FDL.ro

Dacă m-ar ruga cineva să îi recomand o carte în care e descrisă viața din timpul regimurilor totalitare, nu m-aș gândi la Arhipelagul Gulag a lui Alexandr Soljenițîn, nici la Ostinato a lui Paul Goma, ci cu siguranță îi voi spune să caute O mie nouă sute optzeci și patru, incredibilul roman al britanicului Orwell. Pe bună dreptate vă veți întreba de ce aș alege o distopie, ceva ce nu a avut loc cu adevărat niciodată, în locul memoriilor unor dizidenți, în locul mărturiilor crude și adevărate. Argumentul central pe baza căruia optez pentru O mie nouă sute optzeci și patru constă în faptul că Orwell construiește în acest roman tabloul ororii totale.

Aici lectura nu te pune pe gânduri, nu te face să meditezi asupra unui sistem opresiv mulțumind oarecum în gând divinității că nu trăiești într-o asemenea perioadă, ci îți face  sângele să înghețe în vene și, chiar dacă e ficțiune, te face să simți că nu minte, dându-ți mereu impresia că tot ce citești nu e deloc departe de adevăr sau imposibil, că poate deveni oricând realitate.

Sunt convins totuși că pentru unii nu este de ajuns să experimenteze prin paginile cărții o suită de fapte abominabile și, pentru aceeia, voi prezenta amănuntul care încoronează opera, ce se află, așa cum arată și aforismul latinesc, în finalul romanului: după ce timp de patru sute de pagini am fost martori ai acestui spectacol absurd și apocaliptic, ne dăm seama că piesa nu s-a încheiat și, cel mai șocant lucru, conștietizăm că nu se va încheia niciodată, că în fața noastră se desfășoară o apocalipsă continuă, un final linear, paradoxal nesfârșit. Acest final fizic al romanului îți lasă un sentiment greu de definit, o pseudo-depresie ce te blochează pentru câteva zeci de minute. E imposibil să nu rămâi marcat de alienarea totală a personajului principal, de gravitatea neagră a faptelor. Iată de ce înclin să cred că George Orwell este în cazul de față mai degrabă scriitorul unui roman de groază, și nu unul de satiră politică.

Romanul debutează cu Winston Smith, personajul principal, un modest membru al Partidului ce lucrează la Ministerul Adevărului (the Ministry of Truth), minister ce are în vedere  falsificarea continuă a tuturor datelor înregistrate oficial. Atribuțiile de serviciu ale lui Winston se reduc la modificarea tuturor datelor ce s-au dovedit a fi greșite din publicațiile apărute. Pe scurt, el, la fel ca majoritatea angajaților acestui minister, se ocupa cu corectarea istoriei, cu aducerea ei la zi în conformitate cu principiile SOCENG-ului (the INGSOC), în „jargonul” ce fusese implementat drept limba oficială a țării – nouvorba (the Newspeak), o versiune arbitrară a limbii engleze standard, mult simplificată atât din punctul de vedere al lexicului, ce trebuia să conțină doar cuvintele absolut necesare comunicării unor date și informații tehnice, rigide, abolinid astfel sinonimele, antonimele, unul din termenii perechilor de cuvinte etc. deoarece nu erau considerate ca fiind necesare, cât și din punctul de vedere al sintaxei, tocmai pentru înlăturarea oricărei posibilități de ambiguizare, a oricărui mesaj subversiv, acest nou sistem linvistic având drept scop final o uniformizare și simplificare radicală a gândirii populației.

Un posibil exemplu definitoriu pentru ideologia SOCENG este cel referitor la falsificarea datelor privind producția diferitelor ramuri industriale.
Astfel, dacă în anul precedent producția de șireturi pentru pantofi a fost anunțată ca fiind de zece milioane de bucăți în The Times, dar producția finală a fost doar de șapte milioane, Winston modifică anunțul inițial ce avea să rămână în analele istoriei, înlocuind cifra de producție de zece milioane cu una de cinci milioane, tocmai pentru a dovedi că, din nou, norma privind producția a fost depășită pe unul dintre paliere, deci economia țării este una înfloritoare iar Partidul are în vedere doar bunăstarea locuitorilor.

În ceea ce privește această bunăstare, Partidul Interior (the Inner Party) crease Ministerul Abundenței (the Ministry of Plenty), ramură ce se ocupa cu o așa-zisă raționalizare a consumului. Angajații acestui minister aveau, de fapt, o sarcină diferită: ei dictau distribuirea și consumul diverselor bunuri în rândul celor trei categorii de locuitori, asigurându-se că, din când în când, un item destul de important (de exemplu, lamele de ras) dispar complet de pe piață. Un exemplu interesant în acest sens ar fi cel legat de control atent al viciilor: Ministerul Abundenței asigura câte un singur tip de băutură primelor două categorii sociale, în ordinea ierarhică inversă. Așadar, berea era băutura prolilor (proles), cei mulți și neimportanți, pleava căreia îi lipsește capacitatea de judecată, iar ginul Victoria era băutura membrilor obișnuiți de Partid, a funcționarilor publici. Orice altă bautură era interzisă acestor două categorii de oameni, deși ar fi fost oricum aproape imposibil de procurat. Cea de-a treia categorie, grupul privilegiaților, era reprezentată de către membrii Partidului Interior, cei care dictau de altfel toate regulile: aceștia aveau dreptul de a bea orice dar, ce este cel mai neobișnuit, ei erau singurii care aveau acces la vinuri, un tip de băutură aproape uitat în rândul maselor care, după cum putem vedea, erau permanent lipsite de diverse bunuri de consum și, mai mult decât atât, ale căror libertate de a alege era complet refuzată.

Această formă dură de raționalizare a consumului era folosită de către Partid tocmai pentru omogenizarea gusturilor. Prin aceasta se urmărea în special suprimarea capacității de exprimare afectivă în rândul populației, deci o de-personalizare a cetățenilor prin încercarea abolirii existenței sentimentelor de dragoste dintre indivizi (neurofizicienii lucrând chiar la determinarea cauzelor orgasmului pentru eradicarea lui în viitor, reușită științifică ce ar putea facilita reducerea actului sexual la organizarea unei împerecheri colective anuale care ar avea unicul scop de perpetuare a speciei), sarcina principală a Ministerului Iubirii (the Ministry of Love).

Funcționarii ce activau în cadrul acestui minister aveau cea mai complexă paletă de atribuții: ei se ocupau cu dimensiunile psiho-senzoriale, sociale și afective ale populației. Pe scurt, aceștia monitorizau fiecare individ, îi observau toate mișcările, gesturile, mimica feței, chiar și felul de a privi. Mai mult, ei înregistrau tot ce acesta spune și, elementul prin care autorul reușește să inducă sentimentul de angoasă și celui mai sceptic cititor, aflau în permanență ce gândește fiecare om, fapt posibil cu ajutorul unui organism absolut terifiant: Poliția Gândirii (the Tought Police).

Agenții acestui serviciu erau non-stop conectați la viața fiecărui individ prin intermediul unor tehnologii, unele dintre ele pe cât de cunoscute și răspândite în existența noastră de fiecare zi, pe atât de teribile în lumea prezentată de Orwell: 1) tele-ecranul (the telescreen), un soi de televizor ce avea dublă funcție, proiecta imaginile transmise de partid în fiecare încăpere sau spațiu public, dar, la fel de bine, înregistra video tot ce se întâmpla în raza lui de acțiune, funcționând astfel pe principiul unei video-conferințe în cazul în care un agent al Poliției Gândirii se vedea nevoit să admonesteze sau să-i comunice un anumit lucru unuia dintre cetățenii aflați în preajma acelui tele-ecran. Artificiul autorului privind concepția acestui mijloc de supraveghere constă într-un lucru aparent simplu: nu doar că tele-ecranul nu putea fi închis niciodată de către membrii obișnuiți ai Partidului, dar aceștia nici măcar nu concep că ar putea face asta, fapt ce ar fi considerat cu siguranță incriminatoriu de către Poliția Gândirii, făcându-l pe individ suspect direct de crimăgândit (toughtcrime), principalul motiv de condamnare în rândul membrilor Partidului, singurii oameni care aveau dreptul de a închide tele-ecranul fiind conducătorii, membrii Partidului Interior sau agenții Poliției Gândirii (trei categorii a clasei de sus între care nu avem o delimitare clară, ci mai degrabă una vag operațională) făcând asta doar în scopul demascării potențialilor trădători; 2) scrievorbitorul (the speakwrite), o tehnologie specială cu ajutorul căreia toți angajații ministerelor „redactau” documente, articole etc. fără a fi nevoiți să folosească ustensilele de scris tradiționale și hârtie, un aparat special prevăzut cu un receptor ce decodează și transcrie deci cuvintele rostite de cel ce îl utilizează, evitând astfel posibilitatea de a rămâne vreun petec de hârtie scris neștiut de către autorități; 3) microfoanele, de dimensiuni aproape microscopice, despre care se știe că împânzesc orice loc pentru captarea tuturor șoaptelor.

Toate aceste lucruri care intrau în atribuțiile Ministerului Iubirii concurau la modelarea omului perfect: cetățeanul tabula rasa, individul ce nu înseamnă absolut nimic luat în particular, fără o istorie privată, având doar o istorie colectivă, fără familie, fiind însă membru egal al Partidului, fără sentimente, fără o conștiință de sine, fără o identitate afectivă, lipsit deci de nevoi sau ambiții personale, născut doar pentru a asigura perpetuarea speciei și pentru a sluji Partidul după principiile sterpe ale SOCENG-ului, dorindu-și să moară pentru Oceania în războiul permanent pe care țara lor îl ducea cu Eurasia sau Estasia, celelalte două superputeri (two of the three existing powers), război ce cădea în sarcinile celui de-al patrulea minister, Ministerul Păcii (the Ministry of Peace).

Unul din elementele zguduitoare ale acestui „paradis artificial” creat de către Orwell in O mie nouă sute optzeci și patru este generarea acestui război interminabil și interșanjabil între cele trei superputeri ale lumii, aproape egale ca întindere, dezvoltare tehnologică și forțe armate: Oceania, însemnând cele două Americi, Australia, insulele din Oceanul Pacific, Africa de Sud și actualul Regat al Marii Britanii, Eurasia – teritoriul dintre munții Urali și Oceanul Atlantic, Europa continentală deci, și Estasia, înglobând India, Mongolia, China, Japonia și restul țărilor răsăritene.

Ceea ce ne frapează dintru început în ceea ce privește datele acestui conflict este faptul că niciunul dintre cei trei combatanți nu își dorește realmente victoria și supremația lumii ci, paradoxal, pe cât posibil, fiecare superputere încearcă să nu ajungă în contact cu civilizația adversarului. Astfel, liderii celor trei națiuni dau impresia unui acord tacit în ceea ce privește integritatea pseudo-culturală a fiecărei țări și potențialul pericol ca unul sau mai mulți locuitori ai anumitei regiuni de la graniță să fie contaminați în urma întâlnirii cu locuitorii celeilalte „lumi”. În vederea prevenirii unor asemenea incidente, Partidul Interior interzice tuturor locuitorilor Oceaniei să cunoască persoane, moduri de viață sau tradiții prezente în culturile din afara granițelor. Motivul demersului de uniformizare a modului de viață și a gândirii locuitorilor Oceaniei, proces întins pe durata a câteva decenii, a fost acela de conștientizare și simplificare a ierarhiei unice: prol – membru de partid – membru al Partidului Interior – conducătorul Partidului Interior alias Fratele cel Mare (Big Brother).

Sentimentul acestei globalizări sinistre declanșează în mintea cititorului un mozaic de interpretări posibile: piste sociologice, culturale, geopolitice, antropologice, psihologice etc. Ceea ce m-a șocat în construcția acestui roman a fost capacitatea lui Orwell de a prevedea viitorul țărilor est-europene ale căror regimuri totalitare de stânga abia se instalaseră sau, dacă erau deja instalate – în cazul Rusiei, de pildă, nu erau foarte bine inchegate în ceea ce privește ideologia și practica. Ca locuitor al unei țări din fostul bloc comunist est-european pot spune că Orwell nu a fost departe în previziunile sale, cu caracter de ficțiune inițial, ci din contra, cele patru ministere ale romanului O mie nouă sute optzeci și patru au existat și în țara noastră: Ministerul Adevărului falsifica totul și prezenta oficial date mincinoase ca fiind adevărate , Ministerul Abundenței era cauza unui disconfort evident, perfect descris de cuvintele foame, frig și întuneric, Ministerul Păcii antrena soldați și forma alianțe militare, iar Ministerul Iubirii semăna frică și te snopea în bătaie la interogatorii, pe stradă sau în locuința personală. Drept urmare, O mie nouă sute optzeci și patru a fost interzis în România pe durata celor trei decenii în care țara a fost sub regimul dictatorial  Nicolae Ceaușescu, dovadă clară a faptului că cele prezentate în carte nu erau în conformitate cu ideologia Partidului Comunist, acest Partid Interior din estul Europei în a doua jumătate a secolului XX.