Florin Iaru. Foto de Cosmin BumbuțO povestire citită de Florin Iaru la ediția 94 a Institutului Blecher.

Păpuși vii

— Sînt vii.
— Ei, aș. E curent în vitrină. Ochii sînt de sticlă. Ar fi trebuit să clipească, frate.
— E piele, uite, au vinișoare…
— Au vinișoare pictate. Unde vezi tu puls? Nu vezi, nu e puls.
Discuția ar fi putut continua ore în șir, dar ei nu mai aveau destule minute la dispoziție. Georgel și Marinuș priviră prudenți în jur – nu-i descoperise nimeni – și grăbiră pasul. În apropierea școlii, mult prea aproape de ea, precum spusese domnul director, rotind un deget în aer, se ridicase noul magazin. Nefolositorul, obraznicul, deșucheatul, scandalos de noul, nefolositorul și indecentul magazin de păpuși sexy. Auzi dumneata! Proprietarul era un venetic care îl vrăjise pe primar. Îl vrăjise, asta e clar, remarcase Adelaida Costache, profa de geologie. Apoi arătase pe fereastra cancelariei către vitrina strălucitoare, dar fără să se uite, de parcă ar fi avut un ochi în ceafă. Aici trebuie să intru în scenă eu, aducă autorul, să explic, pentru că nimeni, da’ absolut nimeni din oraș n-ar fi îndrăznit să spună în gura mare ce era în vitrină. Fete. Roșcate, blonde, brunete, înalte sau zvelte. Păpuși rococo, îmbrăcate sau dezbrăcate îndrăzneț, tolănindu-se-n vitrină. Păreau vii, iar o dată pe oră își schimbau poziția, făceau mișcări mecanice și își scuturau genele. Apoi încremeneau în poziții studiate, cum numai în revistele de modă găsești. Sau, mai pe șleau spus, în acele reviste. Erau machiate impecabil, rujul lucea pe buzele întredeschise, ciorapii negri făceau pulpele și coapsele să strălucească, iar sînii bombați plesneau dintre dantele. Într-un fel pe care, iarăși, n-aș putea să-l explic, atrăgea toate privirile, dacă ar fi privit cineva, Doamne ferește, către sexul întrezărit în chiloții roșii, albi cu dantelă sau negri.
Firește că a fost scandal. Firește că directorul (băncii), domnul Nicolaide, a declarat ritos că nu va da niciodată banii pentru o afacere imorală, provocatoare, decadentă. Ce vor spune clienții? Directorul (poștei) a jurat că nu livra nici o corespondență. Acel loc al pierzaniei nu are legătură cu lumea noastră, iar el nu e angajat să poarte corespondența iadului. (Cu toate astea, corespondența – bogată – venită pe adresa magazinului nu a fost niciodată returnată.) Dar ce să pretinzi de la dl Candrea, toată lumea știe că Poșta e vraiște. În sfîrșit, directorul (liceului) a jurat că, în bătătura lui, nimeni nu se va apropia mai mult de o sută de pași de Gomora. Va scădea nota la purtare, iar părinții vor fi dați ca exemplu negativ la panoul rușinii.
Însă nu te pui cu adolescenții vrăjiți. Nu există cheie potrivită pentru ghemul întunecat al dorințelor neclare. Erau atît de pierduți, încît nici nu pot să vă povestesc consecințele. Iar ușile de la baie n-au gură să povestească. Nu se puteau opri din visat, comentat și inventat. Unul povestise că își petrecuse o noapte acolo, ascuns sub tejghea. Și? Și nimic. Explicațiile erau foarte neclare. Ori adormise, ori se trezise în patul lui, spre dimineață. Altul jura că taică-su adusese una acasă, iar maică-sa o greblase cu furculița pe față. A curs sînge? Așa și-așa. În sfîrșit, Ninel, golanul liceului, afirmase că văzuse cu ochii lui una, îndoită de mijloc, cu fundul în sus, la tripoul din vale. Și? Și băgau fise în ea. Cum adică băgau fise? Bine, cum se bagă, prin fantă, ca la tonomat. Și? Fata cînta sau își dădea jos chiloții.
—Vezi – șopocăise Marinuș la urechea lui Georgel –, ți-am spus eu că sînt vii?
— Măi, ești capiu, cum să bage fisele pe acolo dacă avea chiloții pe ea?
Marinuș dădu din cap, încăpățînat. Georgel e băiat bun, dar, cînd îi intră o tîmpenie-n cap, mai bine îți vezi de treaba ta. Lasă-l să creadă. Marinuș locuia la mică distanță de magazin. Făcea cum făcea și trecea întotdeauna prin fața vitrinei. El era absolut convins că fetele sînt vii. Numai el observase micile imperfecțiuni pe care ceilalți nici nu le vedeau. Imperfecțiunea e vie, asta e o dovadă irefutabilă. Deși nu avea curaj să pronunțe cuvîntul cu voce tare, băiatul se mîngîia cu irefutabil, irefutabil, irefutaaaabil în gînd. Numai el le simțea frisonul pielii, tremurul nărilor, mîncărimile de sub genunchi. Văzuse o dată un mușchi zvîcnind sub rotulă, deasupra ciorapului de școlăriță. Dar nimeni altcineva dintre cei cu care încercase, prudent, să dezbată subiectul nu credea că sînt vii. Oricum, nimeni dintre elevi. Despre părinți nu putem spune nimic: subiectul era tabu nu numai la prînz sau cină, dar și la club. Unii spun că se auzeau, în zilele alea, fără motiv, cîte un “He he he!!”, “O ho ho!” sau niște sunete guturale care imitau sforăitul. De aceea, în visele băieților se împletea și hohotul adînc, ușor grăsos, al taților. Orășelul se scutura de scîrbă. Numai că, își spunea Marinuș cu spaimă și disperare, iată, numărul fetelor din vitrină scade constant. Nu intră nimeni în magazin, nu iese nimeni și, cu toate astea, ele se împuținează. L-a putut vedea cu ochii lui pe patron, înșfăcînd una, la întîmplare, apoi individul a dispărut după perdele – și fata nu a mai apărut. Marinuș a pîndit să-l vadă pe nemernicul care le desperechea. A pîndit de pomană. La un moment dat, o mașină blindată, neagră, a ieșit din spatele magazinului și dusă a fost. Acum sînt numai trei fete. Iar Marinuș e tot mai disperat, pentru că e fără speranță. El e chiar îndrăgostit de una din ele, cea cu privirile goale, cea mai mică de statură, cea așezată pe scaunul roșu, de piele, cu picioarele desfăcute și cu mîinile înmănușate încrucișate în poală. Degetele cu unghii roșii-negre ies din mănușile de dantelă, fără degete De aceea, azi, cînd se întorcea de la școală, i s-a oprit respirația-n gît. Mai e o ultimă fată în vitrină. Singură, foarte singură. Aleasa lui îl privește drept în ochi.
Hotărîrea e luată. Toată seara, un tremur nervos îl traversează pe dinăuntru. Pleacă devreme la culcare și spune “Săru’ mîna” clar și puțin cam tare. Se vîră îmbrăcat în pat. Nu-și scoate ghetele, să nu adoarmă. La miezul nopții, iese pe furiș din casă, cu un pietroi în mînă. Sparge vitrina. Înșfacă fata (care e ușoară ca fulgul) și fuge cu ea în lume. Adică înapoi acasă, în camera lui. Păpușa nu mișcă, nu reacționează, nu clipește. Pielea ei nu se înfioară sub sărutările băiatului care nu se poate stăpîni. O depune în pat, îi scoate hainele, lenjeria intimă, se dezbracă și el, fără grabă, să nu o sperie. O sărută, întîi, cast, apoi pasional, încercînd să-i desfacă buzele, să-i descleșteze fălcile, să-i găsească limba, strecurîndu-și-o pe a sa. Încearcă, neîndemînatic, să o trezească la viață. Gura ei nu răspunde. În sfîrșit, ca un violator, reușește să și-o bage printre picioarele ei, intră în ea, locul e călduț, umed, el e cumplit de rușinat și nespus de excitat, pentru că sexul ei e ca o gogoașă de plastic, care îl încape cu indiferență. Sînii nu palpită, deși, moi, i se lipesc pe piept. Băiatul vine repede. În clipa în care el ejaculează, mîna ei se lasă, moale, pe gîtul lui și îi înfige puțin unghiile în ceafă. Parcă a auzit un geamăt. Dar păpușa redevine rigidă și nu mai face nimic.

 

Tags: , ,