fragment

 

În toamna anului 1888, venit din Oradea, un mustăcios cu ochi ca de sticlă, pe numele său Imre, se refugie la Sâncrai, un sat mic aflat între două dealuri, la cincizeci de kilometri de Cluj. Toate capetele aveau aici ochi ca de sticlă iar gurile le erau nițel strâmbe din cauza limbii pe care o vorbeau. Nu puțini au fost aceia care au comparat cuvintele sătenilor cu bețele rupte-n pădure. Cu toate acestea, nu puțini au fost aceia care, în zilele târzii de vară, trecând prin sat, au lăudat spiritul gospodăresc al locuitorilor lui, căci nici o palmă de pământ nu era lăsată la voia întâmplării. La câțiva ani după mutarea lui Imre la Sâncrai, numitul Póka a transformat camera mai mare a casei lui în bisericuță. Se știe cum că generoasei gazde i-ar fi plăcut să mânuiască dalta, cele zece bănci cu lateralele sculptate, aflate în noua sală de adunare, fiind făcute de-a lungul câtorva luni de mâinile și mintea lui. Aproape în fiecare zi, în casa tâmplarului se adunau cei ce se numeau baptiști, urmași ai anabaptiștilor. Despre anabaptiști se știau puține lucruri pe-atunci, cum puține lucruri se știu și-acum. Dorința lor cea mai mare era aceea de a fi botezați la o vârstă la care puteau deosebi, singuri, binele de rău. Fie că fuseseră sau nu botezați înainte, pentru ei acest ritual reprezenta o înscriere în oaste, drept care, deși catolicii numeau al doilea botez un sacrilegiu, anabaptiștii și, mai apoi, baptiștii, recurgeau la el cu încăpățânarea aceluia care nu glumește cu Dumnezeu. După mai multe întâlniri, Póka îl întrebă pe Imre:

― Ce e botezu’?

Imre îi răspunse, rupând niște bețe:

― Măi, Póka, tu dacă ai muri pentru Hristos, eu ar trebui să te îngrop… dar dacă te-aș îngropa în pământ, ai mai putea ieși tu de-acolo? No, vezi?! Dar, dacă ai muri, ar trebui să te îngrop în ceva, ca să nu ți se mai vadă mintea păcătoasă și nici mădularele astea care trag de firea ta, ca să știm toți, noi de-aicea, copilu’-to și femei’-ta, că tu ai murit. Dar tu trebuie să și înviezi, și trebuie să te îngropăm în ceva de unde poți ieși fără să mori, și în apă numai putem să te-ngropăm, doar în apă, că așa a făcut și domnu’ nost’, Isus Hristos. Priceput-ai?

Póka acceptă imediat această moarte ușoară, și se miră că e atât de simplu să revii la viață și-l lăudă pe Mântuitor pentru că-i dăduse șansa de a muri și învia făcând o baie. Acceptă imediat și soția lui, și copilul, care avea cinșpe ani, și toți intrară în pârâul de lângă șosea, chiar unde e podețul intrară, și intrară cu totul, să nu se mai vadă. Când ieșiră, ajutați de Imre, păreau născuți din nou, râdeau și plângeau în același timp, deși apa începea să le-nghețe pe față. Câteva zile vestea botezului lor, care adunase sătenii pe marginea șoselei, circulă din gură-n gură prin toate satele vecine, iar camera lui Póka deveni neîncăpătoare. Într-o dimineață, Imre veni la Póka, îl îmbrățișă și-i zise, sfărâmând în gură o tulpină de copac:

― De-acu’, frate, eu mă duc. Îți las ție moartea firii pe mână. Să ai grijă de oameni, să-i iubești ca pe Domnu’ nost’. Să nu lași să se bârfească, fiindcă bârfa vine din adâncuri, din gelozii și invidii. Să ții comunitatea sănătoasă, să se vadă prin ea ca printr-un pahar, și să nu fie ciobită. Că apa e mai gustoasă când se bea dintr-un pahar curat și neciobit. Să îngropi morții buni, mă, Póka, și să-i aduci la viață. Dacă popa ortodox nu te lasă să îngropi morții răi în cimitir, lasă să-i îngroape el, că șansă nu-i decât în viață, în moarte totu-i trecut și viața nu mai e acolo. Și moartea-i rea, cum știi, e cel mai urât și mai rău lucru. Vorbește-le oamenilor bine, nu mult. Vorbește-le de Hristos. Spune-le că El a înviat și învie. Nu lăsa minunea asta să rămână în ascuns. Stai în pace cu oamenii și zâmbește mult, chiar și-atunci când te suduie. Lasă din bucatele tale și altora, și, dacă întâlnești săraci vrednici, cheamă-i să-ți ajute la câmp și dă-le și lor un sac de mălai. Nu tăia mămăliga în cruce, că moartea pe cruce a fost o judecată mare, a oamenilor, și crucea nu e o bucurie, ci un blestem. Bucură-te de Mântuitor, nu de lumânări și de fumul mirositor. O dată pe lună să-ți coacă nevasta pâine și, dacă ai, să-ți torni o cană cu vin, și să vă rugați în jurul mesei, voi, care-ați murit în Hristos, și să mâncați încet și să beți o gură de vin, gândindu-vă că-l mâncați pe Mântuitor și-i beți sângele, așa cum și El l-a mâncat pe Dumnezeu zilnic. Adu-ți aminte că de-acum nu mai ești un om ca oricare altul, că Hristos te-a răscumpărat și firea nu te mai sucește ca pe-o funie. Să rămâi drept, să fii o piatră și să nu te cioplească omul, să te cioplească bunul Dumnezeu, și să rabzi vântul și ploaia și zăpada, să rabzi și căldura și gerul, că nimic nu este degeaba. Pe copii adă-i în biserică, nu-i lăsa să se zbenguie pe-afară. Adă-i să vadă ce faceți și cum vă rugați, învață-ți nepoții despre căile Domnului, ca să crească pe ele, că știe Dumnezeu ce are de făcut mai apoi. Iar eu mă rog să fie Domnul cu tine.

Imre plecă fără ca nimeni să vadă sau să știe că, în desaga lui, avea o Biblie veche, românească, scrisă cu litere chirilice, pe care o buchisea zilnic și din care își trăgea învățăturile. După un an veni vestea că propovăduiește în Huedin și Domoș, peste alt an că vorbește oamenilor prin Macău și prin Dumbrava. Grupuri răzlețe de creștini baptiști se formară în Mera și Căpușul Mic, iar credința aceasta începu, încetul cu încetul, să se apropie de Cluj. Nu-i vorbă, existau și-aici oameni care intrau în apă, cu totul, să nu se mai vadă niciodată pe fața pământului, și ieșeau alți oameni, cu chipurile de culoarea văzduhului, dar învățătura curată a lui Imre părea să fie altfel, mai limpede și mai aspră. Un sâmbure fu aruncat în Turea și de-acolo crescu și ajunse, după treizeci de ani, la Cluj. Aflat în plină construcție, Mănășturul fu bântuit o vreme de oameni cu fața strălucitoare, oameni care duceau vestea schimbării. Mai apoi, aceștia formară o comunitate într-o casă din vecinătatea cimitirului, pentru ca, după câțiva ani, punând mână de la mână, să construiască un așezământ vrednic de cinstea ce li se făcuse. În partea de nord a orașului, se formă un alt grup de baptiști, sub influența lui Nicolae, un bătrân ce susținea că fusese ucenicul lui Imre. Construiră un locaș frumos, placat cu piatră, cu ferestre înalte, iar în apropiere ridicaseră o căsuță pentru întâlnirile comitetului.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Cam pe când începură lucrările la această biserică, se născu la poalele unui deal din oraș, într-o căsuță cu două odăi sărăcăcioase, un băiat sfrijit, plin de păr. Primi numele de Matei. Maică-sa nu-l boteză, iar vecinele se uitau chiorâș de fiecare dată când, având nelipsita năframă pe cap, trecea pe drum ținând copilul de mână. Când băiatul împlini opt ani, taică-său muri din pricina unei boli ciudate și fără leac. Ochii lui Matei priviră cum pământul lovește sicriul iar în mintea lui răsăriră câteva întrebări. Maică-sa era bisericoasă, fără a fi habotnică. În fiecare duminică ieșea pe poartă, îmbrăcată în negru, cotea la stânga, trecea printr-un cimitir și cobora în valea fânațelor, aciuindu-se în gospodăria unui frate în credință. Acolo, bărbații predicau de la amvon pe rând. Era un grup format din circa treizeci de oameni, fără a socoti loazele. Și ei intrau în apă de tot, ca să nu li se mai vadă răsuflarea, și ieșeau schimbați. Dar ei credeau că învierea aducea roada Duhului și mulți încercau să-și ducă de nas frații și surorile, bombănind cuvinte ciudate imediat după ce ieșeau din apă. Spuneau că vorbesc în limbi și-și ziceau penticostali. Iar când unul, poamă coaptă, cu aromă de orășean, bombănea mai ciudat decât alții, femeile-și duceau mâinile la inimă, iar unele, mai slăbănoage și mai trase la față, leșinau, de erau nevoiți bărbații să sară în ajutor și să le culeagă de pe jos, cerând pahare cu apă rece din fântâna din curte. Într-o duminică veniră lângă amvon două femei. Purtau pânză albă pe creștet și aveau rochii lungi, negre, coborâte-n pământ, de nu li se vedeau cizmele. În clipa aceea predica Vasile, un orășean mai cult, ce avea Biblie românească. O ținea pe amvon, deschisă, și-și vâra nasul lung în miezul ei. Vorbea cam lingușitor, cel puțin așa observase Matei, care stătea așezat în față, pe banca pe care ședea maică-sa. Împlinise de curând zece ani și crescuse frumos. Vasile, sucit de apariția femeilor, dăduse să închidă cartea, însă își reveni-n simțiri și zise:

― Dragi surori, vă rog să vă retrageți și să ședeți pe bănci, că nu-i slobod la femei să vină în față să vorbească, decât pentru mărturie.

Și-n acel moment se întâmplă ceva ce avea să schimbe destinul lui Matei. Cele două femei se ridicară de la pământ și plutiră pe loc vreo patruzeci de secunde. În acest timp, aveau brațele ridicate spre cer și bombăneau cuvinte tăioase. Matei fu luat de mână de maică-sa și târât afară printre oamenii zgomotoși care, îngroziți de ceea ce vedeau, se buluciră la gura ieșirii. Nimeni nu leșină. Vasile rămase împietrit lângă amvon, cu privirea spânzurată și cu degetele încleștate pe Biblie. Când cugetele se liniștiră, avea să afle mai târziu Matei, oamenii umplură din nou camera, și ascultară ce-aveau de spus femeile:

― Așa vorbește Domnul, zicea una dintre ele, traducând bombănitul celeilalte, Toderaș, Ion și Gavrilă, să-și lase nevestele lor, și Toderaș să-și ia de nevastă pe-a lui Ion, și Ion să-și ia de nevastă pe-a lui Gavrilă, și Gavrilă să-și ia de nevastă pe-a lui Toderaș, și fiecare să se culce cu noua nevastă până ce va naște fii, și după ce va naște fii, să se despartă și Toderaș să-și ia de nevastă pe-a lui Gavrilă, care a fost a lui Ion, și Ion să-și ia de nevastă pe-a lui Toderaș, care a fost a lui Gavrilă, și Gavrilă să-și ia de nevastă pe-a lui Ion, care a fost a lui Toderaș, și să se culce cu ele până ce vor naște fii, și-apoi să se împreuneze la un loc, cu toții… așa vorbește Domnul…

Așa făcură. Cei trei își schimbară nevestele și nevestele le dădură fii, și apoi se culcară unii cu alții, la un loc, și așa rămaseră, o familie mare, cu trei soți și trei neveste, cu o sumedenie de prunci, toți îmbârligați de nu mai știai care al cui e. Se mutară în gospodăria lui Toderaș, care era mai întinsă, iar din banii obținuți după vânzarea gospodăriilor lui Ion și Gavrilă construiră un locaș în care organizară adunări conduse de cele două femei plutitoare. De acest grup se lipiră mulți oameni iar la rugăciune se zgâlțâiau și bombăneau de ți se făcea piele de găină. Dar cele două femei nu mai plutiră și, după câțiva ani, oamenii osteniră din pricina împreunărilor iar grupul dispăru ca pulberea-n gârlă. De atunci, maică-sa lui Matei nu mai vru să aibă a face cu cei ce-și spunea penticostali. Căută o vreme o comunitatea baptistă, bătu pe la mai multe uși, întrebă, vizită mai multe așezăminte, discută cu oamenii, le mirosi învățătura să vadă dacă nu-i putredă și, în cele din urmă, o găsi pe cea de la nordul orașului, unde slujea Nicolae. Avea așezământ generos, cu arc de cerc și multe lumini deasupra capetelor, cu scaune comode și frumos ornate, iar învățătura ei părea sănătoasă. După ce fu acceptată și merse în față de la povesti noilor ei frați și surori prin ce trecuse, femeia se amestecă în viața comunității: gătea din ce avea pentru prezbiteri, primea în casa ei oaspeții pribegi, cosea și croșeta pentru copii și pentru bărbații singuri, umbla pe la cei săraci să-i ajute, să-i spele, să-i încurajeze, mustra femeile, când rochiile le ajungeau deasupra cizmelor, vorbea în adunările lor, și vorbea frumos, cu miez. Fiindcă nu mai era nimeni care să aducă bani în casă, Matei pleca de la 5 dimineața cu coșurile pline de prune, culese din grădina lor, și stătea în piață până aproape de orele 8, când fugea, cu coșurile goale, la școală. Bănuții îi cheltuia maică-sa pe ghete, hăinuțe și rechizite. În anii aceia grei, prunii din grădina lor se umpleau de-i lăsau pe vecini cu gura căscată. Se dusese vestea că au poame nobile și sănătoase, și veneau pălincari de departe să le cumpere, înainte de a da în pârg. Dar femeia îi refuza mereu, că era împotriva băuturii. Iar Matei avea ce vinde în fiecare dimineață.

………………………………..