cimlap_szilasi-laszlo

László Szilasi s-a născut în 1964 în orașul Békéscsaba. Și-a urmat studiile în cadrul Universității din Szeged, specializându-se pe literatura maghiară veche. Între 1989 și 1999 a fost redactorul revistei literare Pompeji. Este fondatorul grupării literare deKON. A publicat romane, istorie literar, critică și eseuri. Fragmentul de mai jos face parte din romanul Al treilea pod, apărut în 2014.

(…) N-aș crede nici că ne atașam atât de mult de obiectele noastre, pentru că nu aveam nimic altceva și astfel acordam o valoare de neînțeles fiecărei perechi de pantaloni de damă din catifea, fiecărei șepci Nike roșii, fiecărui rucsac Duner Sport gri sau gecilor grele austriece de montaniard de la sfârșitul anilor optzeci. Nu din cauza asta trecea furtul drept păcat capital, pedesit cu excluderea. Știam bine că țoalele de pe noi nu valorează cât sacul plin de sticle sau cei câțiva metri de cablu de cupru, pe care le căram de obicei, pe deasupra puteam să fim absolut siguri că maltezii, cu profesionalismul lor grijuliu și exersat, înțolesc din nou pe oricine, oricând, din cap până-n picioare cu tot dichisul, în cinci minute. Furtul era considerat păcat capital, pentru că cel care fură nu fură de la tine, ci din tine. Locul tău ești tu însuți, iar tu însuți ești trupul și țoalele la un loc.

Odată, Mars a făcut rost de un deschizător de bere promoțional din aluminiu, tras în plastic roșu, cu inscripția Mahart, dintr-o ladă a maltezilor, în care mai erau o grămadă de deschizătoare de același fel. Îi era absolut inutil: dacă dădea de bere, o deschidea cu dinții. Însă odată, când în timpul prânzului cineva a vrut să i-l fure, Mars și-a înfipt fără ezitare furculița în mâna individului. Apoi a zis doar: scuze, amice. A devenit una cu mine. Faza e că exact asta a spus atunci Mars. Și-a șters furculița de mâneca puloverului. Apoi i-a dat nenorocitului ăluia un alt deschizător, identic cu cel pe care încercase mai devreme să i-l fure. Căci, din complicate rațiuni de comerț exterior, mai avea încă vreo șase într-unul din buzunarele interne. Pentru unul singur eu nici nu mă mișc.

Știi, Deni, n-am cunoscut mulți oameni ai străzii care să fi fost capabili să se întoarcă măcar pentru o vreme sub un acoperiș stabil. Dacă stau să mă gândesc bine, doar după aceea, când eram deja aici, la Haragos, am cunoscut un astfel de om, poate că în așezările mai mici treaba-i mai simplă, un om care-și găsise un mic cotlon, o chichineață ce dă în curte, plus ceva de muncă. La Szeged a mai fost un astfel de tip, pe care după cincisprezece ani l-au luat pe o casă plutitoare să fie paznic și i-au dat în capătul bărcii o ditamai cutie de lemn să locuiască în ea. Ăștia doi trăiau fix la fel. Locuința lor era de parcă ar fi stat tot pe strada Bajai sau pe Moszkva. Nu semăna cu ei, nu-i reprezenta. Era a lor cam la fel ca un sicriu de tranzit, folosit la incinerare. Semăna cu Moszkva și cu Baja, pe acelea le reprezenta. Acești oameni trăiau, cu toate astea, înfășurați în ele, dar cu totul. Nu s-ar fi mișcat de acolo decât dacă nu s-ar fi putut altfel. Nici nu aeriseau. Spuneau că de aia n-o fac, să nu iasă prețioasa căldură sau răcoare. Eu cred că voiau să-și conserve propriul miros. Voiau să-și crească un cocon din el și din ordinea impusă, constantă, betonată a obiectelor lor. Încrederea lor în spațiul de afară, dacă au avut-o vreodată, o pierduseră pentru totdeauna. Oamenilor de felul ăsta nu sufletul ar trebui să le fie analizat. Ci spațiile în care au locuit, unde au putut să se retragă sau care au fost cândva importante pentru ei. Și ce-au făcut atunci și unde au făcut acel lucru, când nu mai aveau nimic de acest fel.

 

Tags: ,