Mare vânzoleală de când a crescut francul elvețian.
Televiziunile duduie, internetul e plin de știri alarmiste. Mai că-ți vine să strigi în gura mare: Jos francul! Dacă nu pentru că ai un astfel de credit, cel puțin din spirit de solidaritate.
Cu cine? Evident, cu proștii, că cine altfel s-ar băga într-o asemenea pocinoagă? ‘Tule mama lor de bancheri…
Mă sună mama.
– Hai, zice, că a venit Florența pe la noi! Nu vrei s-o vezi și tu? Știu că ești foarte ocupat, dar poate-ți găsești puțin timp.
Ba da, îmi zic. Vreau. La dracu cu alergătura asta, e bine să mai și răsufli puțin.
Florența este mătușa mea. Sora mamei, adică. Stă într-un oraș la câțiva zeci de kilometri de noi și abia dacă ne vedem o dată la câteva luni.
– Bine, mamă, îi zic. Vin!
Mă sui frumos în mașină, iau și o oală mare și frumoasă cu gândul să mă rog de ea, poate îmi face și mie niscavai sarmale. Ca ale mamei n-o să găsiți nicăieri, jur.
Când ajung la ea zâmbește cu gura până la urechi.
– Vine și frate-tu, zice. De când nu ne-am mai întâlnit cu toți!…
Admosferă de familie, ce să zic. Discutăm de una, de alta, fiecare cu ce-am mai făcut.
Mama râde cu toată gura, arată de parcă ar fi înghițit un bec aprins. Florența este și ea fericită, are pe față un aer împăcat și senin. De când a rămas singură își petrece mai tot timpul grădinărind. Îi plac foarte mult florile, zice că alea sunt nestematele ei.
Culmea, nici măcar politică nu se mai discută. Pace universală.
În timp ce eu mă duc la cuier, să-mi caut țigările, mama cu frati-meu dispar pe balcon.
Din când în când îi aud șușotind. Nu înțeleg ce vorbesc, un singur lucru răzbate spre mine, clar și precis: “Ai văzut cum a crescut?”. “Da, da, am văzut”.
Îmi găsesc, într-un final, țigările și mă duc hotărât pe balcon:
– A crescut, îi zic mamei clocotind mai ca o oală de sarmale pusă pe foc, dar să vezi cât de repede o să scadă!… Nu mai rămâne nimic de el.
Și mă apuc să-i țin adevărate perorații despre evoluția bursieră, cum că economia americană duduie și toți, dar absoluți toți investitorii vor alerga buluc spre piața americană și vor striga sfâșiindu-și pieptul: Vrem dolari! Ca să nu mai vorbesc de aur, cel mai sigur refugiu pentru cei care vor să-și conserve bănuții agonisiți.
Ce mai, mă simt răzbunat, parcă și văd francul umilit, târându-se pe jos ca o râmă.
Mama se uită la mine mută de uimire, cu niște ochi cât cepele.
Când își revine din uimire, zice:
– Francul? Care franc?! Ce tot bălmăjeşti tu acolo?
Şi, văzându-mă încurcat, adaugă:
– Tocmai îi arătam lui frati-tău lămâiul… Uite cât de mult a crescut! Nu știi? Mi l-ați făcut cadou anul trecut…
– Da, zic înghițind în sec. Chiar a crescut.
Într-adevăr, pe balconul mamei tronează un lămâi dat dracului de frumos, plin cu fructe de aur.
Strălucesc de-ţi iau ochii.