de mult tare de mult
când puricele
bla bla
bla
știți povestea
undeva în s-e
exista un oraș mic
mic
atât de mic
că-l puteai ascunde într-o pungă
aici
atunci
și acolo
dimineața
oamenii plecau să cumpere lapte
se salutau amical
își lăsau sacoșele
și
în dreptul ușii
se forma un rând de dorințe
iar ei se ascundeau sub salcâmi
de frica femeilor

femeile -poate de asta- purtau pe cap baticuri
stăteau înlemnite cu mâinile în șold
în timp ce bărbații mai în vârstă
vorbeau de panțere
moloz
și obuze

odată
i-am auzit vorbind despre unul
ghiorghiu
și eram mic
nefiresc de mic
de unde naiba mai știu?
la alimentară zărisem de dinăuntru o poză
cinci zile după aia n-am mai băut lapte
taică-meu vroia să plece deja
își cumpărase bilet
în timp ce maică-mea mă strângea-n brațe
într-un fel în care bănuiam că
ceva se întâmplase

și tot cam pe atunci
îmi amintesc
eram pe o miriște
cu taică-meu și cu maică-mea
era vară iar ei culegeau ce puteau să culeagă
în urma combinelor iar eu plângeam
și ceream cu ardoare
apă din borcan și grâu fiert
din cămară

apoi
a venit vremea să merg către școală
maică-mea îmi cumpărase un ghiozdan de carton
cu bucăți semi rotunde de lemn
lipite la capete
un costum negru de lână
și bascheți chinezești
în geantă țineam cu grijă tocul
călimara cu cerneală albastră
plus caietul de caligrafie plus carnetul
de note

nu am s-o mai lungesc cert este că
fruntea
a avut timp dascălul
să mi-o lipească de tabla neagră de scândură
urechile să mi le întindă
mai ceva decât praștia făcută de frate-meu
părul pe după urechi
să-mi sară săracul
ca după fulgii găinilor jumulite
de maică-mea în tindă

și tot așa

trecea timpul
lin ca apa unui pârâu
până într-o zi când drumul spre școală
a luat o altă direcție
atunci am văzut prima oară
albul pereților
și tot atunci lumea am văzut-o îmbrăcată în alb
până și maică-mea
până și frate-meu care îmi dăduse un măr roșu
iar eu fără să știu l-am trântit
de pereții aceia

a fost un timp când
am iubit o fată -un înger-
măgdina
chiar dacă nu împlinisem nici măcar zece ani
era vară mergeam împreună la plajă
admiram marea ne bălăceam toată ziua
eram goi și imberbi
tocmai de asta marea ne strângea în brațe cu valurile
aveam locul nostru
de fapt un umbrar făcut doar din frunze
aici ne priveam trupurile noastre
virgine
fără să ne spunem nimic
fără să facem nimic până în clipa când
soră-sa cea mai mare
îndrăgostită/ foc
de om și de pasăre
au hotărât împreună -fără să știu- să-și îndrepte privirile
către soare

mi-a bătut cu ciocul în geam
i-am deschis pe furiș
era destul de târziu
pentru ea însă asta
era totul
a țâșnit pe masă cu aripile întinse
a rostit câteva cuvinte
a cântat ca o pasăre
apoi a zbughit-o
împreună cu soră-sa în urma lor lăsând
doar o flacără

totul se petrecuse atât de rapid
îmi amintesc
o priveam
dar nu ca atunci când ne jucam pe nisip
nici ca atunci când îi admiram
pe furiș trupul
de data asta o priveam nefiresc
iar ea
mi se părea
o minge de foc ori
o lebădă
ce se smulgea parcă înadins din mare spre cer

după asta
s-a lăsat o lungă tăcere
am scăpat de ghiozdan și de școală de tabla neagră de lemn
și de locul acela

când
deunăzi m-am privit în oglindă
perciunii i-am văzut strălucind de un alb incredibil
iar marea
când o privesc uneori
îmi amintesc
o poveste

+++

în definitiv n-ar fi greu să îmi țin viața în mâini ca pe un cub rubick
s-o învârt pe toate fațetele și să admit că am făcut și greșeli
să îmi spun/ mai mult la mișto/ atunci când stau în balcon/ sau aiurea
cu ceașca de cafea pe sub nas admirând pe cer rândunelele
prietene!
am făcut și asta
și asta
poate ar fi trebuit să nu fac nimic/ de exemplu să dorm
ori/ să lipesc etichete pe capacele de wc/ slow
în sfârșit
chestiile în cauză trebuiau totuși spuse
povestea/ ca un ghem ce se deapănă singură și arătată cu degetul

copilul s-a născut din păcat
pecetea ce o va duce cu el toată viața
convins că a fost zămislit pentru asta. este însă corect? dar dacă/ să zicem
cândva va urla și va spune răspicat/ basta!

ar fi
prea simplu/ trec peste

când l-am văzut pe bunicu’ întins pe patul tare de lemn
învelit în cearceaf cu ochii ațintiți spre fereastră
eram mic și credeam că moartea este o joacă
țac/ pac/ precum un păianjen ce apare
dimineața în somn/ hotărât să își revendice teritoriul

imaginea asta o țin minte
mă văd cum alerg/ cum îmi lipesc urechea de peretele coșcovit
și viața/ mirosind a femeie bătrână

viața/ o femeie bătrână
dar moartea/ dar clipa în care am țipat
primul meu dinte aruncat după casă/ prima femeie pe care am văzut-o
și era noapte/ primul da/ primul nu
primul job/ apoi celălalt/ taică-meu pierdut în cascada de gânduri
maică-mea cerându-mi bastonul/ și ochii ei verzi licărind
ca o candelă
toate astea ce sunt/ o simplă joacă de copil
o broască făcută din plastilină
un desen pe asfalt?

+++

bonjour tristesse. iată istoria acestei zile când nimic nu mai încape în discuție
mă întreb dacă este suficient să mă așez pe o bancă și să privesc oamenii
cum aleargă într-o parte și alta stingheri/ cărând în pungi de plastic cumpărate direct din stația de metrou obediența/ rulajul obscen al candorii ca pe un bilet du-te-vino
aș putea să-i întreb/ unde vă duceți măi oamenilor
de ce vă grăbiți
disperarea este aceeași chiar dacă o țineți ascunsă acolo
în pântece în genunchii juliți de mătănii

crezi tu prietene/ este suficient să te rogi
să-ți încleștezi maxilarul fără să faci nimic doar să urli în surdină ca un proscris cabotin

privesc peisajul/ panorama orașului desfrunzit de iluzii
azi nu am fost în obor
auzisem că s-a ieftinit carnea/ acum o poți cumpăra la bucată te poți tocmi
poți cere o halcă/ tu însuți ei cuțitul și tai cât poftești
copiii niciodată nu vor ști cât ai tăiat din tine
vor mânca se vor linge pe bot și vor spune
mai vreau
cert este că niciodată nu îi poți sătura pentru asta trebuie să trudești mai mult
să transpiri să se simtă aroma
doar așa poți face diferența