În Muntele Sha trăia Ilian Go. Nimeni nu-i semăna. Talentul său era să cioplească lemnul. Făcuse zeci de statui, chipuri de dragoni imaginari, fețe jumătate om , jumătate animal, figuri complexe de neasemuit. Exilat datorită originii sale împovărătoare dinastiei Knee, de câțiva ani, Ilian Go vâna, pescuia și se masturba. Se dezobișnuise greu de cele doisprezece concubine. Amesteca caju cu tutun și majoritatea timpului său liber și-l petrecea fumând și meditând. Într-o seară ca oricare alta, un nor a coborât la poalele muntelui Sha. Ilian Go s-a apropiat, căci singurătatea l-a învățat să uite. Frica sau curiozitatea erau pentru el la fel de străine precum lenea. Și din norul albicios-cenușiu s-a auzit o voce:
Cerul a făcut timpul, și l-a făcut suficient.
Ilian a renunțat la mâncare câteva zile. Se gândea neîncetat, neizbutind să înțeleagă sensul deplin al acestor vorbe. A așteptat norul în același loc până când a îmbătrânit. În zadar.
Simțind că sfârșitul său se apropie, Ilian Go și-a zis. Cerul a făcut timpul, și l-a făcut suficient nu poate însemna decât că orice încercare a omului de a schimba sau de a făuri ceva pe pământ, e în zadar. Căci timpul le va ascunde pe toate. Ai nimănui ne-am născut și zecilor de zei ne-am imaginat a fi odrasle. Ceva a luminat fața lui Ilian Go. Atunci când bătăile inimii sale s-au rărit, Ilian Go s-a așezat pe o lespede cu brațele întinse pe lângă el, cuminți. A închis ochii și a avut un vis.
Un lup cu coadă asemănătoare celor lungi aparținând dragonilor pe care îi sculpta, și aripi mici de pasăre, îmblănite, zbura deasupra muntelui. Lumea încă nu apăruse pe muntele Sha. Plictisit după câteva ocoluri în aer, lupul cu ochi blânzi și mari a urlat neîncetat până a slăbit și s-a uscat. Urletul său era mai degrabă un cântec. Cântecul său poposi pe pământ, îngrozind mugurii și firele de iarbă înaltă. Din nemurirea sa luă ființă o formă asemănătoare unei ceți dese. Ceața lăsă în urma sa, o baltă îngustă. Iar în baltă se născu primul pește: So.
So era atât de plictisit singur încât într-o zi se hotărî să părăsească balta. Se târî pe uscat, dar ajuns abia la doi pași de mal se hotărî, deznădăjduit să revină în apă. So muri înainte să apuce să se afunde în mâl. Din oasele sale nămolul amestecat cu carnea, dădu naștere unui alt pește. Acesta își zise Lu. Lu era mai plat și mai scorțos decât predecesorul său și ieșea zilnic pe mal, hrănindu-se cu firele de iarbă amară și înaltă. Lu avea un vis. Să părăsească balta urât mirositoare ce se micșora în fiecare zi. Peștele merse vreme de o zi și o noapte minunându-se de lucrurile fără viață ce sălășluiau pe pământ. Toate erau ale lui. Numai ale lui. Cuprins de o fericire interioară, Lu, neștiind ce face, înghiți una din acele pietre strălucitoare și muri. Din piatra strălucitoare acoperită de oase și solzi, luă naștere un pui de mierlă. Mierla cânta zi și noapte, același cântec. Același cântec pe care îl cântase înainte lupul cu coadă de dragon.
Zguduit de visul acesta ciudat, Ilian Go se trezi iar viu. Moartea încă nu-l vroia.
Ilian Go supărat își făuri un toiag din cel mai fin lemn de pe insulă, și plecă în căutarea puiului de mierlă. Mersese cale lungă și găsi prima dată balta aproape secată. Mirosea a viață stătută. Văzu mai încolo ghioacele unui ou ce mirosea a pește. Apoi bătrânul Ilian Go zări pe ramura unui cais înflorit, micuța mierlă. O îmblânzi aruncându-i câteva semințe de mei. Mierla se uită în ochiul său cu ochiul ei speriat, de neînțeles. Bătrânul o imită și o liniști cum numai un bătrân cu răbdarea sa știe să o facă. Învăță cântecul pe de rost, transpunându-l în graiul său ca pe un cântec de leagăn, știut dintotdeauna:
Ili Go, Ili Go,
Lumea nu mai întreabă de tine
Căci lumea a pierit!
Ili Go, Ili Go,
Tu ai rămas singur
Prietene; nu am cu cine să te aseamăn,
Lumea a pierit!

 

Tags: