Într-o fabrică cu lițe,
șaibe, sârme, piulițe
meşterea un inginer;
îl chema așa: Săndel.

Știe bine orișicare,
totul merge cu motoare,
de când omul, puturos,
n-a mai vrut s-o ia pe jos.

Şi nici calul la căruță
să-l mai pună: teleguță.

*

Vezi, era o vreme când
omul sta mai mult pe gând
şi-i plăcea să se desfete
cu ce are, pe-ndelete.

Lucrurile fără zarvă
se făceau. Mai cu zăbavă.
Căci era mai înțelept
viața să ți-o duci încet,.

ca să poți să iei aminte.

Altfel timpul zboară, minte
și din tânăr cum ai fost,
te trezești bătrân și prost.

Erau multe bucurii,
chiar și pentru acei copii
care n-aveau telefoane,
laptopuri, casetofoane,
ci doar cretă colorată.

Fugi de-aicea, ciocolată?

N-auzeai nici pomeneală!
Era tot o migăleală
ca să faci o prăjitură
din șerbeturi și glazură.

Și de vreți s-o spun pe față,
tot mai bună o dulceață.

*

Dar am luat-o prea la vale
(Vezi? iar grabă, nerăbdare),
și-am uitat să spun precis
că Săndel avea un vis.

Cum spuneam, acum motoare
toți avem, cu mic, cu mare.
Uneori așa pitite,
că o iei pe dibuite.

Bunăoară, ghici cum face
frigiderul bulburoace,
spumă albă de zăpadă?

Ia, frumos, o limonadă
şi să ne gândim puțin!

Cu freon? Era să țin
un pariu, dar prea ușor
ți-ai dat seama: cu motor!

Da, e clar că voi acum
știți mai multe. Chiar duium.
Și gândiți puțin mai iute.
Noi o luam încet, cuminte.

Dar vorbind așa, cinstit,
parcă-i totul prea pripit.

*

Cam așa gândea și el.
Care el? Păi cum: Săndel!
Inginer și visător.
(cum ar fi, cu capu’n nor).

Tot privind uimit la cer
să dezlege un mister,
s-a gândit să fac-o barcă.
Sau, mai bine spus, o arcă.

De fapt nu e prea ușor
s-o descriu: velomotor
ar fi mult mai potrivit
să îi spun, mai nimerit.

O corabie cu pânze
care urcă printre frunze
și se-nnalță sus, în zbor.
Gata, știu: veloplanor!

*

Ai văzut pe mări senine
când e soare și e bine
cum plutesc duse de vânt
mici corăbii, unduind,

după care o oglindă
pare apa, tremurândă?

Vezi, problema lui Săndel
era cum s-o ia spre cer,
de se poate, mai ușor
chiar decât ar fi un nor.

Îmi vei spune curajos:
Stai puțin, la ce folos
o corabie cu vele
care zboară printre stele?

De ce nu un zepelin,
un planor, un submarin,
ori banalul avion.
Sau, mai simplu, un balon?

Ia gândiți-vă puțin,
zboară sus un submarin?
Sau balonul cât se ține
peste ape, în plutire?

Dar un lucru mai presus
decât toate trebuie spus:

El, Săndel, voia să zboare
după care drept spre mare
să cârmească, dacă este
rostul ca să dea la pește.

(Căci, ca să v-o spun mai clar,
când și când era pescar).

Și apoi mai e un lucru
care pare glumă, hâtru:
Cum ar fi să urci la cer
cu grădină și cățel?

Ia imaginați-vă un nor
(alb, pufos, încetișor),
unde poți când vrei să vii
cu prieteni, jucării!

Însă cel mai cel mai cel,
își dorea – v-o jur! – Săndel,
să se-așeze sus, pe punte,
păsărele cât de multe
obosite după zbor.

Dacă vreți, și un cocor!

*

Toamna, când te uiți în zare,
mii de păsări călătoare
vezi plecând rând după rând;
și mai vine-o vreme când
se întorc din nou acasă.

Cărui dintre noi îi pasă
unde stau? De spui pe jos,
eu îți spun, periculos
poa’ să fie. Vreo pisică
șmecheră, afurisită
sau un câine mai nervos
ți le-nhață, os cu os.

Iar pe apele întinse
pot să cadă iar, învinse
de atât amarnic zbor.

Poate doar vreun vapor
de zăresc sau, cine știe?
vr’un planor cu măciulie
în catarg, trecând în zbor.

Doar arunci, încetișor,
se așază: somn ușor!

*

Ei, visând la toate-aceste
și umblând pe căi celeste,
domnul inginer Săndel
s-a gândit la un model.

Cu elice și motor?
Nu! Ci înhămat la nor.

(Totuși are și-o turbină,
când e vremea prea senină
și nu bate pic de vânt,
să nu cadă la pământ.)

*

Spun direct și răspicat,
toate astea le-am aflat
într-o zi, citind o carte,
cu imagini coloarate.

Erau fel şi fel de schițe
din condeie și penițe,
desenate cu migală
cu creion și cu cerneală.

Doar un lucru era clar:
cerul, ca un chihlimbar.
Şi-un catarg suind spre stele
mii şi mii de rămurele.

(şi, sub vela-zburător,
pitulat un norişor)

*

Voi, copii, poate că știți
că există-acei părinți
care ziulica-ntreagă
fac ce fac și tot aleargă.

Şi când se întorc acasă
ba n-au timp, ba nu te lasă
să vorbești cu ei, ba zic
să-i mai lași, de poți, un pic.

Poate pare un mister
dar așa era Săndel,
până când o rândunică
i-a spus tare, fără frică:

“Timp ar fi, domn’ inginer,
să mai stai și tu nițel;
mie-mi pare că tot una
eşti cu piesele din fier
care se rostesc întruna:
Parca-i fi un roboţel!”

Iar Săndel s-a scărpinat
mult în barbă și-a oftat.

Și dând totul la o parte
s-a gândit să scrie-o carte.

Despre-o fabrică cu lițe,
șaibe, sârme, piulițe,
unde a-nceput ușor
să viseze – un motor.

(Vreau să spun aici, copii,
că motoarele sunt vii;
sau o snoavă şi mai mare:
unii oameni sunt motoare.)

P.S. (adică post-scriptum sau când mai ai ceva de spus deşi pare că ai terminat)

“A zburat sau n-a zburat?”,
mă vei întreba decis;
îţi voi spune, “Ca-ntr-un vis,
el la cer s-a ridicat,

într-o zi, când tot lucrând
la bizara lui maşină,
i-a venit, aşa, un gând,
să se mute sus, pe lună.”