Lamonszo spumega. Coapsa ardea acolo de unde smulsese fierul o bucată de carne. Trupul fierbinte. Lumea neclară. La un moment dat fu complet convins că plânge. Dar nu. Lăcrima de frig. Se gândea la nimicnicie. Simțea cum timpul său se aproprie de sfârșit și pentru asta intrase într-un fel de transă ca un pui ce nu și-a terminat de trăit viața. Vroia să verse tot, să scuipe acolo ideile, dorințele neîmplinite. Pământul mocirlos i se agăța de caldarâmul cizmelor, dându-i impresia că vrea să-l țintuiască locului, să-l îngroape. Mergea haotic spre soare. Era doar o biată lumină alburie, soarele nu mai avea formă. Mintea i-o lua razna. Să-l fi văzut oamenii săi acum, slăbit și tremurând, pe el, omul dârz din comitat, judecătorul. Se gândi la soție, la tânărul său fiu și își sugrumă un scâncet în gât. Războiul i se părea inutil. Pentru ce să iei atâtea vieți cu tine. Cât este de greu să crești în zilele astea, și pentru ce? Să-ți lăsa osemintele pe un câmp mocirlos?! Luă un pumn de pământ argilos și-și frecă tăietura uriașă de pe coapsă. Își zări osul alb. Era altă lume, liniștită, ferită de grijile lumii cu care se confrunta el. Acolo durerea era un mesaj. Viața avea proporții microscopice. Totul era încetinit. Atinse osul cu degetul său murdar să simtă și el viața. Să nu mai trăiască în neștire. Simți la început o durere intensă până în măduva oaselor, apoi un râu se calmă peste oasele sale. Învățase asta în pădure când murise prima oară. Trăise doi ani în pielea unui lup. Pe atunci oamenii îl venerau numindu-l Lupul Alb. Apoi întors în pielea judecătorului Lamonszo(zeul pitic), se bucurase de un respect deosebit. Chiar dacă știa că o să reînvie din nou, moartea rămânea la fel de implacabilă. Se rupea ceva dintr-un întreg. Un zâmbet pe fața sa acum era ca un iepure fricos pe un teren proaspăt arat, mocirlos, pe vreme ploioasă. Și Lamonszo zâmbi. Se așeză pe o piatră sub formă de babă încovoiată și pătă cu sângele său colțurile. Piatra se cutremură și-i vorbi : ,,Cerule deschide-te oamenilor și arată-le șira spinării cu noduri. Să nu mai zăbovească a se ruga în zadar la tine căci tu ești doar un biet sclav.” Piatra chiui și se puse pe cântat. Era un cânt vechi de moară:
„Vino spre lună să-ți văd ochii
Și oleacă din iubire!
Vin dar lasă-mi zăgaz o noapte,
Să-ți întorc drumurile!
Fidelă-ți voi fi un strop dintr-o viață
Dar tu să nu știi!
Apropie-mi de gură
Măcar o răsuflare,
Să-mi potolesc gândurile!
Vin , vin.. dar acum nu mai sunt a ta,
A lumii pădure,
Mă pomenii .
Ce am eu pentru tine, nimeni nu are!”

Inima-i mocnea și sare îi arunca dinaintea rănilor precum o femeie jignită. Iar ochii lui Lamonszo cădeau și în locul lor apăreau alții cu pecete albe ca crinul, topind funinginea lumii. În adâncul adâncurilor lui un băiat bătrân pleca cu undița sa veche să pescuiască. Iar liniștea drumului său se răsfira precum firul unui ghem. Culorile lumii erau pale acum, pornite să te adoarmă. Se ridică în capul oaselor trăgându-și arma grea de metal tocită ca pe o cruce. Mângâie piatra senilă și căută o fântână cu apă proaspătă. În locul în care îi picura sânge pe drum, ieșeau flori albe de câmp fără miros, și vântul le legăna în tării. Pământul pe care se odihniseră oamenii rodea din nou. Și din oasele lor creșteau femei vulgare cu un singur sân. Fetițele cântau în urma zeului pitic, plesnindu-l cu flori peste rană. Lamonszo nu era ursuz și le alinta cu o bucată din coapsa sa. Iar ele ciuguleau înfometate. Peste un râu cu apă roșie, sări obosit. Osul i se rupea la fiecare pas. Durerea fiindu-i acum un stil de viața aidoma țărăncuțelor ce spălau rufe pe piatră, lăsând dinadins un sân dezgolit. Zeul pitic nu era afemeiat dar goliciunea îi trezea pofte nebănuite. Se urcă pe o movilă de pământ și strigă o femeie. În locul ei veniră doisprezece. Toate bălaie cu sâni tari. Petrecu Lamonszo doisprezece seri în doisprezece găuri din pământ. În care sădi câte un băiețel bătrân cu undiță veche pe spate.
Timpul nu aștepta și nimeni nu-l mai recunoscu, pădurea bătrânicioasă abia îl dibui într-o văgăună a pământului căsăpind o jivină. Mai mulți munți se uitau cu ochii lor mari, râzând prostește. Vântul le cânta tuturor pe gratis, o muzică aleasă. Țipenie de om nu i se arătă zeului pitic timp îndelungat. Dar el iscodind blestemul, pipăi într-o noapte o femeie stearpă, în scoarța unui mesteacăn. Unde mergi îl întrebă femeia. Iar el se mulțumi să dea din cap ca un nebun. Spre mumă. Muma a murit cu mii de ani în urmă când am pierdut cel de al treilea sân. Nu te mai du, rămâi cu mine. Aș rămâne dar focul meu te-ar mistui pe nesimțite. Mai bine îndrumă-mă spre mumă și-ți voi potoli poftele. Potolește-le zise femeia că de ani buni nu am zărit o barbă.
Păcătuind a nu știu câta oară, Lamonszo se căi amarnic, topindu-și deznădejdea în băutura unor fructe mici și dulci. Lumea se pierdea într-o pânză de păianjen, acolo unde primii locuitori trăiau în puzderie, fericiți. Aici zările se-ngustau, pământul nu mai avea forță, plutind cele ușoare iar capătul pământului mirosea aievea în văzduh. Lumea, la originile ei miroase urât își zise zeul pitic și aprinse un foc mic din care trase fumuri în piept.
Ajuns pe un drum înstelat de unde nu se ridica praful niciodată, Lamonszo realiză că acesta trebuie să fie ultimul. Drumul spre capătul pământului. Fluturi poposeau pe coapsa sa acum deplin roasă de boală, și-l gâdilau a vindecare. La ce bun să mi te vindeci acum, când oricum ajung la hău, își zise șoptit zeul pitic. Pe o grămadă de iarbă proaspăt tăiată, un băiețel cu barbă dormea cu degetul în gură precum sugarii. Lamonszo îl trezi mirat. Ia uite, măiculiță, pui de om!? Ptiuu drace! Am crezut că ați dispărut! Încotro cumetre?zise băiețelul. Iaca, spre capătul lumii, ciudățenie! Cine ești? Stăpânul? . Eeee stăpân?! Aici nu există stăpâni! Sunt prididitul. Omul copleșit. Aici ajung toți cei ca tine. Minți scârnăvie, eu am venit să-mi văd muma, zise zeul pitic. Da, da cu siguranță, tot pentru mumă am venit și eu…Numai că ea ne-a părăsit demult. Îi arătă cu toiagul său murdar un drum lăturalnic. Îl vezi?!, pe acolo a fugit, dar în locul tău aș sta cuminte! Nimeni nu s-a întors vreodată înapoi. Dar Lamonszo o și apucă pe drumul dosit, cu frica-n gât, căci se obișnuise. Drumul acesta avea ceva neobișnuit. Unde călca, țărâna se afunda moale ca o pernă de puf. Iar surzenia era peste tot. Nu-ți puteai auzi nici gândurile. Apăsarea lumii ți se lăsa pe coate în ceafa arsă de soare. Prididitul urca o colină pentru un nou loc de culcare.

 

Tags: