noaptea a pus stăpânire pe mine
lovindu-mi memoria pentru totdeauna
cu acel strigăt care mi-a intrat în carne
ca să prindă rădăcini
cu acele feţe strălucind ca nişte candele
într-o biserică antică
asemeni unui animal de pradă
durerea mă devora dinăuntru
cimitirul din gândurile mele
vuia de rafale ca o vijelie
cădeau obuze avioane rachete
bulgări enormi de pământ
cădeau oameni în fiecare clipă
din toate direcţiile zburau cu graţie gloanţe
ziua focurile se răreau
se opreau perioade lungi
aşa a fost zi după zi
noapte după noapte
din camerele cu geamurile făcute zob
cu pereţii muşcaţi de gloanţe
am sfârşit prin a aştepta
căzând peste mine bucăţi de ce

 

Din volumul (in lucru) Nu-l vreau pe √-1