Am pornit din nou. Uriasul facea pasi din ce in ce mai mari, flacaruia se indeparta de mine cu viteza. Alergam, sa nu-mi dispara complet din raza privirilor. Intr-un final ne-am oprit, si eu am putut sa imi trag rasuflarea.

Ajunsesem la prima dintre cele doua lumini care mi se aratasera mai devreme. A doua era inca departe, clipind ca un far. Am privit in jur. In fata noastra era o poarta de fier, strajuita de un caine. Cerberul, mi-am zis. Trebuia sa apara si sa ma inhate. M-am dat un pas inapoi. Privelistea era scaldata in lumina unei alte candele, identica cu cea purtata de insotitorul meu. Parea atarnata in neant, caci nu vedeam nicio mana sa o sustina, niciun cui sau suport, nimic. Statea acolo fixa cu flacara fitilului arzand si emana pe gura ingusta a sticlei acelasi fum gros care era inghitit imediat de intuneric.

Poarta si cainele se puteau vedea clar, in intregime. Cainele semana izbitor de mult cu cel pe care il omorasem la suprafata: cu pielea indepartata de la ceafa in jos, cu cateva smocuri de blana inca ramase pe alocuri, cu ginigiile vinete pline de viermi, horcaind pe de-o parte si dand din coada pe cealalta. Doar ca asta nu matura cu matele pe jos. Burta ii era intreaga dar enorma, si atunci mi-am dat seama ca era catea si era gestanta, mameloanele ii atarnau ca niste prune coapte. Incepuse sa imi arate coltii la fel ca celalalt si asta m-a infuriat iar. Mi-am stapanit impulsul de-a-i cara suturi in cap sau in burta, cateva varfuri de bocanc bine plasate in tatele alea pline cu siguranta ar fi dat-o repede gata. Dar n-a mai fost nevoie de asta, am vazut-o dintr-odata cum se schimonoseste de durere si se tranteste pe-o parte, scancind si rasufland din greu.

-A apucat-o fatatul, a zis uriasul si a ras.

Cainele, scarbosenia de caine, dadea nastere altor scarbosenii, catei fara piele, cu matele pe-afara, cu tigva crapata si creierii la vedere. Au iesit unul cate unul, vreo cinci, lasand balti de sange in jur. Se aruncau disperati in tatele ma-sii si sugeau lacomi, in timp ce carnea rosie le fremata si emana aburi. Unul dintre ei s-a inecat si a inceput sa scuipe ceea ce mancase, cateva ghemotoace mici, rosii-maronii, si-atunci mi-am dat seama ca mameloanele alea nu de lapte pocneau ele, ci de altceva, ce tinea fiarele astea in viata.

Am vomat acolo langa ei, in hohotele uriasului, mi-am varsat intreaga fiere, un lichid galben inchis care s-a amestecat cu sangele de pe jos, baltind impreuna. Din ce vomam, de-aia imi venea si mai mult sa o fac, pana cand trupul, desi mi se revolta in continuare facandu-ma sa icnesc cu dureri de beregata, n-a mai avut ce sa arunce din el.

M-am sters la gura cu maneca hainei si m-am asezat pe pamant. Ma simteam dintr-odata teribil de obosit. Imi venea sa nu ma mai ridic, sa raman pentru totdeauna lungit in praful ala cu miros ascutit, sperand ca lumea subterana in care ma gasisem prins fara voia mea avea sa dispara pana la urma, la fel de inexplicabil cum aparuse. Si eu, in patul meu, sa dorm, sa dorm pana la sfarsitul lumii.

Si ea se saturase sa mai lupte, toate bataliile alea, purtate clipa de clipa, cu fiecare celula, o extenuasera, o facusera sa nu isi mai doreasca nimic altceva decat sa spuna odata Gata si sa se relaxeze, sa se destinda si sa se afunde in liniste. Si alesese sa-mi spuna toate astea cu ochii, atunci cand m-a privit pentru ultima oara si mi-a zambit atat de cald si dragastos incat am stiut ca asta e, clipa aia ramasa atarnata intre noi, ca o picatura de ploaie intr-un timp incremenit, e ultima ce imi va fi data. Si-atunci pielea mea s-a rupt ca o haina mult prea mica pentru trup, a crapat pe la coate si in parti, si eu am incercat sa ma scutur de ea, sa o dau jos de pe mine si sa raman cu carnea pe-afara, cautand sa arunc deoparte, odata cu invelisul epidermic, toata durerea care a pocnit in mine si s-a intins apoi ca niste flori de mucegai, iesind la suprafata si acaparand totul in jur, inegrind peretii si geamurile, patul si ochii asistentei, sugand viata din obrajii maica-sii, pe masura ce obrajii ei ramaneau imobili si isi pierdeau rosata. Mucegaiul pe care il port de-atunci cu mine si care corupe orice ating, transformand totul in putregai si scarnavie.

-Scoala-te, sa mergem. Nu mai avem mult.

Nu mai aveam mult pana unde? Mi-a venit sa strig, de fapt am si facut-o, stiu sigur asta, doar ca nu mi-am auzit glasul. Am urlat din nou, am zis: Unde?, mi-am departat buzele si am strigat mut: Unde?

Tacerea. Linistea aia totala, linistea ei devenind acum a mea. Si rasul lui condescendent si familiar, si vorbele pe care i le-am auzit clar dar pe care nu mi le-am putut insusi pana la capat, nu le-am putut pricepe sensul decat atunci cand i-am simtit din nou unghiile in umar si i-am mirosit incheietura subtire a mainii: mirosea a namol sulfuros.

-Daca nu vii acum, pierzi tot, intelegi?

Ce mai era de pierdut? Ciudatule, zi-mi, ce altceva mai pot sa pierd? Nu stii nimic, esti doar o vedenie tampita care ma bantuie de ceva vreme si de care nu sunt in stare sa scap. Sa fug in noapte, sa alerg pana ma pocnesc de ceva si cad lat. Trebuie sa ma trezesc pana la urma.

As putea sa ma reped la el si sa-l pun jos ca, dupa ce ma catar pe umerii lui, sa-i intorc capul spre mine si sa-i bag detegele in ochi. S-apas puternic, pana-i aud cum paraie si aluneca inauntru, pana pocnesc scuipand sange si-atunci, imbatat, sa nu ma opresc, sa-i smulg fasii de piele de pe fata si sa mi le lipesc de a mea, sa danses si sa urlu si sa dansez iarasi, da, asta cu siguranta m-ar trezi la realitate.

– Hai, nu ma face sa te tarasc pana acolo.

Am tras aer in piept si, cu un oftat de lehamite, m-am ridicat. Alungitul a deschis poarta trecandu-si mana peste ea si operand zavorul din interior. Am pasit pe o alee lunga, atat de lunga ca nu ii vedeam capatul. S-a aprins cand am trecut pragul, ca o pista de avion. In parti, acelasi intuneric. In capatul ei, stiam, era farul care imi arata tarmul, portul in care voi cobori, ca un marinar hamesit de viata. Doar ca viata mea isi gasise sfarsitul, odata cu a ei, viata mea nu mai imi spunea nimic caci nu era decat un chin, insuportabil chin, de care nu ai cum sa scapi, caci esti devorat de un vultur prometeic, zilnic, care te lasa schilodit dar nu mort. Caderea perpetua in abisul fara fund, cu vulturul planand asupra ta, indestulandu-se cu ficatul tau, pentru a reveni, mereu si mereu, in timp ce tu cazi si atat, in timp ce tu iti cauti, cu disperare, zguduirea de final, sperand ca acolo e ea si te asteapta, ca faramele tale imprastiate in toate colturile lumii se vor intalni cu ale ei, fragmente si cioturi lipindu-se de alte fragmente si cioturi, bucati din ce-ati fost cu bucati din ce veti fi, intrepatrunse, fiinte cautand sa-si defineasca noul scop in lumea in care, de acum incolo, urmeaza sa existe.

Am mers in nestire pe aleea cimentuita, cu senzatia clara ca nu se va sfarsi niciodata, ca era infinita. Gafaiam puternic si imi simteam cosul pieptului gata sa explodeze. Gatul mi se uscase, aveam nevoie de apa. Mergeam si cel mai rau lucru era ca nu aveam de ce sa ma sprijin, asa ca n-am mai rezistat, am intins mana sa-l apuc de poalele hainei pe omul din fata mea, insa nici asta nu am reusit, oricat de mult alergam spre el, parca imi scapa printre degete, era mereu cu un pas mai in fata.

-Nu mai pot, opreste-te, am zis cu glas stins.

-Acum ajungem, mai rezista.

-Apa, imi trebuie apa, nu pot sa respir in aerul asta.

Adevarul e ca mirosul ascutit de mai devreme fusese inlocuit de unul de mortaciune care imi intorcea stomacul pe dos. Incepuse usor si crestea in intensitate, dupa o vreme parea ca in jurul meu erau mormane de lesuri de pisici, ca cele pe care le vazusem cand eram mic, la marginea lacului unde oamenii isi aruncau gunoaiele. Doar ca acolo nu erau mai mult de zece animale moarte, aruncate unele peste altele, aici probabil se gaseau sute, altfel nu imi puteam explica mirosul care infesta aerul, crunt, dur, asfixiant.

Am cazut in genunchi.

-Gata. Aici raman, aici mor.

Inca o data i-am simtit mana in umarul drept, dar de data asta mai puternica si mai hotarata, o inclestare care mi-a facut oasele sa paraie. Am fost ridicat in aer, dadeam din picioare si nu atingeam pamantul, si dintr-odata m-am simit neputincios, la cheremul lui, ca un pui de gaina luat si dus la taiere.

M-a aruncat intr-o parte, cu o zvacnitura de brat, fara nici cel mai mic efort. Am avut norocul sa cad pe piciorul sanatos, daca nimeream pe celalalt nu ma mai ridicam. Dar macar acolo unde aterizasem, undeva in dreapta aleii care se continua mai departe, aerul devenise cat de cat respirabil.

In plus locul era luminat. Nu am putut sa imi dau seama cum, din ce sursa, nu vedeam nicun bec, nicio faclie, sau foc, nimic. Intunericul s-a retras parca singur, in spatele meu, dezvaluindu-mi privirii o curte mica, nepavata si noroioasa. Parea ca plouase abundent iar apa inca nu intrase complet in pamant, de unde mocirla aia, flescaiala aia in care ma aflam. M-am ridicat repede si mi-am scuturat pantalonii, erau deja uzi si murdari. Bocancul aproape ca imi iesise din piciorul ranit, se slabise de atata calcat stramb. Cand m-am aplecat sa-i strang sireturile, am vazut un manunchi de melci fara cochilie, agatati de talpa. Melci grosi, unii mai lungi altii mai indesati, gelatinosi, cleiosi. Am scuturat piciorul si-au cazut in namol, ca niste lipitori in apa. Apoi au inceput sa iasa la suprafata din ce in ce mai multi, laolalta cu o sumedenie de rame rosii, groase, din cele pe care le gaseam vara dupa ploaie pe sub celofanul cu care invelea tata sera. Erau cu miile acolo, incolacite, incovrigate printre melci, formand un covor frematator in care ma afundasem pana la glezne.

M-am dat cativa pasi inapoi, scarbit. Am auzit un latrat de caine si, parca mai departe, un nechezat de cal. Deasupra mea era o bolta de vita de vie pe jumatate uscata, cu strugurii stafiditi pe ciorchine, atarnand lugubru. In stanga, zidul unei case mai mici, un fel de bucatarie de vara, cu o singura incapere si o fereastra inalta si ingusta. Fereastra avea tamplaria putrezita si sfaramicioasa, mancata aproape complet de carii. Mi-am lipit ochiul de geam, dar nu am zarit nimic inauntru. Dupa cum ma asteptam, era doar intuneric. Zidul se scurgea lung si disparea in bezna, undeva in urma mea.

In fata se inalta o casa mai mare, cu o usa de lemn alungita si ascutita spre varf. Aceeasi senzatie, ca cineva trasese de ea si apoi ii daduse drumul, lasand-o intr-o stare tensionata, ca un arc care nu se redreseaza. Avea clanta ruginita si o broasca veche de fier, patratoasa. Parea ca nu mai fusese deschisa de ani buni, probabil era intepenita.

Ma blocasem. Ajunsesem la capatul drumului. Ce puteau insemna toate astea? Insotitorul meu disparuse. Asa, fara niciun cuvant, ca si cand nici nu existase vreodata. Isi incheiase misiunea, ma aruncase acolo si isi continuase mersul, imperturbabil, de-a lungul aleii fara sfarsit, lasandu-se mistuit de noapte.

M-a apucat din nou frica. Dar de data asta era una mai subtila, care isi gasea loc pe sub pielea mea usurel, ca o mangaiere, ca un pui de sarpe care mi se tara prin vene si scotea din cand in cand limba, infiorandu-ma. M-am gandit sa plec de-acolo dar la fiecare ridicare de picior caram cu mine un pumn de melci si rame, agatat lenes de talpa, de care ma scuturam frenetic. Am mers totusi asa pana cand lumina care imprejmuia zona a inceput sa se estompeze iar eu sa ma afund in obscuritate. Simteam in fata un zid de intuneric, si-am avut senzatia clara c-o sa ma pocnesc de el, ca, pur si simplu, va fi o stavila de netrecut. Eram inchis intr-o celula, una groaznica, in care urma sa ma descompun. Cu ramele umplandu-mi gura, incolacite in jurul limbii, si melcii tarandu-mi-se pe nas in sus, chinuindu-se sa imi patrunda in creier si sa isi faca culcusul acolo. Cu parul naclait de noroi, afundandu-ma incet in el pana aveam sa dispar cu totul.

 

Tags: , ,