de ani de zile soarele însuflețește machetele.
covoare de cabluri, străzi trase cu markerul
ajung până în deșerturi. umbra clădirilor e racoroasă,
scorpionii așteaptă îngropați în nisip.

la următoarea explozie a asteroidului în atmosferă
pietricele mici vor cădea vor forma dune.

dar noi vom rămane în continuare pe pământ
în haloul de sticlă. pentru că e suficient să apeși command s.

și se aude vocea comandantului care spune
acum, luptați

și viața este salvată. în exterior se formează
mereu aceleași bule de apă.

acum nu mai avem degete. nu mai putem să ne atingem,
distruge reciproc. asta ne doare.
privim răsăritul. dragostea noastră comună, conectată
umple balonul. acum venele ne curg direct în pământ.

ramificații subțiri încep să cucerească încet
spațiile goale. paturi în care îmbrățișările noastre
se repetă. mișcări diferite, situații distincte conduc
spre aceeași imagine, rezultat.

aceeași casă care zboară dintotdeauna

încapsulată în praful roșu. ne ține de cald și de foame,
împiedicîndu-ne să ne sinucidem, înainte de răsărit.