tablou

noapte. o mașină cu portierele sparte,
țăndări, eu sărutând strada într-o luptă surdă cu timpul

mii de tentacule de lumină mă încolăceau
pesemne, devenisem precum o cochilie cu ferestrele cioburi

când eram copil credeam că viața reprezintă scara
pe care urca bunicul porumbul în hambar

eram ca într-o oglindă, acolo și pe caldarâm,
în două locuri diferite ca într-o crăpătură a spațiului

evadam pentru a absorbi informația.
freamătul morții, vis și real. tenebre și toate deodată

zăceam pe asfalt ca o scoică pe fundul unui ocean într-o luptă
acerbă cu valurile

eram pentru a fi, trăiam pentru a muri, acum, acolo ori,
poate altcândva

muream și înviam, în același timp, și într-un altul la fel,
descompus în organe, în cealaltă parte se uneau, se lipeau

prindeam viață, eram dintr-o dată copil, copil și adult
viu și mort, toate și nimic.

și nimicul încolțea în mine. să nu uiți să spui o rugăciune
sunau ca într-un ecou vorbele calde ale bunicii

vedeam lumină, mă târam să ies în afară
îmi creșteau gheare, scrijeleam pământul, carcasa țâșnea
din asfalt, mă expulza ca dintr-o placentă dospită

trăiam