Bea căluțule, bea din urma fraților tăi
și nu te gândi la nimic, uită fânul sau râul de acasă.
Aici au murit prietenii pe care nu am apucat să-i cunosc, deși le-am purtat hainele,
fetele și amintirile vremurilor de odinioară
când cobza cânta seara pe sub picioare și-n praf.
Dar tu căluțule să nu uiți, să bei dar să nu uiți
Că inimile noastre au rămas ale nimănui în munți, obidite precum inimile bătrânilor,
Iar dacă cineva te va întreba ai cui suntem,
Tu să-i răspunzi nechezând :
Ai muntelui și ai lui Icad.
Să nu te lași ademenit de graiul lor onctuos, (Mârșa e un sat pierdut lângă Giurgiu…)
De vei trăi să-mi vezi feciorii, să mi-i înveți să străbată câmpia
Totdeauna cu capul spre soare,
Soarta s-o lase în mâinile sărmanilor precum un bănuț necinstit.
Sorocul de va vrea să ne strângă pe toți laolaltă, tu căluțule să lași de la tine,
Să nu mi-i strivești sub copite, sau să sfarmi tărtăcuțele lor goale, căci omul
Gol-goluț s-a născut și îmbrăcat moare.

*

Praful în urma ta îmi amintește de prima întâlnire,
Pasul acela ștrengar nu am să-l uit, mai bine uit restul.
Nu te-ai mai întors…iar pământul cu care te-au acoperit era îndoielnic,
Nu puteam să-l ating și să nu plâng.
Ai fost consemnat pe ușa primărie pe o foaie pătată de sos,
Alături de frații tăi, mai bine nu te lăsam, simbrie îmi trebuia mie, pământ?
Fugă lumea de răutate cum fuge pasărea de vulpe,
Moleșindu-le Dumnezeu picioarele celor ce au născocit arma.
Mica e leită-poleită ție, are ochii tăi mari, și când îmi vorbește Ilarioane, parcă îmi vorbești tu…
Mi se-năbușe pieptul când mă gândesc pe unde ți-ai lăsat gleznele.
*
Mica, iubirea ce ți-o port fato
E mai presus de înțelegere, e ca și cum aș încerca să vorbesc cu oamenii,
Din păcate tata nu-mi permite să te iau de soață, nu ai pământ, zice,
Dar eu nu sunt la cheremul său, mai bine lepăd haina boierească decât să te las altuia.
De când nu am auzit o vorbă de la tine… dorm des, să te pot visa,
Nu dau de tine nici acolo, în schimb văd alte drăcovenii, fete dansând cu sânii lăsați, ochi fumurii.

*