În urma ta veneau bătrânii, legănându-se,
serile erau lipicioase, femeile se decojeau de pe pereţi,
omul vâna cerbi, lacom cu părul mumei tale, rânced.
Oh iubire, pămătuf turbat, mai bine te lăsam pe verandă
decât să te car la piept în năframă de bumbac, înghesuit printre oameni slinoşi;
inima lor bătea curat, dar mirosul, ah mirosul amintea
ceva neclar, noptatic.
Când am venit a doua oară să-ţi vad goliciunea, a ieşit la poartă o bătrână,
vântu-i se usca în gură, şi-n gura ei şedea lumea, fuma,
la taclale cu alte lumi – se făcea că era birtul lumilor – beau şi chiuiau între dânsele
de ziceai că vine sfârşitul.
Firele din covoraşul alb-roşu, se deşirau, căutând cu botul firile oamenilor din casă,
luminițe răsfirate licăreau în depărtare, ne strângeam în braţe, izbele șuierau în semi-întuneric.
Dimineaţa când sorii se-ntorceau de la muncă,
spuneai că lumea este tăcută, dar tu erai aşa pentru că nu te băgam în seamă,
tremurai și nu lăsai pe nimeni să te-nvelească.
Viaţa şi-a văzut de drum, şi nu ne-am recunoscut în parc
când păru-mi căzuse şi al tău albinos dezvelea fără motiv trecutul.

*

coarnele lumii se desfăceau
mă jucam cu părul tău în groapă
alături de femeia din tine, rece
vântul zvânta lumea, lumea nu se sinchisea
un nod mi se-nfășurase-n jurul inimii pentru că eu nu te cunoscusem niciodată așa…
iar plânsul mi-l sugrumam din fașă, în cinstea pietrei
ceea ce am vrut eu de la tine a fost doar forma
și ți-am înghițit din greșeală adăpostul