Păi aveam o lanternă, măi, nenicule!
Nu chiar o lanternă, dac-ar fi s-o spun p’a dreaptă,
ci un bec.
D’ăla de se pune la o baterie de 4,5 volţi
şi se aprinde. Cu lumini de sidef.
Stam cu frati-meu acasă,
singuri. Mama si tata erau plecați. Probabil la un chef.
Dormeam amândoi împreună. Eram, vezi bine,
încă mici. Pisoi.
Ne băgasem sub plapumă. Ce să facem şi noi.
Ne treceau uite-aşa, nişte fiori.
Că era întuneric.
“Ce vezi tu acolo”, zice frati-meu.
Pusesem becul la baterie şi mă holbam.
“I’ac’aşa, nişte strigoi”.
“Fugi de-aici, mincinosule!”.
Frati-meu era încă de mic vulpoi.
Nu-l puteai duce de nas aşa uşor.
Pentru el albul era alb. În casă la noi
eu eram mincinosul. Vedeam ce nu e.
Dar şi lui i se făcuse frică.
“Sau or fi marţieni?” adaug încetişor.
“Bă,
ca tine unul să mintă nu mai găseşti,
să mor eu!”.
“Acum o văd pe mama!”.
“A! Pe mama o văd şi eu!”.