piesă în 4 tablouri

autor: Florentin Sorescu

Personaje:

El – Tatăl
Ea – Mama
Măicuţa – măicuţa
Vladimir – fiul
Ioana

( încăpere amenajată așa cum va considera regizorul de cuviință, în care o familie își petrece timpul în mod obișnuitl: cameră de zi. Mobilier simplu: fotolii, canapea, măsuţă, 2-3 scaune, LCD. Esențial este să domnească un aer de neglijență, delăsare; ea stă și se uită absent la televizor /tabletă/ telefon sau răsfoiește o carte, fiind vizibil că nu se poate concentra; Jaluzelele sunt lăsate aproape de tot, astfel încât lumina este una slabă, de semiobsur; se aude cheia răsucindu-se în broască, după care, după câteva momente în care se aude fojgăială specifică unei persoane care se dezbracă/descalță, intră el. Fiecare își vede de treaba lui, părând că-l ignoră pe celălalt. Momentele de început se vor petrece într-o liniște deplină, întreruptă doar de schimbarea posturilor tv sau de întoarcerea paginilor, în genere, de fojgăiala fiecăruia, după care are loc dialogul dintre cei doi, dialog în care, după fiecare replică, se lasă o tăcere mai mult sau mai puțin lungă, dând tot timpul senzația de dialog întrerupt, poticnit, aducând mai degrabă a monolog).

Scena 1

Ea: Ai venit?
El: Da, am venit.
Ea: Deci, ai venit.
El:Mda.
Ea: Cum a fost ziua ta?
El: Lungă.
Ea: Da?
El: Da.
Ea: Bine.
El: A ta cum a fost?
Ea: Mișto.
El: Bravo.
Ea: Nu, că a fost mișto! Chiar a fost mișto.
El: Bine.
Ea: Ne-am distrat ca lumea noi la serviciu.
El: Aha.
Ea: La tine cum a fost. Tot așa distractiv?
El: Da.
Ea: E bine dacă a fost și la tine distractiv.
El: Sigur.
Ea: La mine lucrurile n-au fost chiar așa cum ți-am spus. Dar am vrut să văd ce zici tu.
El: Bine.
Ea: Iar te-ai ciondănit cu șeful tău? Pari destul de morocănos tu.
El: Nu.
Ea: E bine atunci.
El: Da. E bine.
Ea: Eu mă înțeleg bine cu șefu’. În fiecare zi îmi dă drumu’ mai devreme acasă.
El: Bravo.
Ea: Și cu colegii am început să mă-nțeleg mai bine.
El: E bine dacă și cu colegii te înțelegi mai bine.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Nu, da’ chiar sunt bine. Nu te mai uita la mine așa!
El (ducându-se la geam şi ridicând jaluzelele): De ce laşi mereu jaluzelele lăsate, nu vezi ce întuneric e?! Abia ne vedem unul pe altul.
Ea: Lasă-le aşa cum erau, te rog. Mă dor ochii de la atâta lumină.
El (coborându-le la loc şi aprinzând lumina): Pe tine te dor ochii, pe mine mă doare capul. Ne potrivim perfect.
Ea: Ți-e foame? Să-ți pun ceva să mănânci?
El. Nu. Nu mi-e foame.
Ea: Atunci pun masa mai târziu. Nici eu n-am mâncat.
El: Aşa o să facem.
Ea. Da.
El(zărind albumele de fotografii, pe care le ia şi începe să le răsfoiască): Dar ce e cu albumele astea aici. Iar ai început să te uiți la fotografii?
Ea: Ce să fac şi eu. Din când în când mă mai uit la ele. E ceva rău în asta?
El: Nu e nimic rău.
Ea: Trebuie să recunoști că m-am ținut de cuvânt. Nu le-am mai scos demult de la locul lor.
El: Așa e, da.
Ea: Da. Sigur. Așa e.
El: Altceva ce mai faci tu.
Ea: Nimic. Ce-aş putea să mai fac?!
El: Te-ai mai gândit la ce ţi-am spus?
Ea: Mai m-am gândit.
El: Şi?
Ea: Şi. Facem cum vrei tu.
El: Bine, atunci.
Ea: Bine.
El:Vladimir a venit?
Ea: Nu știu. N-am intrat în camera lui.
El: Poate ar fi bine să te uiți dacă a venit.
Ea: Da. Ar fi bine.
El: Dar du-te și uită-te ce mai stai.
Ea: Da. Da.
El: Ce mai stai du-te.
Ea: Da. Uite acu’ mă duc.
El: Să-l întrebi şi pe el dacă i-e foame.
Ea: O să-l întreb, desigur.
Ea (iese din cameră şi se reîntoarce după câteva clipe).
El: A venit?
Ea: Nu. N-a venit.
El: Mă gândeam eu că n-a venit. Dar era bine să te uiţi.
Ea: Da. E mai bine să te uiţi.
El: Altfel nu ştii dacă a venit sau n-a venit.
Ea: Clar că n-ai cum să știi, dacă nu te uiți.
El: E totuşi destul de târziu. Cum de n-a venit pân’ acum?
Ea: O fi rămas să se joace cu ceilalţi copii.
El: Vladimir nu rămâne niciodată să se joace cu ceilalţi copii.
Ea: Asta cam așa e.
El: Poate ar trebui să mergem cu el la doctor. Nici de mâncat nu prea mănâncă.
Ea: Da.
El: Nu mănâncă mai deloc Vladimir. Şi nici cu copiii nu se mai joacă.
Ea: Ai dreptate, ok. E aşa cum spui tu.
El: Asta nu e în regulă.
Ea: Sigur că nu e în regulă.
El: Nu, dar chiar deloc nu este în reguă.
Ea: Văd şi eu că nu este în regulă.
El: Poate ar fi cazul să facem ceva.
Ea: Da. Poate. Sigur că da.
El: Eu aşa găsesc c-ar fi cel mai bine.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Ai trecut pe-acolo?
El: Am trecut.
Ea: Bine.
El: Dar tu?
Ea: Eu?
El: Da! Tu!
Ea: Azi n-am mai fost.
El: Nu?
Ea: Nu.
El: Bine.
Ea: Nu, dar chiar n-am mai fost.
El: Am auzit, da.
Ea: Vladimir s-o fi dus?
El: Nu știu.
Ea: Poate a trecut şi el pe-acolo. Şi de-asta întârzie atât.
El: Tot ce e posibil.
Ea: Deci, tu ai fost.
El: Da, am fost.
Ea: Ziceai că n-o să te mai duci atât de des.
El: Da.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Dar te-ai dus și azi.
El: Da.
Ea: Și-ai fost și ieri.
El: Da.
Ea: Și alaltăieri.
El: Da.
Ea: Ai fost în fiecare zi.
El: Da.
Ea:Da.
El: Da.
Ea: Și lui Vladimir i-ai promis că n-o să mai mergi atât de des.
El: Aşa i-am promis, e adevărat.
Ea: Și totuşi ai fost. Spui că nu te mai duci, dar te duci.
El: Mda.
Ea: Mda.
El: Dar şi tu ai fost. Cu toate c-ai promis că n-o să te mai duci.
Ea: Bineînțeles că am fost. Cum să nu mă duc?
El: Și Vladimir are să se supere din nou pe noi şi iar o să se încuie singur în cameră şi n-o să ne mai primească înlăuntru la el.
Ea: Ai dreptate tu aici.
El: Sigur că am dreptate.
Ea: Da.
El: Și-apoi o să iasă cu ochii roșii, iar noi o să-l întrebăm dacă a plans, iar el o să spună că nu, nu a plâns, ci doar e puțin răcit.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Răcește cam des Vladimir în ultimul timp.
El: Adevărat. Răcește cam des Vladimir.
Ea: De unde știi tu că am fost? Când ai venit m-ai întrebat şi ţi-am spus că n-am fost.
El: Aşa mi-ai spus, într-adevăr.
Ea: Dar eu am fost şi n-am vrut să-ţi spun că am fost. De unde ai ştiut?
El: Mi-am dat seama de la flori.
Ea: Cum adică de la flori. Ce vorbă e asta?
El: Am văzut niște flori proaspete puse acolo. Cine altcineva să le pună decât tu?
Ea: Da’ eu chiar nu mai înţeleg nimic. Credeam că tu ai pus florile alea. Nu mai înţeleg nimic.
El. Iar eu credeam că tu le-ai pus. Am fost absolut sigur de asta.
Ea: Că doar n-or fi răsărit singure acolo.
El: Sigur că nu aveau cum să răsară singure.
Ea: Poate ştie Vladimir ceva.
El: Ai dreptate tu. Vladimir se poate să ştie câte ceva.
Ea: Neîndoielnic că trebuie să știe.
El: Dar tu de ce te-ai dus din nou acolo? Ziceai că n-o să te mai duci atât de des.
Ea: M-am dus că m-am dus.
El: Da?
Ea: Da.
El: Dar i-ai promis lui Vladimir că n-o să te mai duci.
Ea: Aşa i-am promis, e adevărat.
El: Te-am auzit cu urechile mele când i-ai promis.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Dar şi tu i-ai promis că n-o să te mai duci.
El: Asta cam aşa e.
Ea: Da. Aşa e.
El: Amândoi i-am promis că n-o să ne mai ducem atât de des.
Ea: Aşa s-ar zice, da.
El: Dar până la urmă ne-am dus din nou. Cu toate că ne-a vorbit atât de frumos. Mie mi s-a părut foarte impresionant. Vladimir știe să fie convingător.
Ea: Și eu am fost impresionată. Aproape că mi-a venit să plâng.
El: Da.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Ştii ce zi e azi?
El: Bineînțeles că știu. Cum să nu ştiu. Cum s-ar putea să nu știu.
Ea: Azi este luni.
El: Știu că azi este luni.
Ea: Da.
El: Şi ce-i cu asta? Ce dacă azi este luni?
Ea: Dacă azi e luni, înseamnă că ieri a fost duminică.
El: Aşa este.
Ea: Iar dacă ieri a fost duminică şi azi e luni, înseamnă că ne-am ţinut de promisiune.
El: Cum adică ne-am ţinut de promisiune. Nu înţeleg.
Ea: Vladimir ne-a rugat să mergem doar o singură dată pe săptămână. Corect?
El: Corect. Dar tot nu înţeleg.
Ea: Asta înseamnă că de ieri până azi a trecut fix o săptămână.
El: Cum să fie aşa. Nu e deloc aşa.
Ea: Ba da. E aşa.
El: Bine, dar de duminică până luni nu este decât o zi! Nici mai mult, nici mai puţin. Cum se poate să fie altfel?
Ea: Foarte simplu. Gândeşte-te că duminica face parte dintr-o săptămână, iar ziua de luni face parte dintr-o altă săptămână.
El: Asta cu condiţia să nu fie amândouă la un loc. Adică lunea şi duminica să facă parte din aceeaşi săptămână.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Este logic ce spui tu.
El: Da. Este logic.
Ea: Numai că duminica noastră a făcut parte din săptămâna trecută, iar lunea face parte din săptămâna asta care a început. Este corect ce-ţi spun?
El: Este corect.
Ea: Asta înseamnă că ne-am ţinut promisiunea faţă de Vladimir. Astăzi am fost o singură dată pe săptămâna asta.
El: Aşa e. Da.
Ea: Da. Aşa e.
El: Şi, totuşi, de ce te-ai dus acolo, dacă i-ai promis lui Vladimir că n-o să te mai duci?
Ea: Am încercat să nu mă mai duc, dar n-am putut să nu mă mai duc.
El: Da.
Ea: Da.
El: Şi mie mi s-a întâmplat la fel. N-am reuşit să nu mă mai duc, cu toate că m-am străduit cât am putut.
Ea: Şi când te gândeşti de câte ori ne-a rugat Vladimir…
El: Vladimir ne roagă tot timpul să nu mai mergem atât de des.
Ea: Aşa e. Tot timpul ne roagă Vladimir să nu mai mergem atât de des.
El: Aşa e. Da. Tot timpul.
Ea: Pe la avocat ai trecut?
El: Am trecut și pe la avocat. Cum să nu trec.
Ea: Și?
El: Și.
Ea: De data asta l-ai găsit acolo? Sau tot plecat era?
El: Nu, nu era plecat. Acum l-am găsit.
Ea: În sfârşit! Bravo! În sfârşit!
El: Deși am crezut că nici acum n-o să-l găsesc. Dar uite că de data asta l-am găsit.
Ea: Foarte bine că l-ai găsit!
El: Da. Foarte bine.
Ea: Și cum a fost la domnul avocat, ce ți-a zis?
El: L-am întrebat dacă a reuşit să citească dosarul. M-am gândit că se poate să nu-l fi citit, dar se poate să-l fi şi citit.
Ea: Și el ce ți-a spus? L-a citit sau nu l-a citit?
El: Mi-a spus că l-a citit.
Ea: Asta e o veste cu adevărat bună!
El: Aşa mi s-a părut şi mie la început.
Ea: Cum adică ți s-a părut o veste bună la început? Nu înţeleg.
El: Mi s-a părut o veste bună la început pentru că era o veste bună la început, dar apoi n-a mai fost o veste bună.
Ea: Da’ spune-mi odată ce ți-a zis, vezi bine că sunt cu sufletul la gură.
El: Nu. A spus nu.
Ea (îngrozită de idee): Nu?
El: Nu.
Ea: Nu se poate! Așa ceva nu e posibil. Poate ai înțeles tu greșit.
El: Nu am înțeles deloc greșit.
Ea: Nici un avocat nu spune nu!
El: Poate. Dar ăsta este un avocat care a spus nu.
Ea: Ești sigur că a spus nu?
El: Sunt sigur.
Ea: Bine, dar asta era ultima noastră speranță. După ea nu mai e nicio altă speranță.
El: E adevărat.
Ea: Iar el a spus nu!
El: Exact așa cum ai auzit: Nu.
Ea: I-ai spus și că-l plătim?
El: I-am zis. Dar tot nu se poate mi-a spus.
Ea: Poate a încurcat dosarele între ele. Avocaţilor li se mai întâmplă chestii de-astea.
El: Aşa m-am gândit şi eu. Dar nu le-a încurcat. Se vedea clar că l-a citit.
Ea: Nu se poate să-l fi citit şi să spună nu! Asta nu se poate!
El: Ba da. Se poate.
Ea. Nu!
El: Baremi nu ne-a luat banii. Ăsta a fost mai cinstit și nu ne-a luat banii.
Ea: Da. Se poate să fi fost mai cinstit.
El: Dar eu voiam să ne ia banii și să rezolve dracului problema! Asta voiam.
Ea: Așa trebuia să facă, da.
El: Da. Aşa trebuia să facă.
Ea: Dar el a zis nu.
El: Nu. Chiar nu.
Ea: Incredibil.
El: Da. Incredibil.
Ea: A zis nu, sau nu știu?
El: Nu! A zis nu!
Ea: Putea măcar să ne dea o speranță…
El: Putea. Dar n-a vrut să ne dea nicio speranță. A zis că este un caz închis și nu se mai poate face nimic.
Ea: Da?
El: Da.
Ea: Și tu ce i-ai zis?
El: Eu i-am zis că nu se poate să fie deloc un caz închis, când noi ne ducem în fiecare zi și ne rugăm.
Ea:Da.
El: Da.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Și avocatul ?
El: A zis că înţelege ce e în sufletul nostru, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile.
Ea: Așa a zis?
El: Așa a zis.
Ea: Nu se poate să înţeleagă. Nu are cum.
El: Ba uite că are cum.
Ea: Nu, nu are. Nu.
El: Și mai m-a întrebat cât a trecut de-atunci.
Ea: Şi tu ce i-ai spus domnului avocat?
El: Eu i-am zis că a trecu un an, două luni și trei zile.
Ea: Da. Sigur. Un an două luni şi trei zile.
El: … Și că mergem acolo în fiecare zi. Indiferent de vreme sau de anotimp.
Ea: Și el ce ți-a zis când a auzit că mergem acolo în fiecare zi? Tot nu a spus?
El: Mi-a zis că trebuie să ne găsim liniștea și să nu ne mai ducem acolo atât de des. Că a trecut destul de mult timp de-atunci.
Ea: Aşa?
El: Aşa.
Ea: Mă întreb ce-ar mai zice el dacă ar păți același lucru cu copilul lui.
El: Asta l-am întrebat şi eu. Dar mi-a zis că nu are copii.
Ea: Mă gândeam eu că nu are copii. Dacă ar fi avut copii, n-ar mai fi vorbit la fel.
El: Aşa e. Da.
Ea: Sigur că aşa e! Cum ar putea să fie altfel?
El: Și mi-a mai spus că poate și ea are nevoie să-și găsească liniștea. Și nu e bine s-o facem să se uite mereu înapoi.
Ea: I-auzi! E plin de idei avocatul ăsta al tău.
El: În schimb, m-a întrebat dacă mai avem alţi copii. Asta m-a întrebat.
Ea: Toţi întreabă acelaşi lucru.
El: Da.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Înseamnă că e şi el la fel ca ceilalți.
El: Nu. Nu e la fel. Nu.
Ea: Şi-atunci, de ce te-a întrebat dacă mai avem vreun copil? De parcă asta ar putea schimba în vreun fel situaţia.
El: A întrebat pentru că a întrebat.
Ea: Nu înteabă nimeni degeaba. A avut el ceva în cap.
El: Desigur că a avut.
Ea: Așa m-a întrebat odată și pe mine o doamnă de la celălalt departament. Dacă mai avem vreun copil.
El: Și tu ce i-ai spus?
Ea: I-am spus că da, mai avem unul. Iar ea mi-a zis că e foarte bine că mai avem unul. Și că de-asta e bine să ai mai mulți copii.
El: E clar că toți gândesc la fel. Li se pare că dacă mai ai și alți copii, lucrurile ar putea fi suportate mai ușor. Aşa se gândesc ei.
Ea: Și eu am întrebat-o așa: “Dar dumneavoastră aveți copii?”.
Și ea mi-a răspuns: “Da.”.
“Și câți copii aveți.”, am întrebat-o. Și ea mi-a răspuns, “Patru. Doi mari și doi mici.”. Și eu i-am zis: ” Ia uite ce bine. Exact câte unul pentru fiecare căsuță din inimă.” Căci așa e construită și inima. Are două căsuțe mari și două căsuțe mici.
El: Nu știam că o inimă are patru căsuțe.
Ea: Nici ea nu știa. Și s-a bucurat mult la gândul că fiecare copil stă într-o căsuță a lui din inimă. I s-a părut foarte frumos.
El: Într-adevăr. E foarte frumos.
Ea: Şi-atunci am întrebat-o așa: “Am și eu o curiozitate. Dumneavoastră cum ați putea să trăiți dacă v-ar tăia cineva inima în patru bucăţi. Două mari şi două mici. Iar apoi v-ar desprinde o parte din ea?”.
El: Bine i-ai mai zis-o.
Ea: Da. Bine.
El: Mă întreb dacă a priceput ceva din chestia asta.
Ea: Nu știu cât a înțeles. Și-a cerut politicos scuze, după care a plecat mai departe.
El: Ea avea inima întreagă. Firește că a plecat mai departe.
Ea: Şi despre dosarul nostru ce a zis domnul avocat. Vorbeşte mai clar, te rog.
El: A zis că o hotărâre definitivă este o hotărâre definitivă și nu se mai poate face nimic.
Ea: Aşa, deci.
El: Aşa.
Ea: Eu credeam că se poate. Nu se poate să nu se poată. Ceilalți au zis că se mai poate face câte ceva.
El: Au zis că se poate face câte ceva, dar nu au făcut nimic. Cred că au vrut doar să ne ia banii.
Ea:E posibil ca asta să fi vrut.
El: Este posibil. Da.
Ea: Şi totuşi nu pot înţelege în ruptul capului, cum poţi să omori un copil şi să fii liber. Nu se poate așa ceva!
El: Ba uite că se poate!
Ea: Nu, nu se poate. Nu!
El: Şi eu i-am zis avocatului că nu se poate. Asta i-am spus.
Ea: Un an și jumătate cu suspendare pentru că ai omorât un copil…
El: Un an și jumătate cu suspendare pentru că ai omorât un copil.
Ea: Mai exact, nu va sta la puşcărie nici măcar o zi. Asta da dreptate!
El: Întocmai așa i-am spu și eu: ”Asta da dreptate!”
Ea: Și? L-ai întrebat cum se poate așa ceva?
El: Bineînțeles că l-am întrebat.
Ea: Și el ce ți-a spus?
El: Mi s-a părut că nu știe nici el ce să spună.
Ea: Normal că nu ştie ce să spună, dacă nu are copii. Dacă ar fi avut copii, ar fi știut ce să spună.
El: După care mi-a zis că n-a fost omor, a fost ucidere din culpă. Așa mi-a zis.
Ea: Cum adică. Nu înţeleg.
El: Adică. Cică ar fi omorât-o din greşeală şi-atunci vina n-ar mai fi aşa mare. Nici eu n-am prea priceput.
Ea: Așa ți-a zis?
El: Da. Așa mi-a zis.
Ea: Și tu cum i-ai permis să spună așa ceva?
El: Se vedea că nu-i plăcea nici lui ce spune. Ținea privirile coborâte în pământ.
Ea: Asta înseamnă că îi era ruşine de ce spune. De-aia ţinea privirile coborâte în pământ.
El: Da. Sigur. Aşa e.
Ea: Dacă aș fi fost eu acolo, n-ar fi îndrăznit să spună așa ceva. Sigur n-ar fi avut curaj.
El: Se prea poate să nu fi avut curaj, dacă veneai şi tu.
Ea: De ce nu mi-ai zis și mie că l-ai găsit la birou. De ce nu m-ai sunat?
El: Știi bine de ce.
Ea: Ți-am promis doar că n-am să mai fac nimic.
El: Mi-ai promis, dar uite că deja ai început să te enervezi.
Ea: Așa e. Dar cum poate spune așa ceva cineva care nici măcar nu are copii?
El: Nu-i plăcea nici lui ce spune. S-a văzut clar că nu-i convine.
Ea: Eu în locul lui nici n-aș fi vorbit. Aș fi preferat să tac.
El: Ai dreptate tu aici. Dar el a tăcut la început, iar apoi nu a mai tăcut şi mi-a spus aşa: Un accident de circulație este un accident de circulație, iar un omor, un omor.
Ea: A avut curajul să-ți spună asta?
El: L-a avut!
Ea: Formidabil!… Şi tu ce ai făcut?
El: Nimic.
Ea: Știa măcar unde a avut loc accidentul?
El: Se vedea clar că știe. Doar ţi-am spus c-a citit dosarul.
Ea: Și despre asta ce a mai avut de zis?
El: A zis că asta e.
Ea: Cum adică asta e?! Nu înţeleg.
El: Adică asta e. Pur şi simplu asta e.
Ea: Doamne, dar mi-a omorât copilul pe trecerea de pietoni şi el ridică din umeri şi spune “Asta e”? Cum se poate aşa ceva.
El: A zis că nu este el în măsură să judece. Dar că ea era începătoare. Şi de-aia instanţa i-a acordat clemenţă.
Ea: Aşa, carevasăzică.
El: Aşa.
Ea: Și de faptul că e măicuţă, ce-a zis?
El: A zis, “Dumnezeu s-o ierte!”. Că nici nu vrea să se gândească ce-o fi în sufletul ei.
Ea: I-auzi, nenorocita! Ar fi să ne rugăm și pentru sufletul ei, nu? Asta ar vrea domnul avocat.
El: Toți gândesc așa. Toți care n-au trecut prin ce trecem noi.
Ea: Fireşte că aşa gândesc. Ce poate fi mai simplu decât să te rogi pentru sufletul cuiva care ţie nu ţi-a făcut nimic rău? Poate chiar ţi se mai iartă niscavai păcate, nu?
El (prinzându-şi capul între mâini): Ce blestem, ce blestem pe capul nostru!… Nici acum nu pot să cred că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat!
Ea: Mie şi acum mi se pare că e doar un vis. Un coșmar din care nu ne mai trezim.
El: Parcă o şi văd cum intră pe uşă şi ne spune cu toată inima: Bună, mami, bună, tati!
Ea: Iar apoi ne îmbrăţişeză pe-amândoi.
El: Şi ne spune “Ce mai faceţi voi, drăguţii mei?”.
Ea: După care se duce în cameră la Vladimir.
El: Iar nenorocita aia crede că am putea s-o iertăm. A mai venit? A mai venit pe-aici?
Ea: Nu. N-a mai venit.
El: Cum își imaginează ea că am putea s-o iertăm?! Cum s-ar putea aşa ceva…
Ea: Speră că ne înmoaie inima cu lacrimile alea ale ei.
El: Criminala!… Să nu îi smulg eu inima din piept dac-o mai prind pe-aici! Cum ne-a smuls-o și ea nouă. Mi se urcă sângele la cap doar când mă gândesc.
Ea: Lasă asta. Povestește mai bine ce ți-a mai spus domnul avocat în afară de faptul că trebuie să ne rugăm pentru nenorocita aia. Ce altceva ți-a mai spus?
El: Eu l-am întrebat, “Cum se poate așa ceva?! Fetița mea a murit și era pe trecerea de pietoni și pe trecerea de pietoni n-are nimeni voie să moară. Este strict interzis să mori pe trecerea de pietoni.”.
Ea: Bineînțeles că e interzis. Și el ce ți-a zis?
El: Mi-a zis că asta a fost. Pur şi simplu era începătoare și s-a speriat și a călcat accelerația în loc de frână.
Ea: I-auzi, sărăcuţa!
El: Şi eu l-am întrebat dacă a văzut fotografiile cu fetiţa noastră şi el a spus că da, le-a văzut.
Ea: Şi?
El : Şi! Eu nu l-am crezut de data asta şi am scos fotografia mea de la piept şi l-am rugat să se uite cu atenţie la ea.
Ea: Aşa ai făcut?
El: Aşa am făcut.
Ea: Bravo!
El: Şi el a privit-o preţ de câteva momente şi-apoi mi-a dat-o la loc s-o pun în buzunar.
Ea. Da?
El. Da.
Ea: Şi?
El. Şi. L-am întrebat dacă îi place cum arăta în poză, iar el mi-a răspuns că da şi eu i-am spus că nu avea decât 12 ani şi el mi-a spus că da, se vede că e doar un copil şi nu poate avea mai mult de 12 ani.
Ea: Nu apucase nici măcar să-şi facă buletinul.
El: N-a apucat mai nimic din viaţa asta de rahat.
Ea: Nu mai plânge, te rog, nu mai plânge!…
El: …
Ea: Nu mai plânge, te rog…
El: Gata! Mi-a trecut. Gata.
Ea: Mă şi întreb cum de mai ai puterea să plângi. Eu am rămas fără nicio lacrimă. Toate s-au dus, rând pe rând. Nu a mai rămas nimic.
El: Iartă-mă. M-am liniştit. Nu mai plâng.
Ea: E teribil de dureros să vezi pe altul cum plânge, când tu nu mai ai nicio lacrimă. Ar trebui să înțelegi acest lucru.
El (ştergându-se la ochi cu mâneca): Promit să nu mai plâng. Uite, mi-a trecut.
Ea (după ce îşi mai revine): I-ai povestit domnului avocat şi cum ne trezea pe toţi de dimineaţă ca să nu întârziem la serviciu şi ne săruta pe obraji înainte de a pleca la şcoală?
El: Nu, asta nu i-am povestit.
Ea: Şi cum ne lua tot timpul în braţe şi ne spunea că suntem drăguţii ei ?
El: Nici asta nu i-am povestit.
Ea: Păcat. Eu aşa aş fi făcut.
El: Dar i-am spus că era la fel ca un înger.
Ea: Bine că măcar asta i-ai spus.
El: După care l-am întrebat, “Cum e posibil să moară un înger, întrucât îngerii nu mor?!”. Şi i-am arătat fotografia din nou.
Ea: Şi? El?
El: Mi-a spus că nici el nu înţelege o grămadă de lucruri, dar asta este și gata.
Ea: Carevasăzică, asta este și gata.
El: Da, asta este și gata.
Ea (după câteva momente de tăcere): Și ce ți-a mai spus domnul avocat. Ce-ați mai vorbit voi doi.
El: Eu i-am spus așa: Dacă nu se mai poate face nimic la dosar, măcar legea să fie schimbată. Să nu se mai poate da niciodată pedepse cu suspendare pentru copiii călcați pe trecerea de pietoni. Măcar atât să facă pentru fetița noastră.
Ea: Ai dreptate tu aici. Măcar atât să se facă.
El: “Măcar atât să faceți pentru noi, domnule avocat!”. Așa i-am spus.
Ea: I-ai zis şi o cheamă Ioana?
El: Da. I-am spus. Evident că i-am spus.
Ea: Bine ai făcut. E foarte important să ştie acest lucru.
El: Bineînțeles că e important. Dar el știa deja că așa o cheamă.
Ea: Și? Asta nu l-a făcut să vadă altfel lucrurile? Când cunoști numele unui om, nu mai poți fi indiferent. E ca și cum te-ai fi apropiat puțin de el. Nu mai e un necunoscut.
El: Mi-a zis că Ioana este un nume foarte frumos, dar că nimeni și nimic nu ne-o mai poate aduce înapoi. Şi că trebuie să înţelegem lucru ăsta.
Ea: Asta s-o creadă el, care nu are niciun copil.
El: Aşa e. Aici ai tu dreptate.
Ea: Sigur că am dreptate.
El: Atunci l-am întrebat și eu, exact în momentul ăsta l-am întrebat: “Dar dumneavoastră, domnule avocat, aveți copii?”.
Ea: Ha! Bravo!
El: Și el mi-a spus că nu și eu i-am spus că se vede, că cineva care are copii nu ar putea vorbi aşa.
Ea: Bine i-ai mai zis-o! Bravo!
El: Și el m-a întrebat, “Cum se simte acum celălalt copil?”. Exact aşa m-a întrebat.
Ea: Aşadar, te-a întrebat despre Vladimir.
El: Da, m-a întrebat despre Vladimir.
Ea: Şi tu ce i-ai spus, ce i-ai răspuns tu la o aşa întrebare?!
El: Eu i-am spus că e foarte nefericit, Vladimir e foarte nefericit întrucât îşi iubea foarte mult sora.
Ea: I-ai povestit şi că nici n-a mai intrat în camera ei de când s-a întâmplat?
El: I-am spus, cum să nu-i spun, cum era să nu-i spun. I-am povestit şi cum îl găsim în fiecare zi plângând.
Ea: Şi el ce ţi-a zis când a auzit că Vladimir plânge în fiecare zi?…
El: Mi-a zis că e firesc să plângă pentru că lucrurile sunt aşa cum sunt.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: I-ai zis şi că erau împreună atunci?
El: I-am spus. Evident că i-am spus. Dar se vedea că ştie.
Ea: Atunci, ştia şi că se ţineau de mână? Despre asta ce ţi-a mai spus?
El: Mi-a zis că asta a fost o adevărată minune a lui Dumnezeu că el a scăpat, deşi erau împreună când i-a lovit maşina.
Ea: Aşa ţi-a zis?
El: Aşa mi-a zis.
Ea: Dacă a fost minunea lui Dumnezeu, atunci cum de ea a murit? Cum se face că pe ea a lăsat-o să moară?
El: Chiar aşa, uite, asta nu mi-a dat prin gând să-l întreb.
Ea: Eu nu aş lăsa un copil să moară, dacă aş fi în locul lui Dumnezeu. N-aş avea inima asta.
El: Da, ai dreptate. Cum să nu ai dreptate.
Ea: Dar cum ar putea avea El suflet, dacă şi-a lăsat și propriul copil să moară în chinurile în care a murit. Cine ar putea să aibă o așa inimă?
El: Aşa e, da. Ai dreptate tu aici.
Ea: Şi pe de-asupra a fost şi o măicuţă. Slujitor al Domnului, cică.
El: Ăsta ne-a fost norocul, ce să-i faci.
Ea: Pe femeia asta cine ne-a trimis-o… Tot Cel de Sus?
El: Hai să nu mai vorbim, linişteşte-te, mai bine să nu mai vorbim. Ia uite cum te-ai aprins la faţă…
Ea: Nu înțeleg! Nu înțeleg în ruptul capului cum de ea a murit, iar el a scăpat! A avut atât nenoroc.
El: Nici eu nu pot înțelege, dar asta e.
Ea: Doar erau amândoi împreună, se țineau unul pe altul de mână…
El: Nu te mai gândi la asta, încearcă să nu te mai gândeşti.
Ea: Pur şi simplu nu înţeleg! Nu pot să înțeleg oricât m-aș strădui.
El: Cine crezi că poate pricepe aşa ceva?
Ea: Doamne, și cât de mult se iubeau!… Mai ții minte? Tot timpul erau nedespărțiți.
El: Da, așa e, foarte mult se iubeau ei doi.
Ea: Iar acum el e aici, iar ea, acolo!
El: Nici eu nu pot să pricep. El aici, şi ea, acolo!
Ea: Și eu nu îmi mai pot găsi liniştea…
El: Nici unul din noi nu ne mai găsim liniștea…
Ea: Iar acum Vladimir ne roagă să mergem pe la ea mai rar. El, care o iubea atât de mult…
El: Mai ştii cum se jucau amândoi în parc? Toţi se mirau cum de sunt frate şi soră.
Ea: Se mirau pentru că de obicei fraţii se ceartă între ei. De-asta se mirau. Nu toţi frații sunt apropiaţi cum au fost ei doi.
El: Aşa e. Foarte rar întâlneşti unii ca ei.
Ea: O să vezi că Vladimir nici nu s-a dus. Are să ne spună că s-a dus, dar nu s-a dus.
El(după o scurtă pauză): Poate că totuşi s-a dus. Ştii bine cât de mult o iubea.
Ea: Aşa e, da. Poate s-a dus.
El: Iar el ştie cât de mult ura să stea singură. Nu se poate să o lase aşa.
Ea: Ai dreptate tu, nu se poate.
El: Doar a fost prietenul ei cel mai bun, erau tot timpul nedespărțiți.
Ea: Ea nu-l lăsa niciodată să se simtă singur. Ții minte cum se ducea în camera lui de câte ori i se părea că e abătut?
El: Țin minte, cum aș putea să uit?!
Ea: Stătea cu el până noaptea târziu, de multe ori îi găseam adormiți împreună.
El: Aşa e, da.
Ea: Aşa e.
El: Vladimir niciodată nu o să mai aibă un așa prieten.
Ea: Niciodată nu o să mai aibă un prieten atât de bun Vladimir.
El: Niciodată. Nu. Niciodată.
Ea: Aș vrea să îți spun ceva. Sper să nu te superi pe mine.
El: Spune ce ai de spus, nu o să mă supăr, promit.
Ea: De fapt nu e chiar adevărat că azi nu a venit. Te-am mințit.
El: Cum adică m-ai mințit?! Nu înțeleg ce vrei să spui.
Ea: A venit și azi la ușa noastră. Am auzit-o cum stă acolo și plânge înfundat.
El: Cine, măicuța?
Ea: Da! Măicuța!
El: Ești sigură că nu ți s-a părut?
Ea: Sunt sigură.
El: Și de ce nu ai vrut să-mi spui că iar a venit, ce e atât de deosebit? Nu înțeleg.
Ea: De data asta n-a mai fost ca în alte dăți. M-am dus la ușă și i-am deschis.
El: Da?
Ea: Da.
El: Asta nu se poate să fie adevărat. Este, de bună seamă, o glumă.
Ea: Nu, nu este o glumă. Nu.
El: Mda
Ea: Mda.
El: Mda.
Ea: Am luat-o în casă și i-am spus așa – stătea chiar pe scaunul ăsta pe care stai tu acum – “Ce vrei tu de la mine?”.
El: Aici? La noi? În casă?
Ea: Da. Aici.
El: Nu se poate.
Ea: Ba da. Se poate.
El: Nu.
Ea: Am luat-o și i-am spus așa: “Ce vrei tu de la mine, de fapt?”.
Măicuța: Doamne, cât de frig îmi e. Mâinile mele sunt înghețate.
Ea: Cred și eu că ești înghețată. Dar ce cauți aici?
Măicuța: Nu știu. Aș vrea să … să vorbim. Doar atât.
Ea: Da?!
El: Da?!
Măicuța: Da.
Ea: Și cam despre ce ai vrea tu să vorbim?
Măicuța: Ce bine că m-ați primit! Până acum ușa asta era mereu închisă.
Ea: “Tu crezi ?”, am întrebat-o.
Măicuța: Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
Ea: Vreau să știu dacă tu chiar crezi în Dumnezeu.
Măicuța: Cum aș putea să nu cred?! E singurul loc în care mi-am aflat liniștea.
Ea: Atunci, de ce nu te duci la El să vorbești? Ce cauți aici?!
Măicuța: Sufletul meu e adânc tulburat. Mi-e teamă că încercarea asta prin care mi-a fost dat să trec e prea grea pentru puterile mele.
Ea: Și vrei ca eu să te scap, nu? Să-ți iau povara asta care îți apasă sufletul. Vrei să te iert!
Măicuța: Ce bine ar fi dacă m-ați putea ierta! Mi-e sufletul atât de greu.
Ea: Ca să te poți întoarce la El împăcată. Să fiți din nou împreună.
Măicuța: Doamne, cât de rău îmi e! Ochii mei sunt deschiși noapte de noapte.
Ea: Bine, i-am spus. Eu te iert. Mergi cu Dumnezeul tău înainte.
Măicuța: Cum așa? Până acum nici nu voiați să mă vedeți, iar acum brusc mă primiți în casă și-mi spuneți “Te iert.”?
Ea: Să zicem c-am avut o zi mai bună.
El: Nici eu nu pricep de ce ai făcut asta.
Ea: Dar am și eu o curiozitate: Te doare mai puțin acum că ți-am spus “Te iert.”? Ți-e mai ușor?
Măicuța: Inima mea spune că nu.
Ea: Ia uite ce drăguț! Începem să ne înțelegem noi amândouă.
Măicuța: Doamne, ce bine ar fi fost să fi murit în locul ei. Cât de mult mi-aș dori acest lucru.
Ea: Cred și eu că asta ți-ai dori. Dar uite că nu e așa.
Măicuța: Parcă a fost un blestem.
Ea: Nu știu cum te-aș putea ajuta. Pe tine și pe Dumnezeul ăsta în care amândouă am crezut. Deși, pe undeva, aș avea și eu nevoie de asta.
Măicuța: Puteți să îmi dați o cană cu apă?
Ea: Da! Sigur că pot.
Măicuța: Vă rog, vă implor să înțelegeți! N-am vrut să se întâmple ce s-a întâmplat.
Ea: Serios?! Nici eu n-am vrut.
Măicuţa: Nu știu de ce mi s-a dat tocmai mie încercarea asta… Tocmai când îmi găsisem, în sfârșit, liniștea.
Ea: Și ce aș putea eu să-ți spun? Crezi că aici, la mine, vei găsi mai multă linişte?
Măicuța: Știți? Din clipa aia nenorocită îi văd noapte de noapte chipul.
Ea: Adevărat?
Măicuța: Adevărat.
Ea: “Și eu i-l văd!”, i-am spus.
Măicuța: Nu pot să uit cum mă privea când am coborât din mașină și am luat-o în brațe.
Ea: Trăia încă?
Măicuța: Da! Trăia! A murit chiar în brațele mele.
El: Doamne, ce cumplit! Cum de a putut să-ți spună așa ceva ?!
Ea: Și, in momentul ăsta, am început.
El: Ce anume ai început?! Nu înțeleg!
Ea:M-am apucat să-i povestesc tot despre ea. Totul. De când s-a născut fetița noastră și până a murit. N-am ratat nimic din ce ar putea s-o atingă.
El: Da?!
Ea. Da.
El: Și ea ce-a zis când i-ai povestit?!
Ea: N-a zis nimic! La început m-a ascultat atentă, după care privirile au început să treacă prin mine.
El: De-asta sunt albumele astea cu fotografii aici?
Ea: De-asta!
El: Și?
Ea: Şi. După ce i-am povestit tot, i-am spus așa:” De-acum fiica mea nu îți mai e o străină! Vei ști pe cine ai omorât de câte ori îi vei vedea chipul.”.
Măicuța: Mda.
Ea: Mda.
Măicuța: Mda.
Ea: “Acum tu va trebui să poți să te ierți! Pe tine și pe Dumnezeul ăla în care spui că mai crezi”.
Măicuța: “Da”, mi-a răspuns ea absentă. “Încep să înțeleg”.
Ea: Și la urmă am întrebat-o aşa: “Am și eu o curiozitate. Unde era Dumnezeu ăla al tău când s-a întâmplat nenorocirea? Unde să fi fost el plecat?”.
Măicuța: Asta l-am întrebat și eu. Dar pân’ acum nu am aflat nici un răspuns.
Ea: Poate era ocupat cu altceva. Doar se întâmplă atâtea lucruri pe lume….
Măicuța: Da, poate. Sigur că da.
Ea: După care m-a întrebat: “Vă supărați dacă mă ridic și plec? Simt nevoia să ies afară.”.
Ea: Cum aș putea să mă supăr? Doar ne-am înțeles așa de bine, pe noi două ne leagă atâtea…
Măicuța: Am să mă gândesc la tot ce mi-ați spus. Se pare că eu și cu El avem multe de discutat.
Ea: “Da, multe. Din ce în ce mai multe veți avea de discutat voi doi”, i-am spus. “Tu și cu Dumnezeul ăla care te-a trimis să-mi furi copilul”.
După care a ieșit afară în noapte.
El: Cred că mai bine i-ar fi fost ca ușa să fi rămas încuiată. Ar fi scăpat mult mai ușor așa.
Ea: Da și nu. Pesemne chiar avea nevoie de cineva să îi înfigă cuțitul în inimă până la capăt.
El: Dar tu?! Tu cum ești? Te simți mai liniștită acum?
Ea: Eu? Bine. Chiar bine.
El: Nu s-ar zice!
Ea: M-am gândit că așa suntem chit: eu, pentru că mi-am pierdut copilul. Ea, pentru că l-a pierdut pe Dumnezeu.
El: Așa?
Ea: Așa.
El: Acum înțeleg și eu de ce ai primit-o în casă.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Da.
El: Da.
Ea : Apoi m-am hotărât să intru în camera ei. Nu știu ce mi-a venit, dar m-am hotărât să intru acolo.
El: Nu, dar asta e cu adevărat incredibil, n-ai mai intrat acolo de când ea s-a dus.
Ea: Așa e. Niciunul din noi n-am mai intrat.
El: Niciunul. Da. Niciunul.
Ea: Am intrat acolo și am stat multă vreme fără să fac nimic.
El: Chiar nu înțeleg ce te-a apucat, nu trebuia să te duci acolo cu niciun chip.
Ea: M-am uitat la lucrurile ei, am stat ore întregi și le-am privit.
El: Nu știu de unde ai avut atâta putere, mie mi-ar fi absolut imposibil.
Ea: Le-am privit îndelung și am încercat să-nțeleg.
El: Nu te mai gândi atât, nu este nimic de înțeles. Ai să înnebunești până la urmă tot încercând să pricepi.
Ea: M-am gândit că pot afla răspunsul acolo în lucrurile ei rămase așa cum le-a lăsat când a plecat. Se prea poate să ne fi scăpat ceva. Imposibil să nu existe un semn cât de mic când urmează să se întâmple ceva atât de cumplit.
El: Nu există nimic, crede-mă tu, nimic pe care să-l poți înțelege câtuși de puțin.
Ea: Mi-am amintit că în dimineața aia își uitase treningul, iar eu am alergat după ea să i-l dau.
El: Ce ciudat! Ea nu-și uita niciodată lucrurile acasă. Asta chiar sună ciudat.
Ea: Poate că dacă aș fi prins-o din urmă, lucrurile ar fi stat altfel acum. Poate că a fost un semn.
El: Nu, nu e în regulă ce spui tu acum, nu te mai gândi, nu.
Ea: Cred că asta ar fi trebuit să-i spun măicuței ca să-l întrebe pe Dumnezeu ăla al ei. Poate până la urmă o să-i dea un răspuns.
El: Nu, nu, nu.
Ea: Și-apoi m-am apucat să-i pun lucrurile în ordine. Am stat toată ziua închisă acolo și le-am aranjat.
El: Cred că n-ai făcut deloc bine, trebuia ca totul să fi rămas la fel ca în dimineața aia în care și-a pus ghiozdanul în spate și a plecat.
Ea: Dimineața aia învăluită în ceață.
El: Dimineața aia învăluită în ceață…
Ea: Poate că ar fi fost într-adevăr mai bine, nu știu ce să zic.
El: Ar fi fost mai bine, sunt sigur.
Ea: Și-n timp ce-i împătuream hăinuțele, am simțit brusc cum totul începe să se învâtă în jurul meu.
El: Te-nțeleg perfect, sunt sigur că și mie mi s-ar fi întâmplat la fel. Mă și mir cum de ai putut rezista.
Ea: Totul a-nceput să se-nvârtă în jurul meu… Am realizat dintr-o dată că hăinuțele ei… hăinuțele i-au rămas mici.
El: Ai perfectă dreptate, cum de nu ne-am gândit până acum. Doar a trecut mai bine de-un an, este clar că nu i s-ar mai potrivi.
Ea: Ar fi să îi cumpărăm altele noi.

– sfârşit scena 1-

Scena 2

(se aude o cheie în yală. După câteva momente apare Vladimir, un băiețel având cca 12-13 ani. Este trist, apatic).
Ea: Bună Vladimir.
Vladimir: Bună.
El: Salut, Vladimir.
Vladimir: Salut.
El: Ce mai faci tu.
Vladimir: Bine.
El: Da?
Vladimir: Da.
Ea: Dar dă-ţi ghetele alea jos din picioare. Nu vezi că laşi mizerie pe covor? De ce intri mereu încălţat?
El: Ai putea fi totuşi mai binevoitoare puţin. Nici n-a intrat bine în casă, c-ai şi început să strigi la el.
Ea: Că doar nu dai tu toată ziua cu mătura prin casă.
Vladimir (dându-şi ghetele jos): Uite că mi le-am dat. Acum e bine?
El: Da, Vladimir. E bine. Mama ta e puţin nervoasă, nu trebuie să pui prea mult la suflet.
Vladimir: Zi mai bine că mama e tot timpul nervoasă!
Ea: Ziua ta cum a fost. Spune-ne și nouă cum a fost ziua ta.
Vladimir: A fost o zi bună.
Mama: E bine dacă ai avut o zi bună.
Vladimir: Da, e bine.
Mama: Ia zi, ţi-e foame? Vrei să punem masa?
Vladimir: Nu, nu mi-e foame.
Mama: Dar lasă ghiozdanul ăla aici pe scaun! Nu vezi ce greu e? Are să te cocoșeze de tot pân’ la urmă. Ia uite cât e de greu…
Tatăl: Niște tâmpiți ăștia cu școala lor! Nu se gândesc deloc la copii, de-i pun să care sacii ăștia burdușiți în spate.
Mama: Și sora ta se plângea că are ghiozdanul prea greu.
Vladimir: Îmi aduc perfect aminte. De multe ori i-l duceam eu în spate.
Mama: Sărăcuța de ea. Mi se face milă când mă gândesc.
Tatăl: La şcoală cum a fost?
Vladimir: A fost bine.
Tatăl: E bine dacă a fost bine.
Vladimir: Da, e bine.
Mama: Sigur că e bine. Cum altfel să fie?
Tatăl: Nu ştiu! Întreb şi eu.
Vladimir: Poate n-ar strica să mai treceţi şi voi pe la şcoală! Toţi părinţii mai vin când şi când. Doamna dirigintă întreabă mereu de voi.
Mama: Spune-i şi tu că n-am avut timp. O să ne ducem cât de curând.
Vladimir: Aşa spuneţi mereu…
Tatăl: Cu colegii cum te mai înțelegi!
Vladimir: Mă-nțeleg tot la fel ca și pân-acum; Nici mai bine, nici mai rău.
Tatăl: Ai mai rămas cu ei după ore, nu? Eu, când eram ca tine, mereu rămâneam după ore să joc fotbal cu colegii mei.
Vladimir: Nu, n-am mai rămas.
Mama: Și eu mă duceam cu colegele prin magazine când eram de vârsta ta.
Vladimir: Mi-ai mai spus asta.
Tatăl: Odată am fost și noi cu fetele prin magazine, dar nu ne-a plăcut.
Mama: Că noi ne înnebuneam după prostia aia a voastră de joc!…
Vladimir: Și colegii mei rămân după ore la fotbal. Dar pe mine nu mă ia nimeni în nicio echipă.
Mama: I-auzi ce colegi răi! Pe vremea mea copiii erau altfel, nu ca acum.
Tatăl: Poate-ar trebui să fii ceva mai apropiat de colegii tăi! Nu e bine să fii aşa de retras.
Mama: Aşa e, Vladimir. Tu eşti tot timpul posomorât. Ar trebui să fii mai vesel puţin.
Vladimir: Cine vorbea!…
Tatăl: Ia zi, te-a ascultat la vreo materie? Spune-mi şi mie dacă te-a ascultat la ceva.
Vladimir: Nu m-a ascultat la nimic!
Tatăl: Sigur?
Vladimir: Sigur.
Tata: Sper că înveţi bine. Sora ta lua notele cele mai bune.
Vladimir: Știu că lua notele cele mai bune! Tot timpul îmi spui asta.
Tata: Era foarte bună la învățătură sora ta.
Vladimir: Și asta mi-ai mai zis!
Mama: Tatăl tău repetă tot timpul aceleași lucruri. Nu te-ai obișnuit?
Vladimir: Și tu faci la fel!
Mama: Da?
Vladimir: Da!
Tata: Dar acum nu mai e printre noi, sora ta nu mai e printre noi, cu toate că lua notele cele mai bune.
Mama: Şi lucrurile ei au rămas mici, azi am intrat în camera ei şi-n timp ce-i aranjam lucrurile, mi-am dat seama că i-au rămas mici.
Vladimir: Da’ ce s-a-ntâmplat, tu spuneai că n-o să mai intri niciodată acolo?!
Mama: Da, așa e, dar uite că am intrat.
Vladimir: Și mie mi-au rămas lucrurile mici! Toți colegii din clasă au observat.
Mama: Vai, da’ chiar așa e, acum văd! I-au rămas și lui hăinuțele mici.
Tata: O să cumpărăm altele noi.
Mama: Cum trece timpul ăsta, nici nu-ți vine să crezi cât de repede trece.
Tata: Acum sunt mici copiii, acum te trezești c-au crescut mari.
Mama: Mai ţineţi minte ce fericiţi eram noi împreună când eram fericiţi?
Tatăl: Da, cum să nu, noi am fost foarte fericiţi când eram fericiţi.
Mama: Iar acum ne certăm mai tot timpul, asta facem noi acum.
Vladimir : Asta faceți, e adevărat!
Mama: Şi tatăl tău îmi spune că vrea să ne despărţim, îmi zice tot timpul să mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să ne despărțim.
Tatăl: Cred că aşa ar fi mai bine, da.
Mama: Deşi am jurat că vom rămâne împreună și la bine, şi la rău.
Tatăl: Am jurat, corect, dar de ce te porți de parcă eu aş fi de vină pentru tot ce s-a întâmplat?
Mama: Ştiu că nu tu eşti de vină, nu mai vorbi aşa.
Vladimir: Ba e așa cum spune tata, mereu ne acuzi. Te porți de parcă noi am fi fost vinovați.
Mama: Posibil să fie așa cum spui, nu știu.
Vladimir: Eu mă simt de parcă tot timpul te-aș încurca. Ce ți-am făcut de te porți cu mine așa?!…
Mama: Nu ştiu nici eu ce se întâmplă cu mine… Aș vrea să fie altfel, nu ca acum.
Tatăl: Da, aşa e, înainte era mult mai bine.
Mama: Da.
Vladimir: Da.
Tatăl: Da.
Mama: Dar tu spui o grămadă de lucruri şi nu faci nimic, nici măcar cu avocatul n-ai reuşit să te înţelegi.
Tatăl: N-a fost vina mea, ce pot eu să fac dacă avocatul n-a vrut?!
Mama: N-a fost totuşi vina ta, e adevărat.
Tatăl: Am fost pe la toţi avocaţii, nici unul nu a putut să facă nimic.
Mama: Iar ea stă singură acolo toată ziua şi ne aşteaptă.
Tatăl: Tare singură e acolo, sărăcuţa de ea.
Mama: Dar tu, băiatule, de ce ai întârziat atât, parcă nu vă țineau așa de mult la ore. Ce s-a întâmplat de ai întârziat aşa de mult?
Tata: Da, chiar aşa. De ce ai ajuns acasă atât de târziu?
Mama: Ne-am făcut amândoi griji pentru tine.
Tatăl: Ia spune, ai trecut pe la sora ta? De-asta ai venit atât de târziu?
Mama: Azi am văzut nişte flori proaspete pe mormânt! Tu le-ai pus acolo?
Vladimir: Parcă spuneai că nu o să te mai duci decât o dată pe săptămână.
Mama: Așa e, dar azi este luni.
Vladimir: Și ce dacă astăzi e luni?! Nu înțeleg ce vrei să spui.
Tatăl: Mama ta vrea să spună că săptămâna asta de-abia a început. Și că azi e prima dată când a fost acolo pe săptămâna asta.
Vladimir: Da. Înțeleg.
Mama: Da.
Tatăl: Mă gândeam eu c-o să înțelegi.
Vladimir: Eu mă duc la mine în cameră. Am multe teme de făcut pentru mâine.
Mama: Dar n-ai mâncat nimic, Vladimir! Așteaptă mai întâi să punem masa.
Tata: Nici noi nu am mâncat! Mie, unul, mi s-a făcut o foame de lup.
Vladimir: Nu mi-e foame! Mă duc în camera mea.
Mama: Tu iar vrei să te-nchizi acolo toată ziua și să ne spui pe urmă că ai răcit. Sunt sigură că asta o să faci.
Tatăl: Vladimir, de ce vrei tu neapărat s-o superi mama ta?! Știi bine ce e în sufletul nostru.
Vladimir: De fapt, am luat patru la matematică! V-am mințit când v-am spus că nu m-a ascultat la nimic.
Mama: Nu-ți face griji, Vladimir! Nimeni din familia noastră n-a fost bun la matematică.
Vladimir: Afară de Ioana, bine’nțeles. Ea era cea mai bună la toate.
Mama: Vladimir, nu o mai răni pe mama ta! Nici nu-ți imaginezi cât de rău mă doare când te-aud vorbind așa.
Vladimir: Ieri ți-am adus un buchet de flori și nici măcar nu l-ai văzut! Au rămas și-acum nedesfăcute, pe scaun.
Mama: Așa e, da, nu știu unde mi-o fi fost capul! Ai dreptate tu, uite că e tot aici.
Vladimir: Erau florile care-ți plăceau ție cel mai mult. Nici măcar nu te-ai uitat la ele.
Mama: Iartă-mă, Vladimir! Chiar nu știu ce să spun.
Vladimir: Și nici la lecții nu mă mai ajuți.
Mama: Sunt o proastă, da! Ai dreptate să fii supărat pe mama ta. Te-am neglijat.
Vladimir: Nu sunt supărat pe tine. Sunt doar oboist.
Tatăl(mamei): Dar du-te și pune-le în apă, nu vezi că aproape s-au veștejit? Ce-ai rămas în mijlocul camerei ca o statuie?!
Mama (în timp ce iese din cameră): Mă duc, mă duc! Nu te mai răsti și tu așa.
Tatăl : Vladimir, o să fac eu cu tine pregătire la matematică. Îți promit!
Vladimir: Pot să mă descurc și singur. Nu e nevoie. De fapt…
Tatăl: De fapt, ce?
Vladimir: Nimic. Voiam să-ți pun că nu m-a ascultat la nimic. M-am enervat când te-am auzit spunând povestea aia cu ziua de luni, de-aia ţi-am zis c-am luat patru la matematică. Înțelegi acum?
Tatăl: Înţeleg.
Vladimir: De fapt, eu o ajutam şi pe ea. Nu era foarte bună la matematică.
Tatăl: Mda.
Vladimir: Mda.
Tatăl: Era o prostie. Nu ştiu de ce m-am apucat să-ţi spun gogomănia asta cu ziua de luni.
Vladimir: Aşa e, da. O prostie.
Tatăl: Asta se întâmplă când îmbătrâneşti, începi să spui tot soiul de nerozii. Ai să vezi şi tu când o să creşti mai mare.
Vladimir: Te-ai dus și tu, nu? Spune drept, te-ai dus?
Tatăl: Da, Vladimir, m-am dus. Știi prea bine că n-o putem lăsa singură pe sora ta.
Mama (în timp ce se întoarce cu florile într-o vază; arătându-i lui Vladimir florile) Ia uite ce frumoase sunt! O să-și revină cât ai clipi.
Vladimir: Așadar, tot v-ați dus.
Mama: Nici n-am știut unul de altul! Ne-am dus așa, fără să știm că și celălalt va face la fel.
Tatăl: Ca să vezi ce întâmplare! Am găsit niște flori proaspete puse acolo la sora ta. Și eu am crezut că le-a pus mama ta, iar ea a crezut că le-am adus eu. Nu că este ciudat?
Mama: Și ne-am gândit apoi că n-avea altcineva cine să le aducă decât tu. Până la urmă tot te-ai dus, nu? N-ai putut nici tu să reziști.
Vladimir: Nu! Nu! Nu!
Tata: Atunci pesemne că altcineva a fost. Se mai întâmplă uneori să apară pe morminte flori fără să știi de la cine sunt.
Mama: Poate și le aduc chiar morții între ei. Să treacă mai uşor peste momentele alea în care nu mai pot de atâta singurătate.
Tata: Măcar ei să se înţeleagă unul pe altul.
Mama: Măcar ei, dacă cei vii i-au uitat.
Tatăl: Eu cred, Vladimir, că tu ai fost, dar nu vrei să ne spui. N-aveau totuşi cum să apară așa din senin.
Vladimir: Nu, am spus nu! Nu!
Mama: Bine, dar voi vă înţelegeaţi atât de bine, de ce nu vrei să te mai duci când atât de mult vă iubeaţi voi amândoi?
Tata: Gândeşte-te numai cum s-ar simţi ea acum dacă ar şti că tu nu te mai duci să o vezi! Cât de urât trebuie să-i fie fără noi în cimitirul ăla pustiu.
Mama: Ea, sărăcuța, nu cunoaște acolo pe nimeni.
Tatăl: Pe nimeni nu cunoaște în cimitirul ăla întunecat.
Mama: Şi pe deasupra nu ne mai laşi nici pe noi s-o vedem.
Tata: Deși seară de seară îi aprindem lumânări. Nu îți dai seama cât e de important pentru ea să aibă acolo tot timpul lumină?
Vladimir: Noaptea toate luminile morților se aprind. Am citit asta undeva. Vreau să spun, se aprind de la sine.
Tatăl: Poate chiar îngerii coboară din cer și le aprind. Cine poate să știe?
Mama: Lumină din lumină.
Vladimir: Lumină din lumină.
Tatăl: Lumină din lumină.
Mama: Şi cine naiba o fi pus florile alea, că nu pot defel să pricep.
Tatăl: Chiar nimic nu mai e de-nţeles.
Vladimir: Aşa e, chiar nimic nu e de înțeles. E incredibil cât ghinion am avut.
Mama: Nu, dar ce vrei să spui tu acolo, Vladimir? Nu înţeleg.
Vladimir: Mamă…
Mama: Da.
Vladimir: Mamă…
Mama: Da, Vladimir! Te ascult! Ce e?
Vladimir: Ce-aţi fi făcut dacă eu aș fi fost acolo, iar ea, cu voi, aici?!… Aţi fi venit şi pe la mine tot atât de des?
Mama: Ce vorbă e asta, Vladimir?! Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva!
Vladimir: Eu nu sunt la fel de bun la învăţătură! Şi nici florile pe care ţi le aduc nu-ţi plac!
Mama: Mă faci să plâng, Vladimir! Nu mai vorbi aşa.
Vladimir: Poate că, dacă eu aş fi fost acolo, iar ea ar fi stat cu voi, aici, lucrurile ar fi fost altfel acum! Poate n-aţi mai fi fost atât de nefericiţi!
Mama: Dar nu e adevărat, băiatule! Cum poţi să crezi aşa ceva?!… Tot timpul am fi venit pe la tine, aşa cum facem şi cu sora ta. Ar fi fost la fel, la fel.
Vladimir: Înseamnă că sunt cu adevărat ghinionist!… Nu pricep cum de mi s-a-ntâmplat tocmai mie să rămân în viaţă.
Tata: Cum poţi să spui că ai avut ghinion? Gândeşte-te numai la ce-ar zice sora ta dacă te-ar auzi!
Vladimir: Cât de mult îmi doresc să fi fost eu în locul ei, iar voi să veniţi pe la mine în fiecare zi. Mă simt tot mai singur în casa asta din care au plecat şi morţi, şi vii.

(luminile încep să se stingă încet, în timp ce Vladimir se-ndreaptă către camera lui, abătut, şi intră acolo.)

– sfârşit scena 2-

Scena 3

Imediat după ce se aude uşa închizându-se, soneria de la intrare începe să sune nerăbdător, după care intră în cameră Ioana, având în spate ghiozdanul şi ţinând în mână un buchet de flori;este luminată de un reflector spot, restul încăperii fiind slab luminată, aproape în semiobscur).

Ioana: Bună, mami, bună, tati! Ce mai faceţi voi, drăguţii mei? Cum a fost ziua voastră? De-abia aşteptam să vă văd, am avut un vis atât de ciudat… Nici n-o să vă vină să credeţi când am să vă povestesc.
A! Era să uit! Ia uitaţi ce flori v-am adus. Nu că sunt frumoase?
Da’ unde e Vladimir, n-a ajuns acasă? Unde este frăţiorul meu?
Uite c-a venit, hoţomanul. Văd că şi-a lăsat ghiozdanul aici. Precis că s-a închis în camera lui… Mi se pare mie că iar i s-au înecat corăbiile. Mă duc pe la el, de-abia aştept să-i povestesc şi lui ce vis am avut. Uf, tare mă mai dor picioarele. Am alergat într-un suflet spre casă. Nu ştiu ce-o fi cu el, dar simt că are mare, mare nevoie de mine. Uneori mi se pare atât de singur şi neajutorat… Parc-ar fi un pui zgribulit de găină.
Vorbim mai târziu, da?

(Ia ghiozdanul lui Vladimir şi se duce la el în cameră; el şi ea privesc preţ de câteva momente uşa pe care”a dispărut” Ioana)

Scena 4

Ea (întorcându-se cu faţa către fereastră): Te rog, poţi tu să ridici jaluzelele? Simt nevoia de mai multă lumină.
El: (se duce şi ridică jaluzelele): Lumină, da, lumină…

Pe măsură ce le ridică, sala se luminează.

– sfârşit –