&

în pântece ținem

copiii cu mitraliere pentru încă o vreme,
îi mai hrănim, deși nu știm cu ce.
ascultăm ce se aude în cameră
acest ceas ce învîrte
mecanismele plăcerii,

în orașul care
își varsă arterele până la moarte.

și pe noi
agățați ca ieburile sălbatice pe clădirile vechi din centrul său
încă lucizi
niște pete mari, verzi, ziua.

în amurg
negre, guri care respiră neîncetat
căutând aer pur,
dincolo de rezervoarele fricii .
repetăm, până ni se face milă.

ritualuri.
mâna ta pe mâna mea prinsă de barele
lumii, în metrouri – fantomă, iar noi niște năluci

așteptând să ne eliberăm.

printre tuburile nesfârșite de dren,
pe câmpurile de lavandă imbibate cu morfina si mirosul animalelor de pradă care nu se atrofiază niciodata.

apoi, ne întoarcem in camera noastră roșie
repetând pana ni se face
frică – dumnezeu e o amăgire.

&
doar aici nu ne imaginăm niciun spital cu instrumente tăioase, doctori în halate albastre,
coridoare aseptice, tuneluri, bolnavi ținuți în saloane, undeva la
subsol, ca în niște catacombe uitate,

peste care s-a turnat nisip
și acum e liniște.