Nea Oiţă stătea peste gârlă, avea o căruţă cu cai roşii de mai mare frumuseţea, asta pe mine mă punea la grea cumpănă, “Uite, zicea, vorbeşte cu tac-tu să facem schimb, eu îţi dau ţie căruţa, tu îmi dai maşina, deşi, dacă mă gândesc mai bine, nu-mi convine, e clar, ies în pierdere”, “De ce, nea Oiţă?”, îl întrebam eu cu inima cât un purice de teamă să nu care cumva să se răzgândească, mi se părea nemaipomenit de frumos să ai o căruţă trasă de cai şi să te plimbi cât e ziulica de lungă sub cerul senin, ghicise, el, că mie mi-ar fi venit la socoteală schimbul, avea o psihologie a lui care nu dădea niciodată greş, “Uite, de-aia, zicea, păi tu crezi că sunt prost? căruţa mea merge singură, pot să şi dorm, căluţii ştiu singuri drumul către casă, şi-apoi, când am chef, mă aşez pe spate şi privesc la stele, cel mai frumos strălucesc vara, zici că sunt stropite cu apă, aşa se văd de limpezi şi mari, ca atunci când pescuieşti cu alăul şi ţi se pare că le prinzi în plasă, dar tu ce te faci cu maşina ta, că, dacă nu ţii de volan, adio şi-un praz verde, drept în şanţ te duci”, avea, nea Oiţă, un dar de a povesti, de vedeai totul zugrăvit ca şi când ar fi fost în faţa ta, ce mai, ţi se făcea necaz, oricât te-ai fi străduit nu le vedeai aşa bine ca el, “Da’ dacă vorbeşti cu tac-tu şi e de acord, pân la urmă ţi-o dau, facem schimbul, să nu zici că sunt al dracului, da’ mă mai plimbi şi pe mine din când în când, că mi se face dor de căluţii mei, cel mai frumos se vede cerul când stai întins în fân şi căruţa merge agale”, “Te iau, nea Oiţă, cum să nu, da’ şi matale mă mai plimbi cu maşina, că până la Piteşti e departe şi căruţa ta merge prea încet”, “Bine, atunci, batem palma”, spunea el într-un final după multe negocieri, avea o băncuţă în faţa porţii pe care stătea până seara târziu, când apunea soarele toată curtea lui se făcea roşie ca roibii, de la o vreme am început să-l văd mai rar, odată m-am trezit întrebând-o pe bunică-mea, “Unde e, Mică, nea Oiţă, că nu l-am mai văzut demult”, “De, maică, zice ea, ce să facă, a plecat cu căruţa, ştii bine cât de mult îi plăcea să se plimbe, da’ nu cred să se mai întoarcă, zic unii prin sat că s-a îndepărtat prea mult de casă şi, cine ştie? poate o fi adormit, iar caii lui cei sângerii ca apusul au uitat drumul.”