În afară de obișnuitele întâlniri, lansări, lecturi și recitaluri muzicale, a șaptea ediție a festivalului internațional de poezie și muzică de cameră „Poezia e la Bistrița” a găzduit, de data aceasta, și o dezbatere asupra unei teme încă inedite – piața de poezie europeană -, la care au fost invitați mai mulți editori și jurnaliști, moderator fiind Radu Vancu (lista completă poate fi vizualizată în cadrul programului acestui festival – nu mă voi referi în cele ce urmează decât la cele mai semnificative dintre intervenții).

S-ar putea spune că tema discuției s-a dovedit a fi prea „în avangardă” pentru condițiile actuale. În primul rând, dezbaterea, oarecum relaxată, nu putea să nu alunece – și așa s-a și întâmplat – în tema „dar ce este poezia?”. Editorul Gheorghe Erizanu, fără nuanțe suplimentare, a declarat că „poezia e o marfă”, ceea ce i-a făcut pe poeți să invoce gratuitatea poeziei (poezia este un „anticorp” – Ion Mureșan -, un „virus” – Valeriu Mircea Popa – sau „o iubită pe care n-o vinzi” – Octavian Soviany). Nu, poezia nu este o marfă, dar cartea de poezie da. Din punctul acesta, discuția ar fi trebuit poate să insiste mai mult asupra felului în care Internet-ul și distribuția „fasciculară” (sub forma status-urilor de FB, de pildă) sau sub forma „e-book”-urilor schimbă datele problemei. (Există posibilitatea ca exemplarele tipărite la cerere („on demand”) să înlocuiască treptat o bună parte din nișa plachetelor în tiraje restrânse, dar despre așa ceva nu se vorbește încă la noi.)

În al doilea rând, unii dintre invitați cunosc în profunzime spațiul editorial românesc, al cărților de poezie de limba română, dar ce se întâmplă în restul spațiilor? Claudiu Komartin spunea că, pentru europeni, poezia persistă într-o zonă de cultură înaltă (în timp ce poezia americană, împărțită astăzi între „performance” și experimentalismul academic al școlilor de „(un)creative writing”, a beneficiat de altă aură, aceea a contraculturii), ceea ce înseamnă că, într-un caz precum cel al Franței, cărțile, editurile și revistele axate pe poezie rezistă prin finanțări, prin sprijin instituțional, dar circulă într-un mod restrâns (la ei, ca și la noi, evenimentele precum „Le Marché de la poésie” sunt vitale pentru această nișă). Komartin sublinia faptul că, spre deosebire de România (unde doar romanele traduse mai circulă în multe exemplare), tirajele cărților de proză sunt la foarte mare distanță de cele ale volumelor de poezie.

Mai exact, conform unei statistici pe care am regăsit-o în numărul 499 din Le Magazine Littéraire, o carte de poezie putea atinge în 2007 între 800 și 2,000 de exemplare, pe când tirajul mediu al romanelor din același an era în jur de 14,900 de exemplare. La finalul dezbaterii, le-am atras totuși atenția tuturor celorlalți participanți că vorbim aici în termeni de vânzări pe termen scurt, pe când ar trebui să gândim (și) pe termen lung. În „Regulile artei”, Bourdieu invoca exemplul acelei edituri care a lansat cărțile „Noului Roman” francez, Les Éditions de Minuit – o editură care a reușit să genereze profit pe măsură ce acest curent a obținut prestigiu și a început să fie obiect de studiu în mediul universitar. Tot în revista franceză sus-menționată, este transcris un top 10 al vânzărilor din colecția Poésie/Gallimard (din 1966 până în 2010), în care „Alcoolurile” lui Apollinaire figurează pe locul #1, la 1,135,000 de exemplare. Desigur, toate volumele din acest top figurează în programele școlare… Poate că un poet-„vedetă” (sintagma lui Komartin) ar putea exista într-o țară ca Spania (cazul Luna Miguel), dar puțin probabil să concureze cu forța canonicilor, mai ales în România (cum s-a mai spus, Cărtărescu-poetul profită de pe urma prozatorului Cărtărescu). Datorită circumstanțelor din învățământ, poeți precum Mircea Ivănescu sau Virgil Mazilescu au marea șansă de a rămâne poeți de cult…

Revenind la europeni, unul dintre cei doi invitați spanioli (Casado sau Domínguez?) a vorbit despre cum piața de poezie spaniolă și tradusă în spaniolă este dominată de câteva edituri (precum Olifante) la care apar mai toate aparițiile relevante. Din câte știu, o situație echivocă se înregistrează în Portugalia (o piață care, probabil, depinde și ea de aportul cititorilor din fostele colonii), unde poezia rămâne la loc de cinste în catalogul editurilor cu tradiție (Assírio & Alvim, Caminho, Dom Quixote, Presença, Relógio D’Água), dar beneficiază și de o zonă alternativă, a editurilor, revistelor și librăriilor de nouă generație (Averno, Língua Morta, recent-dispăruta Poesia Incompleta), timp în care unele edituri mainstream mai publică (presupun că pe cheltuiala autorilor) volume de poezie mai mult sau mai puțin „kitsch”.

Faptul că au început să apară și la noi poeți „kitsch” (care profită de tacticile din manualele de marketing și se pliază pe orizontul de așteptare al cititorilor, (ab)uzându-se de umbra clasicilor și a șaizeciștilor consacrați) denotă o schimbare a dinamicii acestei zone, despre care nu știu cât s-a vorbit (dincolo de conotațiile negative ale unui iv cel naiv sau Marius Tucă pentru avizați, există posibilitatea ca unii cititori să se fi apropiat astfel și de alte volume de poezie, din ce în ce mai reușite d.p.d.v. grafic). La drept vorbind, edituri mai vechi ca defuncta Pontica și eclipsata Vinea nu prea se găseau în librării, ceea ce e tot mai puțin cazul de la Cartea Românească (2005-) încoace. Totuși, poezia rămâne în umbră chiar și într-o librărie de dimensiunile lui Humanitas Kretzulescu (exemplul invocat de Svetlana Cârstean), în care se regăsesc destul de multe cărți de poezie, dar într-o dezorganizare totală (dar să nu uităm că vorbim de librăria unei edituri care nu prea a pariat pe poezie). Cărțile acum se pot comanda mult mai ușor de pe Internet, deși trebuie să te uiți și la Herg Benet, și pe emag, și pe elefant – nici așa însă nu poți ajunge la unele volume…

În general, piața de carte românească are un aspect încă balcanic și suferă de o lipsă acută de transparență. Trebuie s-o recunoaștem: dacă lăsăm la o parte câte o editură care practica sau mai practică obiceiul de a da un colofon (Brumar), cele mai multe, din varii motive, nu precizează numărul de exemplare în care apare fiecare volum, ba chiar există pe alocuri obiceiuri precum cel de a scoate tacit tiraje sau chiar „ediții” puțin diferite sau aparent identice (după prima/primele lansări)… Situație față de care ar fi mai etică mutarea cu arme și bagaje măcar pe un palier propriu-zis „on-demand” (cum spuneam), dacă nu chiar adoptarea regimului „samizdat” sau „cordel”. Oricum, promovarea se face pe Internet, cei mai mulți cititori au astfel acces la texte, și nu prin intermediul volumelor (poate doar cele apărute la Cartea Românească sunt de găsit în cele mai multe librării), care permit, în schimb, o lectură „calitativă”. Cu asta sunt de acord, dar, în ambele cazuri, tot autorii sunt cei care își promovează cărțile (și – s-a spus la un moment dat – tocmai la acest soi de marketing de buget neglijabil excelează în fața celorlalți scriitori) și sunt încă destule edituri care nu-și pun la dispoziție întregul catalog editorial ș.a.m.d. Timp în care cărțile apărute în Portugalia, chiar și de poezie, nu suferă de aceste probleme.

Concluzia? Atâta timp cât ne vine cu greu să vorbim pe șleau despre ce se întâmplă în România sutelor de volume de versuri pe an, într-o țară cu probabil mai mulți autori decât cititori fideli (contează și publicul accidental, dar este limpede că unele volume o duc mai bine pur și simplu datorită numărului mai mare de rude sau de prieteni de FB persuadați până la limita „spam”-ului), va fi greu să vorbim despre „poezia Europei”. Ce putem ști despre poezia întregului spațiu european? Diferențele de ritm și de temperatură pot fi extrem de mari chiar în interiorul unei singure țări (ce poate însemna poezia contemporană într-un oraș care nu a beneficiat de soarta Bistriței sau a Sibiului? Mai nimic, în unele cazuri.). Dar ce se poate rezolva… se va rezolva pe Internet.

Dacă nu mă înșel, am încheiat dezbaterea spunând tocmai faptul că, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, ar trebui să existe un proiect, un fel de bază de date, o platformă prin care să se țină pulsul volumelor de poezie monolingve, bi- sau plurilingve care apar în Europa. Un site precum Lyrikline reprezintă deja un început de cartografiere a poeziei contemporane internaționale, dar lucrurile pot și cam ar trebui să continue, atâta timp cât de pe Facebook sau chiar de pe Goodreads nu îți poți face o minimă perspectivă a ceea ce se întâmplă – și se întâmplă foarte multe lucruri. Abia ulterior putem vorbi despre o conexiune reală între piețele europene de poezie și despre o eficiență propriu-zisă a ideii de carte de poezie în două sau mai multe limbi. Până atunci, să sperăm că festivalul bistrițean va continua această tradiție și că dezbaterile ulterior vor produce efecte, schimbări vizibile.

 

Tags: