(Public aici în premieră un text scris anul trecut, destinat inițial unei reviste de artă, cu unele revizuiri și adăugiri. Fotografiile sunt preluate de la Volt/P U N C H (de unde poate fi achiziționată cartea). Mulțumiri și cu această ocazie Alexandrei Pirici pentru exemplarul oferit cu generozitate.)

Dincolo de accepțiunea tradițională a „artei politice”, o parte semnificativă a artei actuale are ambiția, după cum o spune și Bogdan Ghiu în Linia de producție (TACT, 2014) de a redeschide (la nivel micro, grassroots) posibilitățile economiei, politicii, științei și a juridicului, de a reda „accesul la libera imaginare a legilor și a convențiilor” prin care „ne facem viața comună posibilă” acolo unde, se știe, statul s-a retras (sau dă dovadă, pe banii noștri, de incompetență).

Fie că vorbim sau nu despre artă „relațională” (după Bourriaud), „(co)participativă” (participatory art pentru Claire Bishop) sau „utilă” (vezi Muzeul Arte Útil din Eindhoven), aceste forme de acțiune prin artă sau, așa cum le definește Ghiu, de „politică cu artă”, artă ca „viață-activitate”, pot fi înțelese ca activități deconstructive (reconstructive?) și democratice care propun în mod banal, cotidian adică, „ieșiri la viața-împreună, la artă, la aer”, permanente (co)producții de sine care depășesc simplul consum (subscriem lui Ghiu: „Arta îi „învață” pe oameni să facă ei înșiși, să nu depindă, să nu fie asistați: consumatori.”)

Prin „auctorialitate multiplă” (Boris Groys), prin tendința de a reuni eforturi dinspre mai multe discipline, zona aceasta artistică ajunge să fie vizibilă și prin intermediul cărților colective. Dar, de data aceasta nu un colectiv în sine, ci o rețea informală (și, desigur, internațională) de artiști, critici, filosofici, istorici, scriitori este cea care a contribuit la acest volum pe care îl punem aici în discuție, The Imaginary Reader. În afară de partea dedicată documentării unor acțiuni desfășurate în orașul norvegian Berger sub titlul Imagining Commons (iunie 2015), cartea juxtapune imagini și texte, contribuții care explorează diferite fațete ale imaginației: „imaginația politică, imaginarul din artă și producția de artă, proiecte imaginare, lipsa de/nevoia de imaginație”.

Din moment ce se dorește a fi doar „un stimul pentru a gândi despre imaginație și despre relația dintre ficțiune și realitate”, o sumă de „puncte de vedere și de idei care rămân să fie preluate și explorate mai departe de către cititor”, am putea/suntem nevoiți să trecem cu vederea faptul – descalificant dacă ar fi să ținem cu adevărat la diseminare – că The Imaginary Reader rămâne o carte nu tocmai de lux, dar cu siguranță nu accesibilă oricui (și, pe deasupra, în tiraj limitat), o carte care rămâne o marfă (ca până acum, toate drepturile sunt rezervate), chiar dacă, situându-se între raftul de teorie critică și cel al albumelor, se distanțează de la sine de zonele fierbinți ale pieței (design-ul minimal ne semnalizează că nu este tocmai o carte coffee-table).

Să deschidem la pagina 174: „Când arta se mută din arene tradiționale precum galeriile și muzeele, din cadre instituționale în locuri și spații neașteptate, poate înlesni o mai mare deschidere în modul în care abordăm lucrările”. Aceeași Judith Dybendal consemnează în paragraful anterior: „Susținând că arta și instituțiile de artă progresistă sunt locuri unde se regăsește democrația, cineva poate apoi să insiste asupra artei ca sferă publică în care ne este permis să ne gândim la conceptul democrației în moduri alternative, consideră [Simon] Sheikh, referindu-se la teoreticianul politic Chantal Mouffe.” Aici ar trebui să punem sub semnul întrebării poate nu atât potențialul revoluționar (într-o anumită măsură protejat și neutralizat în același timp de umbrela instituției „Artei”), cât insistența aceasta asupra teoretizării, care obscurizează implicațiile existențiale ale proceselor artistice când nu reușește să le clarifice și le amplifice, așa cum o mai face Luis Guerra în eseul Towards an Anarchistory of Actions (o variantă ușor diferită puteți citi aici), analizând „anarhitectura” lui Gordon Matta-Clark și alte modalități „infrapolitice” de sustragere discretă din fața aparatului de stat, precum acțiunile invizibile ale lui Jiří Kovanda.

Citind textele din această carte, simptomatice pentru o anumită tranziție, o anumită reorientare în arta contemporană dincolo de reflectoarele pieței, nu am întotdeauna senzația că am depășit stadiul fetișizării unui canon al teoriei critice și al limbii astfel actualizate, forțată să devină limbaj specializat, jargon (pe șleau: artspeak). Pe de altă parte, așa cum vedem la Brandon LaBelle în textul On Poetic Relations: The Work of the Imagination, e ușor a scrie despre „o dorință emancipatoare”, mai greu a concepe cum pot fi efectiv construite „alianțe prin imaginațiile marginale” și multiplicate „narațiunile națiunii și ale aparținerii” după moartea anunțată a declinului multiculturalismului…

Care ar mai putea fi potențialul actual al stângii în condițiile date? Mikkel Bolt Rasmussen rămâne sceptic în No Avant-Garde, No Future? Dropping the Left and Keeping the Revolution (contra Clark) față de propunerea lui T.J. Clark (din For a Left with No Future) de a lăsa în urmă năravul utopic și limbajul avangardist al stângii (în favoarea unui „materialism moderat” și a unei tonalități „tragice”, înlocuindu-l pe Marx cu Weber). El taie nodul gordian al (re)definirii stângii prin divizarea spectrului în cei care „sunt pentru sau împotriva revoluției ca abolire a capitalismului” și reușește să observe că „trecem printr-o transformare a relațiilor de exploatare tinzând către excluderea a tot mai mulți oameni din extragerea plusvalorii”, dar lasă loc liber unei alte perspective. (Hanzi Freinacht, un autor danez actual, propune o perspectivă „metamodernă”, în care i-ar revine „clasei creative” posibilitatea de a performa o depășire a logicii banilor prin cea a capitalului simbolic, dar saltul acesta pare rezervat deocamdată numai, cel mult, democrațiilor nordice. Poate că tehnologiile blockchain și cu time banking vor schimba lucrurile, însă restul lumii nu pare sortit unei redresări a status quo-ului, sunt mari șanse să fim nevoiți – a câta oară? – să trecem prin convulsii fasciste.)

Singurul punct în care se întâlnesc majoritatea celor care au contribuit la carte este apelul (întoarcerea?) la Cornelius Castoriadis, ale cărui idei sunt expuse și rezumate în mod recurent. Dintre articolele în cauză, cel mai interesant pare să fie Imagining the End al lui Ingerid S. Straume. Ea ne reamintește că „modul de a fi al psihicului uman” este determinarea („cablarea”) în virtutea căreia creierele noastre născocesc povești „care creează sens și coerență în lumea noastră” și că, după Castoriadis, ar trebui să vedem „capacitatea de creație imaginară” ca fiind caracteristică nu doar indivizilor, ci și „societăților”, însăși „societatea fiind autocreație desfășurată ca istorie”.

Prin urmare, meritul lui Castoriadis ar fi fost cel de a combate neînțelegerea sistematică din jurul imaginarului pe care o perpetuează tradiția filosofică dominantă, oricât de îndrăzneț ar fi (și este!) a admite că „imaginarul este chiar originea tuturor concepțiilor pe care le avem asupra societății, asupra ființei, asupra a ceea ce este adevărat și a ceea ce nu este adevărat”. Creativitatea colectivă este, în contextul sfârșitului „neoliberal” al istoriei (în care însăși noțiunea de „viitor” a devenit „opresivă”), o cale subversivă (și îndoielnică, neprobabilă, dar totuși posibilă) de a depăși fundătura consumerismului. Suntem într-o „criză de imaginație” în momentul în care, preocupându-ne de „consum, de corpurile noastre, de religiile și concepțiile de viață ale altor oameni și așa mai departe” (logică în care revirimentul fascismului ocupă o poziție deloc întâmplătoare), scăpăm din vedere însuși „sistemul politico-economic”, o cutie imperceptibilă.

Firul comun al unora dintre contribuțiilor „practice” este tocmai restituirea unei anumite umanități pierdute prin progresul tehnologic. Dacă Magnhild Øen Nordahl (o artistă asociată, de regulă, cu „noul abstracționism norvegian”) optează în Vika Sjóvar pentru o simplă probă de vâslit pe stil vechi, s(t)imulând retrăirea viscerală a unei părți din urgența vitală a altor veacuri, grupul plan b (Sophia New și Daniel Belasco Rogers) imaginează un scenariu SF de downshifting, în care „ne vom revolta contra dispozitivelor noastre” și „vom programa algoritmi” care să le facă pe acestea „să uite”, astfel încât lucrurile „importante” să fie transmise fizic ori prin cântece „pe care copiii le vor cânta peste secole”…

Prin contrast, se recurge în alte pagini la deja tradiționala insolitare și la deconstrucție. Un exemplu ar fi Rendered Visible (An Incomplete Catalogue of Empty Space) al artistei interdisciplinare Vlatka Horvat, în care locuri și obiecte goale sunt descrise în termeni mai mult „sterili” (ca un fel de prozopoeme ale obiectelor, dacă vreți), dar și cu savuroase pasaje anecdotice (cum ar fi cel al unei case goale din Chicago, care, în urma unei neînțelegeri lingvistice, a fost restituită proprietarului de drept efectiv golită de orice, până și de ferestre, podea sau țevi: „Poliția internațională le-a ordonat să returneze casa. Poliția internațională nu le-a specificat ce este o casă.”). Valentinas Klimašauskas, într-un text (auto-)critic care vizează actualitatea imediată, scrie despre problema cunoașterii de sine în epoca dronelor și a algoritmilor care asamblează biografii (ce pot deveni cu kafkiană ușurință ținte ale puterii) și despre cum am ajuns să fim nevoiți „să demonstrăm că nu suntem roboți tastând niște parole generate de roboți”.

În fine, ca o contraparte la numeroasele momente care îndeamnă la angajare politică (cum este și colajul Comrades of Time pe care l-a asamblat Andrea Geyer din fragmente de Walter Benjamin, Alfred Döblin, Sigmund Freud, George Grosz, Rosa Luxemburg ș.a.), sunt la fel de numeroase paginile și lucrările în care zburdă imaginația poetică (în care de sub o crustă albă își pot scoate capul plantele, ca în lucrarea Ceciliei Jonsson), eventual irizată conceptual (ca în Consensus (Chalk) de Institutt for Farge, în care un bloc de bucăți de cretă albă este „perturbat” de vizibilitatea câtorva crete de culori diferite). În mod fatal, unele lucrări dezarmează prin minimalismul voit (sau, alteori, involuntar) sau prin caracterul criptic/ilizibil dobândit în urma decontextualizării lor (un exemplu: Signals de Alexandra Pirici, din care este reprodus un installation view cu un text trunchiat la margine), în schimbul sacrificării textelor de escortă (paradoxal, nu toate lucrările din carte duc lipsă de ghidaj).

Așadar, o mulțime de provocări îl așteaptă pe cititorul care s-ar apropia de carte fără disponibilitatea de a învinge aceste rezistențe. Prin limitările inevitabile și constrângerile impuse de proiect (fiind, de fapt, continuarea unui program care s-a desfășurat în iunie 2015 în orașul norvegian Bergen, Imagining Commons, o serie de acțiuni și manifestări expuse pe larg în ultima parte a cărții), The Imaginary Reader se recomandă nu ca o carte de referință (nici nu și-a propus acest lucru, în pofida titlului ambițios), ci drept una dintre mai multe posibile referințe pentru perioada aceasta de cotitură și de tranziție. Din carte ar mai rămâne însă multe lucruri de glosat, de prelungit, de (re)actualizat – nu ne rămâne decât să ne folosim imaginația, inteligența și intuiția care ne sunt necesare pentru a ne folosi de potențialul aceste epoci.

P.S. Din Game Piece – Conferences and Examples, un colaj modular de texte și imagini asamblate de Erick Beltrán și Bernardo Ortiz, țin să citez nu din primul fragment (unde este amintit personajul Frenhoffer din Le Chef-d’œuvre inconnu a lui Balzac, un pictor care descrie importanța pictării aerului și a detaliilor infinitezimale care fac imaginea să capete viață), ci din ultimul: I think I’m calling the whole thing off. I’m completely exhausted by stories. Ar trebui să fim cu toții saturați de povești, dar iată că nu suntem. Cine ne-ar putea pune o întrebare-două mai potrivite?…

The Imaginary Reader, volum editat de Marie Nerland, publicat de Volt.

Contribuții de: Øystein Aasan, aiPotu, Andreas Angelidakis, BADco., Erick Beltrán & Bernardo Ortiz, Milena Bonilla, Michel de Broin, Barbara Casavecchia, Daniela Cascella, Jan Christensen, Phil Coy, Bojana Cvejic & Ana Vujanovic, Judith Dybendal, Mette Edvardsen, Espen Sommer Eide, Tom Engels, Jan Freuchen, Stian Gabrielsen, Dora García, Andrea Geyer, Pedro Gómez-Egaña, Avery F. Gordon, Ane Graff, Luis Guerra, Mai Hofstad Gunnes, Johannes Heldén, Vlatka Horvat, Richard Ibghy & Marilou Lemmens, Institutt for Farge, Dimitris Ioannou, Ivana Ivkovic, Marte Johnslien, Cecilia Jonsson, Valentinas Klimašauskas, Brandon LaBelle, John Lely, Per-Oskar Leu, Lewis & Taggart, Isabell Lorey, Young Lunde, Kristin Nordhøy, Linn Pedersen, plan b, Alexandra Pirici, Mikkel Bolt Rasmussen, Hans Rosenström, Andreas Schlaegel, Ingerid S. Straume, Jon Benjamin Tallerås, Hans E. Thorsen, Ève K. Tremblay, Synnøve Marie Vik, Jacob Wren, Icaro Zorbar.

 

Tags: ,