Acum ceva timp, un vasluian declarat decedat în acte nu a reușit să convingă instanțele de judecată că este viu. Cam în același registru ne putem uita la „știrea” că Herta Müller a fost „suspendată” din Uniunea Scriitorilor, fiind însă membră fără voia ei.

„Știre” între ghilimele pentru că, de fapt, nu e tocmai o noutate (se știe cel puțin din 2013), doar că abia acum s-au trezit cei de la Ziare.com să-l întrebe pe Nicolae Manolescu („Colegii de la Timisoara au vrut să facă o chetă, să-i plătească, dar trebuia să o întrebe și pe ea, dacă vrea, iar ea a zis că nu o interesează. Asta e toată povestea”), după care scriitoarea a dat o declarație pentru Agerpres („Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să intru în Uniune şi nimeni nu mi-a comunicat că am fost admisă – indiferent din ce motiv. Şi când să se fi întâmplat asta? Niciodată nu am primit vreo solicitare de-a plăti cotizaţia”).

Însăși Herta Müller precizează că a vrut să intre în Uniunea Scriitorilor în jurul anului 1985, dar numai atâta timp cât prietenii săi din Grupul de Acțiune Banat erau și ei primiți, iar comunicatul lui Marian Odangiu lămurește soarta dosarului, care a ajuns să fie prelucrat în 1990, în mandatul lui Mircea Dinescu, după o perioadă (1985-1989) în care nu s-au mai primit noi membri. De aici aflăm și că scriitoarea a sugerat în mai multe rânduri după 1990 că nu dorește să fie asociată cu această organizație „comunistă și plină de securiști” (dintre care unii se regăsesc până azi pe lista indemnizațiilor de „merit”). Așa cum își amintește și Radu Pavel Gheo, autoarea cărții „Regele se-nclină și ucide” a avut o lansare la USR Timișoara prin 2005, unde a recunoscut în sală mai mulți dintre foștii turnători din dosarul ei…

Hilar este modul în care Nicolae Manolescu se folosește de acest non-subiect ca să se mai ia puțin la harță și să ne amintească cum canonul nu se discută, ci se „face”: „În această situație se găsesc mai mulți, și Eugen Simion, și Nicolae Breban, scriitori nițeluș mai importanți chiar decât ea, chiar dacă ea a luat Premiul Nobel. Dar asta nu are nicio legătură cu Nobelul. Nobelul nu are nicio legătură cu această cotizație”. Sigur, însă are totul de-a face cu orgoliile „președintelui” unei uniuni de o legalitate îndoielnică, pentru care Nicolae Breban este un prozator „nițeluș mai important”…

La drept vorbind, aici este un sâmbure de adevăr: Herta Müller este mai degrabă o autoare minoră, doar că în sensul pozitiv al lui Deleuze și Guattari, acela de a ocupa o poziție marginală în interiorul unei limbi majore (germana). Însă hai să îi lăsăm pe alții să se hazardeze să răspundă ca la meme: cine ar „câștiga” dintre Breban și Müller?…

În fine, trebuie să îi mulțimim lui Septimiu Pan (care, altminteri, nu ezită să scrie, fără a-i fi citit cu atenția opera, că „m-aş fi bucurat să aibă un cuvânt de spus şi despre milionaşele alea de oameni pe care Ceauşescu nu i-a vândut şi i-a ţinut aici cu forţă, ca să-i chinuie până la sfârşit”) că a regăsit aceste două citate elocvente prin contrast:

  • „În România, dacă vorbeşti despre disidenţă, n-ai ce să spui. N-a fost disidenţă organizată. Au fost doar câteva cazuri individuale – Radu Filipescu, preotul Calciu-Dumitreasa, la vremea sa Paul Goma… Au fost lăsaţi singuri. Cine i-a sprijinit? În alte ţări au fost mişcări disidente, au existat scrieri samizdat. În România – nimic. Cine a ridicat capul a fost lăsat singur.” (Herta Müller în dialog cu Gabriel Liiceanu – Dilema veche, nr. 347, 7 octombrie – 13 octombrie 2010)
  • „Solicitasem un paşaport turistic pentru mine şi soţia mea. Înainte de a primi un răspuns, am fost convocat la Securitate. Ofiţerul care m-a convocat era la curent cu călătoria (n.n. anterioară). Tocmai în legătură cu persoanele întâlnite voia să ştie mai multe. Astfel de contacte, i-am replicat, mă privesc exclusiv. Dar, cum n-am nimic de ascuns, pot să dau în scris totul. A părut surprins. «Eu vorbesc serios», mi-a spus. «Şi eu», am precizat. I-am cerut un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit totul. Nume, date, locuri… “(Nicolae Manolescu în Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, 2009, pp. 273-275)

 

P.S. Întâmplător, citeam zilele trecute din Animalul inimii. În umila mea opinie, este cea mai bună carte de până acum închinată în parte memoriei lui Gellu Naum (sau a poheziei sale). Recomand să-i mai dați o șansă Hertei Müller dacă nu ați făcut-o până acum, după ce s-a mai liniștit hype-ul de la Nobel…

 

Tags: , , ,