FDL.ro

Bună , Dorin, eu sînt. Imaginează-ți că n-am plecat încă de la serviciu. Nu. Pentru că tot timpul se ivește cîte ceva, pentru că nu știu cum ajung să fac eu treaba altora și-apoi normal că task-urile mele rămîn nerezolvate. Sînt un pachet de nervi! Dar lasă asta. Uite ce vroiam să te rog. A trebuit s-o țin pe doamna Lenuța, agenta de pază, peste program și a pierdut cursa. Da.  Ea stă într-un sat de lîngă Iași și face naveta în fiecare zi. M-ai putea ajuta cu mașina? Da, să o ducem acasă.  Nu e foarte departe. La vreo 40 de kilometri. Undeva aproape de granița cu Republica Moldova. Da? Ești de-acord? Bine. Mulțumesc. Nici nu știi ce mă bucur cînd nu trebuie să dau explicații prea multe.

În realitate, n-avea niciun chef să meargă dar nu-i mărturisise asta. Nu-i mărturisese tocmai pentru c-o făcuse cu alte ocazii și reacția ei, de-o agresivitate exagerată, îl luase prin surprindere. Apoi dăduse totul uitării dar la următorul refuz – crud? pervers?, inutil? – habar n-avea cum îl catalogase mintea ei, atitudinea ei fu acceași. Nu-i plăcea să fie luat prin surprindere. Se pierdea cu firea și nu știa ce să spună. Plus că la telefon ar fi fost prea complicat s-o refuze. De cînd se despărțiseră,  nu fusese niciodată în stare să se oprească după NU POT, ÎMI PARE RĂU sau NU POT sau NU pur și simplu. Întotdeauna trebuia să mai urmeze ceva după asta, ceva lung și în ultimă instanță fără nicio legătură cu refuzul inițial dar care nu se știe cum, reușea de fiecare dată să-l anuleze. De aceea, dar și pentru a preveni un eventual puseu de nervi din partea ei, hotărî că mai bine acceptă din prima. Chiar dacă la ora opt seara, după serviciu și într-o zi urîtă de februarie, să faci un drum de optzeci de kilometri dus-întors pe întuneric nu este tocmai cel mai recomandat mijloc de relaxare.

Și totuși nu acesta era motivul principal pentru care, în realitate, nu dorea să meargă.  Dincolo de faptul că nu înțelegea de ce trebuia să mai apeleze la el, acum că erau oficial despărțiți, orice drum cu ea în mașină, fie el cît de scurt, îl ducea automat cu gîndul la ziua aceea cînd au avut accidentul. Simțea și acum aburii încordării, mirosul tensiunii, gustul metalic al fricii de moarte care-i umpluse gura de parcă nu s-ar fi spălat pe dinți o săptămînă. Și în același timp, întregul episod îi apărea învăluit într-o pîclă suprarealistă, absurdă, ca o amintire dintr-o altă viață, care se strecurase în memoria celei prezente, nedetectată de radarul timpului.

Intenționau să plece într-o excursie, și se codiseră dacă s-o anuleze sau nu cînd la televizor se anunțase vremea rea pentru a doua zi. În noaptea aceea, ea avusese un vis, o premoniție legată de ce avea să li se-ntîmple dacă hotărau să pornească la drum. Dar cînd se treziră a doua zi dimineață, cerul era neverosimil de limpede, în contradicție cu atmosfera încărcată din vis, iar ea crezu că nu mai are rost să-i povestească nimic. Vorbiseră cu ceilalți că, dacă pleacă la nouă, vor ajunge în stațiune cam pe la prînz, ceea ce era bine pentru că se sincronizau aproape perfect și nimeni n-ar fi avut de așteptat. Prin urmare, se străduiseră să fie rapizi și expeditivi și pregătiseră totul împreună, lucrînd în echipă, cum îi plăcea ei să se exprime, cam prea des, după părerea lui, dar, la o adică, toată lumea era îndreptățită să aibă cîte un defect profesional. Dar tocmai cînd se pregăteau să iasă pe ușă, sună telefonul. Era mama lui din Italia care, neștiind nimic despre planurile lor de weekend, se porni să le povestească pe îndelete despre viața ei de-acolo, cît de singură se simțea, cît de greu îi venea și cum se gîndea mereu la ei și că abia aștepta să vină acasă de Paște. El ar fi vrut s-o întrerupă, ba, la un moment dat, chiar s-o repeadă din frustrare că n-avea curajul s-o întrerupă, dar pînă la urmă se abținuse și la  zece fără un sfert erau deja în mașină, el la volan, ea pe locul mortului, urmînd ca mai încolo să schimbe.

Pe drum, cam la o oră dela  plecare, cerul începu să se întunece și după culoarea vineție a norilor, amîndoi știură că urma să-i prindă furtuna. Temerea lor era să nu plouă cu grindină. În urmă cu doar o săptămînă, tatăl ei fusese prins de o cădere de grindină cînd se întorcea dintr-o delegație, și mașina în care se afla fusese literlamente bombardată cu gheață. Ea îl rugă să conducă mai încet, deși nu mergeau cu mai mult de 100 kilometri la oră iar la acel moment erau singuri pe șosea. Apoi, cînd el, oarecum contrariat, vru să știe de ce, ea îi povesti dintr-o răsuflare tot visul.

Se făcea că era la volan, singură, și conducea pe ce părea să fie o autostradă cu foarte multe benzi dar cu un singur sens de mers, și deși avea impresia că mergea cu viteză, era mereu depășită  de alte mașini, care o claxonau insistent de fiecare dată cînd treceau pe lîngă ea. La început, a încercat să le ignore, adoptînd atitudinea imperturbabilă a celui stăpîn pe situație. Apoi însă, observă că mașinile erau de fiecare dată aceleași, una roșie, una neagră, și una albă, de parcă s-ar fi învîrtit în cerc și la intervale regulate de timp ajungeau din nou în dreptul ei. Nedumerită, cînd mașinile o depășiră din nou se uită în lateral, să vadă cine era la volan și atunci realiză cu groază că era vorba de trei femei, dar total desfigurate, cu sîngele înghegat pe față, victime grotești ale accidentelor pe care urmau să le facă și de care numai ea părea să fie conștientă. A început să claxoneze, făcîndu-le semn să micșoreze viteza, dar ele îi rînjeau hidos, ca și cum s-ar fi bucurat de noua lor înfățișare, și arătau înspre ea, dîndu-i de înțeles că nici ea nu era diferită și, într-adevăr, cînd se uită în oglinda retrovizoare, se văzu la fel de moartă ca și celelalte, vînătă, schimonosită, cu două contuzii puternice, una pe gît, cealaltă la tîmplă, și atunci realiză că de fapt se găseau cu toții pe o autostradă a morții și că accidentele deja se petrecuseră, altundeva, într-o altă dimensiune a timpului,  unde corpurile lor zăceau deja înțepenite în frigiderele morgii, în timp ce aici erau condamnate să ruleze așa la nesfîrșit. Iar cerul arăta exact ca acum, concluzionase ea, vădit tulburată, după care tăcu și imediat izbucni în plîns.

În momentul acela se petrecu ceva inexplicabil. De atunci încoace, el încercase în repetate ocazii să reconstituie scena și să-i găsească o explicație rațională dar de fiecare dată exercițiul de memorie îl lăsa frustrat și confuz. Deși visul i se păruse interesant și povestirea îl captivase, la sfîrșitul monologului ei nu simțise nici compasiune, nici simpatie, nici măcar indulgență, ci doar un val puternic de enervare, mai ales cînd o văzu că începe să plîngă. Ar fi putut atunci să reducă viteza, măcar pentru un timp, sau să-i distragă atenția, povestindu-i propriul său vis în care o necunoscută îl părăsea, să-i fi destăinuit debusolarea cu care s-a trezit, diminuată dar nu complet anihilată de ușurarea resimțită cînd a realizat că nimic nu se întîmplase cu adevărat, însă în loc de asta se trezi că începe să țipe la ea, să-i reproșeze că-i o superstițioasă și că s-a săturat de superstițiile ei aberante, idioate și prostești, deși nici pînă în prezent nu-și amintea dacă se mai vehiculaseră asemenea superstiții vreodată.

Sînt prăpăstioasă pentru că-mi merg rotițele imaginației, venise, instantaneu, replica ei, la care el dădu să-i spună că n-a înțeles bine, că n-a folosit cuvîntul „prăpăstioasă” dar nu mai apucă pentru că ea a continuat cu fraza care îl răscolește și-acum și pe care nu poate s-o uite, și zi mersi că dacă nu mi-ar fi mers, cine ți-ar mai fi scris cartea? Vorbele ei ascuțite care i-au tăiat respirația. A simțit atunci că se înnăbușă, că nu mai are aer, și dintr-o dată parcă nu se mai afla în mașină ci într-un ring de box în care tocmai încasase o lovitură sub centură.

Ce-ai spus?, reușise totuși să îngaime, așteptînd debusolat orice formă de dezmințire, care oricum n-ar mai fi reușit să-i repare gaura făcută în orgoliu. Dar ea nu retractă nimic ci dimpotrivă, reiteră cuvintele ce-l loviseră parcă în vintre, luîndu-l total pe nepregătite, și făcîndu-l să se contorsioneze de durere.

Nu-i scrisese ea cartea, asta era o exagerare. Dar contribuise la scrierea ei, furninzîndu-i, pe alocuri, niște variante de intrigi care, la vremea aceea, i se păruseră absolut geniale, și chiar avusese tăria să recunoască asta, mulțumindu-i, arătîndu-i-se recunoscător, menționînd aportul ei și în micul Cuvînt înainte care însoțise varianta finală a cărții, un volum de proză scurtă, vag modular, care îi apăruse în urmă cu un an și de care nu vroia să pomenească nimănui.  De unde reușise să vină cu toate acele idei, se întreba și-acum, ea care n-avea nici în clin nici în mînecă cu literatura? OK, avea idei, nu-i putea nega asta, dar de aici pînă la a scrie e un drum foarte lung. Îți mai trebuie un ingredient care se cheamă stil, un ingredient care se cheamă viziune de ansamblu, un ingredient care este talentul de a îmbina acele idei geniale care lui, în pizda-mă-sii, nu-i trecuseră prin cap.  Își amintește cum s-a uitat la ea, incapabil să înțeleagă ce anume îi provocase o asemenea reacție virulentă – pînă la urmă tot ce-i spusese era că-i superstițioasă – și cum l-a durut cînd s-a izbit de zidul de furie, impenetrabil, ai ochilor ei, pe care scria cu litere de-o șchioapă, URĂ. Ce frustrări ancestrale ieșiseră atunci la iveală? Ce poartă neștiută reușise să deschidă în creierul ei prin care se strecurase invizibil un duh obscur, malefic și nestăvilit care o devora furios pe dinauntru, hrănindu-se cu generozitatea sufletului ei?

Apoi filmul se fragmentează și tot ce mai poate recupera sînt frînturi de imagini ca și cum un incendiu ar fi  izbucnit în creierul lui și tot ce a supraviețuit din scena despărțirii lor sînt doar niște bucăți arse de replici tăioase, palme, pumni, lovituri de picioare, figuri răvășite, unghii care s-au înfipt în carne, țipete, zbierete și mașina care se balansa ca o barcă, alunecînd dintr-o parte în alta a șoselii, pînă cînd niște faruri venite de cine știe unde i-au înghițit în lumina lor albă și cînd s-au trezit erau într-un lan de porumb, unde au rămas pînă cînd afară s-a făcut întuneric.

Ce rost mai aveau acum telefoanele ei? De ce persista să-i solicite prezența în tot felul de activități ale ei și mai ales de ce nu putea niciodată s-o refuze? Ce mecanism pervers punea în mișcare toată farsa asta penibilă? De cînd se despărțiseră crescuse în el certitudinea că viața lor împreună nu fusese nimic altceva decît un accident tragic, o coliziune puternică, violentă, între două destine care îi mutilase pe amîndoi, îi desfigurase pînă la a-i face de nerecunoscut chiar și pentru ei înșiși. Indiferent cît de mult ar fi stat deoparte unul de celălalt, răul fusese făcut, impactul îi înlănțuise pe amîndoi, îi unise pe vecie, așa cum două mașini cînd se ciocnesc rămîn uneori prinse una într-alta, o grămadă de fiare contorsionate, imposibil de separat.

Știu atunci că nu va exista un moment mai prielnic pentru a-și duce la bun sfîrșit gîndul care începuse să-l sîcîie încă din clipa în care își revenise și constatase că mai era în viață.  O scurtă smucitură de volan și totul se va termina, brusc, așa cum începuse. Ce oportunitate i se oferise, realiza de-abia acum, și cum fusese din nou la un pas de a o refuza. Hai, Dorine, nu fi laș, lașii trăiesc mult și de pomană!