FDL.ro

-         Hai, ia, știu că mori să mai iei una.

-         Nu mai spune!

-         Pe bune…

-         Dar am mai luat…

-         Cînd ai luat?

-         Adineori.

-         Hai, mai ia una. Mai ia două.

-         Nu cred că-mi face bine…

-         Ce vorbești? Ești mort fără.

-         Ei, hai să nu exagerăm.

-         Ce? N-am dreptate?

-         Și cu procesele mele de conștiință, cum rămîne?

-         Procese de conștiință ai oricum. Hai, nu te mai codi atîta. Știi că nu poți să scrii un rînd dacă nu iei.

-         Pot să scriu, poate nu la fel de bine, dar pot.

-         Pe naiba. Hai, ia.

-         Și unde-am s-ajung dacă tot iau?

-         Ai s-ajungi genial!

-         Lingușitoareo!  Geniu n-ajungi! Geniu te naști!

-         Hai, domnule, nu mă face să mă milogesc. Servește-te.

-         Mai tîrziu poate.

-         Mai tîrziu cînd? Nu e deja tîrziu?

-         Ce vrei să spui?

-         Păi, de cînd te tot holbezi în ecranul monitorului? Să fie vreo trei ore de-acum. Și cît ai scris? O pagină! O pagină în trei ore! Ești lent, domnul meu. Total neproductiv. Nu prea-ți dă ghes inpirația! Cînd a fost talentul ultima oară pe la tine? Am impresia că s-au cam rărit vizitele, nu-i așa? Ca să nu mai spun că n-a stat niciodată peste noapte. Cîteva ore cel mult, după care, gata, pa, good-bye, auf Wiedersehen. See you in a month!

-         Hei, tacă-ți fleancă!

-          Aha! Vezi, adevărul doare, prietene. Hai, ia o pătrățică de-aici poate mai scrii un paragraf.

-         Cum îți permiți să vorbești în felul ăsta cu mine?

-         Uite așa, bine. Scopul scuză mijloacele. Am stat pe lîngă cei mai mari artiști ai lumii. În comparație cu ei, tu, prietene, ești zero.

-         Da? Mulțumesc. Preferam lingușeala de adineori. Și de cînd ești tu în măsură să faci evaluări critice?

-         Din totdeauna. Ți-am spus, am stat pe lîngă cei mai mari artiști ai lumii. Crezi că nu s-a prins nimic de mine?

-         Da? Și cu ei tot așa vorbeai?

-         Păi, ce crezi? Vă cunosc slăbiciunile la perfecție. Nu puteți scoate ceva ca lumea din voi decît dacă vi se spune cît de slabi sînteți. Cu cît sînteți desconsiderați mai tare, cu atît deveniți mai buni. Asta dacă mai întîi reușiți să treceți peste impulsul de a vă sinucide. S-ar zice că n-ați auzit niciodată de gîndirea pozitivă.

-         Permite-mi să pun la îndoială veridicitatea concluziilor tale.

-         Da? Și-atunci de ce cînd îți spun c-ai s-ajungi genial, mă respingi?

-         Pentru că n-ajungi genial, ți-am mai spus. Plus că toată chestia asta cu geniul mi-amintește de cineva.

-         Ți-amintește de cineva, pe dracu’. Te-am stîrnit cu lipsa de productivitate. La aia ai marșat. Lasă că știu eu. Încurajările în branșa voastră sînt ca un fel de blestem, nu? Cu cît vă ponegriți mai tare, cu atît șansele de reușită sînt mai mari! Ce zici de asta atunci: dacă gîndurile ar avea miros, dacă inspirația ar emana parfum, dacă să ai talent ar însemna să miroși toată ziua a Versace, atunci în urma ta ar puți a bălegar!

-         Nu ține.

-         Foarte bine, atunci. În fond, de ce-ar trebui să-ți pese ce zic eu? Sînt doar o amărătă de ciocolată. De cînd e important ce crede o ciocolată?

-         Ei, hai, nu te ofensa acum.

-         Dacă iei o pătrățică, îmi trece.

-         Ce șmecheră ești.Nu iau că mă-ngraș!

-         Te-ngrași? I-auzi la el, cochetul! Se-ngrașă. Da’ ce ești tu, metrosexual? Și dacă te-ngrași ce? Ce contează asta? Important e ce lași în urma ta.

-         Păi, parcă spuneai că ce las e bălegar, nu?

-         Zi mersi dacă-ți iese fraza, băi, glumețule. Poet minor și trist ce ești! Cu gîndirea asta n-ai să-ajungi nici măcar în antologii. Nici în reviste n-ai s-ajungi.

-         Dar sînt în reviste. Sînt și-n antologii. Plus că am scris un roman, nu uita!

-         Da, l-ai scris dar cine crezi c-o să-și amintească de tine peste cincizeci de ani?

-         Potrivit teoriei tale, acum vrei să mă-ncurajezi?

-         Nu, acum chiar  m-ai enervat.

-         Să nu faci niciodată confuzie între valoare și permanență, tocmai am citit asta undeva. Și mi se pare corect.

-         Păi, asta-i gîndire pozitivă. Numai că de data asta, culmea, nu-s eu de-acord.

-         Și-atunci cum ar suna, după părerea ta, un răspuns adecvat?

-         La ce?

-         La propria-ți întrebare: „Cine o să-și amintească de tine peste cincizeci de ani?”

-         Nu știu. Îmi închipui că: “Nimeni” ?

-         Și-atunci ce sens are să mă-nbuib cu ciocolată ca să mă-ngraș și apoi să mă mustre conștiința iar peste cincizeci de ani oricum să nu mă mai știe nimeni?

-         Păi nu poți să fii sigur. E ca la ruleta rusească. Glonțul uitării, cartușul căderii în anonimat poate sau nu să fie pe țeavă. E un risc cu care va trebui să trăiești. Plus că pentru cine vrei tu să-arăți bine? Pentru Cornelia?

-         Da’de unde știi tu de Cornelia?

-         Ce importanță are? Sfatul meu: nu te face de rîs mai mult decît oricum te faci afișîndu-te cu ea. Ce dracu’, vrei să spună lumea că a ajuns ea să-ți dicteze ea ce să faci în viață? Și-așa observ c-ai început să porți cămăși roz și tot felul de pulovere fistichii. Nu știu ce ți-a trebuit. Sînteți total incompatibili,  e atît de evident. Ea tînără, fîșneață, sexi dar fără prea mulți elemenți la etaj dacă-nțelegi ce vreau să spun, iar tu trecut de prima dacă nu chiar de a doua tinerețe, însă cu pretenții neuronale, intelectual, scriitor. Plus că se știe, bărbații nu trebuie să arate bine. Cum era vorba aia, bărbatul trebuie să fie puțin mai frumos decît dracul?

-         Nu ți se pare că ai cam multe păreri pentru o bucată de ciocolată?

-         Ți-am spus. Am stat pe lîngă figuri importante ale istoriei. Am văzut multe, am auzit multe. Tu ești o excepție. În fine, nu te judec eu acum. Dar zău acuma, Cornelia? Nu merită, pe bune. Gina ce-avea? Te-ai despărțit de Gina care arăta foarte bine și o ducea și capul. Unde mai pui că scria! Scria, omule! Ca și tine. Sau poate tocmai faptul că scria… asta nu-ți convenea la ea. Te enerva că nu puteai fi tu creatorul în casă, nu-i așa? O femeie care să zămislească și altceva în afară de copii, gîndul ăsta nu-ți dădea pace,ai? Unde mai pui că era și talentată. Trebuie să recunoști că era talentată!

-         Ea scria poezie…

-         Și ce? În poezie nu trebuie să ai talent?

-         Trebuie, dar cine mai  dă o ceapă degerată pe poezie în ziua de azi?

-         Domnu’ prozator, dacă îmi amintesc eu bine, dumneavoastră nu tot cu poezie ați debutat?

-         Ba da și tocmai asta zic, cine mă băga în seamă atunci?

-         Dar ce, tu scrii neapărat ca să fii băgat în seamă? Scrii numai ca să se poată scrie despre tine? Of, vanitatea asta vă omoară pe toți. Plus că la tine e de-a dreptul exacerbată.  E de ajuns să nu primești un  mail important într-o zi că ești terminat. O invitație, o solicitare a prezenței onorabilului, distinsului și stimabilului. Chiar că ești patetic. Gina îți era superioară, moral dar și artistic. Știi, cele două nu trebuie să fie în opoziție, așa cum pari tu să consideri.

-         Ce vrei să spui?

-         Cînd ai început s-o-nșeli imediat după ce ți s-a publicat romanul, aia ce-a fost?

-         O coincindență?

-         O coincidență? Ce vorbești, măria-ta? Oare nu trăiai cu impresia că ai fi cumva îndreptățit să faci chestia asta, ca și cum ți s-ar fi cuvenit această mică favoare în comparație cu marele talent răsfrînt asupra omenirii de către Marele Creator? Ca și cum ar fi fost un drept implicit al celui care are succes? Mă rog, nu că tu ai fi avut, în adevăratul înțeles al cuvîntului. Cîteva recenzii favorabile nu înseamnă succes.

-         Nu știu ce vrei să spui.

-         Nu-i așa că valoarea scriiturii compensează caracterul infect al omului? Nu-i așa că puterea artei poate suplini o eventuală slăbiciune a ființei?

-         Nu știu. Nu m-am gîndit niciodată la opozițiile ăstea. De unde-ai scos chestiile ăstea?

-         Încercam să mă pun în locul tău. Vouă, artiștilor, vă trec tot felul de gogomănii prin cap.

-         Vrei să știi de ce m-am despărțit de Gina? Chiar vrei să știi? Nu-i vorbă că putea să zămislească și altceva în afară de copii sau că mi-era superioară. Pur și simplu femeia aia mă inhiba, ajunsesem să nu mai pot scrie un rînd în prezența ei. Nu-mi dau seama cum s-a întîmplat asta. La-nceput scriam amîndoi în același timp, în aceeași cameră, chiar. Și ne iubeam la nebunie. La propriu, vreau să spun. Făceam dragoste ca apucații. Pe unde se nimerea. La orice oră, în orice poziție. Făceam dragoste și scriam. Toată ziua. Zile-n șir. Pînă într-o zi cînd am observat o mică schimbare în ceea ce privește calitatea scrisului meu. Apoi și în ceea ce privește cantitatea. Apoi mica schimbare s-a mărit. Era ca și cum cu cît făceam sex mai mult, cu atît „reușeam” să scriu mai puțin, de parcă toată energia sexuală investită în partidele noastre de amor o anihila pe cea creativă, dar asta nu era valabil decît în cazul meu. La ea lucrurile stăteau exact pe dos. Cu cît făcea dragoste mai des, cu atît scrisul ei devenea mai bun și mai voluminos. Un paradox interesant pe care am vrut să-l dezvolt într-o povestire dar bineînțeles că n-am fost în stare.

-         Și-atunci cum se face c-ai început s-o-nșeli imediat după ce ți s-a publicat primul roman?

-         Eram disperat. Romanul îl terminasem mai demult dar a durat pînă să găsesc o editură care să mi-l publice. Însă odată apărut, trebuia să m-apuc de următorul. Așa prevedea contractul.  Și cum aveam să scriu un nou roman dacă ea îmi sugea toată energia creatoare?

-         Și-atunci ai început s-o-nșeli că să ai un motiv să vă despărțiți?

-         Exact.

-         Ceea ce a funcționat, presupun.

-         Cu tot tămbălăul aferent.

-         Și energia creatoare ți-a revenit.

-         Da. Nu chiar de la-nceput dar mi-a revenit.

-         Și Cornelia?

-         Cornelia este prețul pe care trebuie să-l plătesc pentru faptul că scriu din nou.

-         Cum adică?

-         Nu te uita c-arată bine. Unii mă invidiază. Amantă tînără și focoasă… Nu te lua după aparențe. La pat e zero. Nu pot să-mi explic cum e posibil că o femeie atît de sexi să fie atît de fadă în pat, dar asta e realitatea. Nu m-am mai culcat cu ea de luni întregi. Pur și simplu mi-e silă. Nu știu cît o s-o mai pot duce cu zăhărelul. Acuși are să creadă c-o-nșel, ceea ce nu m-ar deranja dacă s-ar întîmpla. Acum o săptămînă m-am întîlnit cu Gina. La o lansare de carte. Bănuiam că are să fie acolo, fiind bună prietenă cu autoarea. Așa că m-am dus și eu. Pur și simplu nu m-am putut abține. Vroiam s-o văd. N-o mai văzusem de cînd ne despărțisem. Recunosc că mi-era dor de ea. Arăta bine. Distinsă, elegantă, plină de grație. M-aș fi culcat cu ea pe loc. Întotdeauna m-a atras genul ăsta de femeie. Mă rog, cu mine nu s-a purtat ea tocmai elegant, dar o-nțeleg. Nici acum nu mă crede c-am părăsit-o pentru că-mi bloca inspirația. Mai ales după ce-a auzit de Cornelia.

-         Bun, și totuși cum îți explici că scrisul ți-e din nou poticnit? Despărțirea de Gina, revenirea inspirației, poate că totul a fost o pură întîmplare.

-         Aș vrea eu.

-         Și-atunci?

-         Păi, e tot din cauza Ginei. După lansare am vorbit preț de cîteva minute. Eu am încercat să par degajat, ea nu, de altfel la scurtă vreme a și plecat, probabil prezența mea acolo, faptul că interacționasem, a tulburat-o mai mult decît se aștepta și neputînd să mai suporte, a plecat, dar nu înainte de a mă blestema…

-         De a te blestema? Cum?

-         Nu știu cum. Cumva. Dar n-am nicio îndoială că m-a blestemat. Pentru că din seara aceea, după ce m-am întors acasă, n-am mai fost în stare să scriu aproape nimic. E ca și cum am fi din nou împreună. Numai că nu sîntem.

-         Nu-mi prea vine să cred.

-         Ba să-ți vină. Mi-nchipui că s-a înfuriat cînd m-a văzut acolo, deși de trădat nu nu s-a trădat, a fost foarte rece, distantă dar mai mult ca sigur că în sinea ei clocotea, dacă ar fi putut m-ar fi pălmuit acolo, de față cu toți oamenii. Noroc că nu i-a plăcut niciodată să se dea în spectacol. Însă chiar înainte de a pleca, moment care m-a găsit foarte aproape de ea, m-a atins pe față cu degetele, aproape că m-a mîngîiat pe obraz, deși eu m-am speriat c-are să-mi tragă o palmă,  după care mi-a zis, „Bufnița Minervei zboară numai în amurg”.

-         „Bufnița Minervei ….” Ăsta nu-i Hegel?

-         Ba da.

-         L-am cunoscut pe tip. Genial. Dar cam obtuz. Însă nu văd ce legătură are asta cu tine.

-         Păi, ăsta-i blestemul. Sînt condamnat să-mi dau seama de greșelile făcute cînd deja e prea tîrziu, cînd nu mai pot face nimic să le remediez.

-         Nimeni nu te poate blestema în felul acesta. Cel mult, ăsta e un blestem al speciei, și cei mai mulți, crede-mă, nu-și realizează greșelile nici măcar în amurg.

-         Nu știu ce să zic. Ideea e că de atunci numai la asta mă gîndesc și nu-mi mai dau seama dacă citatul din Hegel sau gîndul la ea mă obsedează cel mai tare, cert e că m-am blocat din nou.

-         Te-ai blocat din ziua în care ea ți-a spus că „Bufnița Minervei zboară numai în amurg?”

-         Exact.

-         Asta-i cea mai mare aiureală pe care am auzit-o vreodată!

-         Da? Dovedește-o.

-         N-am cum să-ți o dovedesc, cum nici tu nu poți să-mi dovedești că simpla pronunțare a unui citat ar fi e un blestem.

-         Păi, evident că e, din moment ce numai la el mă gîndesc. De fapt, nici nu mă gîndesc la el, propriu-zis. Semnificația e evidentă, o știe toată lumea. Dar îmi răsună în minte, obsesiv, ca un refren care te bîntuie și-ți vine să-l fredonezi toată ziua și cred că mi-a speriat toate ideile pe care le mai aveam răsfirate pe-acolo prin creier pentru că mi-au fugit ca șobolanii cînd se scufundă corabia.

-         Poate că simpla ei vedere are efectul ăsta asupra ta. Ca cerbul asupra lui Harap-Alb. Oricum, un motiv numai bun ca să mai iei o pătrățică. Doar știi ce bine te simți după asta. Îți faci un ceai de-al tău, din ăla negru, și bei din el, încet-încet, pînă termini toată ciocolată asta. În felul ăsta cîștigi inspirație și scapi și de mine.

-         Da? Pînă cînd? Pînă mîine?

-         Pînă cînd o desfaci pe următoarea. Doar nu eu te pun să le cumperi. Eu doar îți fac un favor și vorbesc cu tine. Cîți oameni ahtiați după ciocolată crezi tu că se mai bucură de un asemenea tratament? Hai, ia măcar o pătrățică.

-         Dacă-mi dai o idee.

-         Ce idee?

-         Nu știu. O intrigă, ceva despre care să scriu. Sau cum să fac să nu mă mai gîndesc la maxima lui Hegel, sau cum să fac să nu mă mai gîndesc la Gina, sau cum să fac să nu mă mai culc cu Cornelia. Ai de unde alege.

-         OK, dar pentru asta trebuie să iei două rînduri.

-         S-o crezi tu! Un rînd și nimic mai mult. Da sau nu?

-         Uiți de cine depinde soarta ta. Deadline-ul la următorul roman se apropie. Nu cred că ești în măsură să pui condiții. Vin vremuri grele iar pe tine te văd ahtiat după glorie. Ai nevoie de mine, iar eu chiar te pot ajuta. Însă pentru asta trebuie să faci așa cum îți spun. Plus că am bănuiala că știu ce-a vrut să spună Gina prin citatul din Hegel. Mi-am amintit acum de-o chestie…

-         Ce? Zi-mi, ce?

-         Cu o singură condiție…