FDL.ro

Jean-François mă întreabă de Artur crezând că-i un amant englez. Îmi vine să râd când o face căci n-am cuvinte să-i explic cum că, de fapt, Artur a fost un soi de primată care m-a lăsat însărcinată. Familiile noastre s-au dat peste cap să ne însoare, să ne mărite, ce-o fi fost, dar repede, înainte să vuiască satul şi să-i chinuie, să-i ponegrească ani la rândul cum se întâmplă în enclavele acestea degenerate în care ADN-ul se răsfrânge, se împarte, se-ntâlneşte, aşa că se prăbuşesc toţi psihic ajungând nişte rataţi cu spermatozoizi leneşi. Când ne-am văzut, mie și lui Artur ne-au pleznit creierii având ADN-uri atât de diferite; el coborât din munte, eu frumoasă, de la oraș, spălată, și sigur, în marea noastră grabă nu s-a gândit nimeni că produsul trăsnăii săvârșite n-ar fi fost copilul lui. Cel care ştia, adică Miloșevic, fratele lui, alt nume tâmpit, ofer trofeul soacră-mii, n-a spus nimic.

Ne-am luat deci. Eu cu Artur, iar unii ar spune că am fost ca și alţi soţ-şi-soţie, morţi sentimental. Milo, nu i-am putut spune Miloşevic, nu mă condamnaţi, pe soacră-mea o chema Casandra, iar pe socru-meu Carol, era o genă luată razna. Deci Milo n-a spus nimic, nici atunci, nici mai târziu, vazându-și copilul crescând în mine. Și-ar fi putut să plece, să ne lase-n pace să ne mâncăm pâinea, așa cum era ea: rea, stearpă și cu goange, dar n-a plecat, dimpotrivă, a rămas în casă, a refuzat să se căsătorească, şi se strâmba când plecam cu Casandra în oraş să-i punem mamei murături pe iarnă. Şi-o făcea cu un oarecare talent, portul blugilor cu talie joasă devenise un desfrâu, un îndemn la un viol, aşa, direct, pe stradă.

Artur era un mare prost, iar soacră-mea chitic se bucura de oroarea asta, atfel nu l-ar fi însurat niciodată. Pe Milo o suspectam că-l concepuse cumva, cu altcineva, căci socru-meu era, la rându-i, un mare tolomac. El și Artur își puneau banca la stradă, și se zgâiau ca doi doctori în mecanică la mașinile care treceau. Iar apoi, când se săturau, mergeau în spate la cotețe, luau de-acolo câte-un leaț și se apucau de înjurat birjărește zburătăcind găinile în toate direcțiile. De-ar fi avut găinile alea deget opozant îi umpleau de găinaț. Odată i-am prins delectându-se cu vacile vecinului. Acestea, intrate pe-o pășune interzisă, molfăiau cu poftă la trifoi urmând, firesc, să crape, iar ăștia doi râdeau ca primitivii dându-și palme peste burți. Vecinul a făcut ulterior ospăț de vacă și neștiind de râsetele crăcănate ale ăstora a cumparat laptele de-atunci chiar de la noi. Iarna ieșeau la tăiat lemne și agitau toporul până nimereau un animal prin curte iar eu, cum n-aveam altă treabă, ședeam la geam citind o carte. Artur când mă vedea citind își ieșea din minți, se ducea în spatele casei și zdrobea bușteni cu zecile.

Le zic povestea câteodată lui Jean-François şi lui Antoine cu franceza mea chinuită, de prin şcoala generală. Dar mă descurc, aici nu prea contează. În restaurantul nostru se vorbeşte un un dialect de Paris. Sunt doi columbieni, doi gabonezi şi câţiva algerieni care fac de toate, ca şi mine, şi cu care vorbesc mai mult prin semne. Mă fascinează cum pe negri mizeria nu se vede, cum nici pe mine nu se vedea în casa soacră-mii coma emoţională. Nu ştiu cum reuşeam să adorm lângă Artur ştiind că Milo e dincolo, cu palma pe perete ca să ne simtă paşii, că turbă când nu-i găsește știind că suntem în pat. Astfel îşi pierdea în fiecare noapte din luciditate devenind din ce în ce mai ciudat.

Joia făceam piața eu și Milo, însă nici atunci nu prea vorbeam. Rămas singur cu mine Milo se inhiba grozav, mă rog, ne inhibam amândoi, căci deasupra atârna secretul ca un liliac. Iar eu în fiecare noapte, în patul ăla blestemat, mă rugam ca ADN-ul lui să fie altfel, diferit de al lui Artur, să rămână suficient material pe fundul oalei ca să iasă un om întreg și nu o bardă cu picioare. Joia mă gândeam la asta și-mi imaginam cum în mașină degetele i se întind spre mine, ca să-mi fie mai aproape. Undeva, sub anestezie, tăcerea aceea ne unea în duplicitate și singura ființă care conta nu era el și nu eram eu, ci urma să se nască și să fie numai a mea. Cum egoist, în sine, decretasem deja. Înghițisem multe pentru ea și-mi preconizam multe alte înghițiri, prima înghițită fiind tăcerea aceasta instalată calm și tandru între noi. Doar Adela conta, căci tot eu decretasem că așa se va chema, urmând să fie primul om cu nume normal din toată familia.

Dar poate că tăcerea n-o simţeam doar eu aşa, căci Milo pe măsură ce sarcina înainta devenea tot mai tăcut şi mă urmărea prin casă să-mi asculte respiraţia. Odată, dormind după-masa, l-am surprins luându-mi pulsul, dar n-am deschis ochii şi n-am aflat nicioadată dacă fusese iubire sau obsesie, către care dintre ele se îndrepta. De altfel în perioada aceea, când găteam, se aşeza în camera de la stradă, de unde peste praguri mă privea, deşi mormăia că se uită la ştiri, pe stradă, că citeşte ziarul, nu-i aşa, ca omul de la ţară. Soacră-mea dădea din umeri, dădea din cap, dădea din braţe, mă privea neputincioasă şi îl lăsa în lumea lui, aiurea. Îşi imagina că omul se îndrăgostise şi nu greşea, doar că nu ştia tot adevărul, iar eu nu i-l spuneam, căci Artur tăia lemne cu tata afară, la câţiva metri de casă, iar Milo nici n-ar fi ştiut ce-l lovea.

Cam asta era povestea mea cum i-o spuneam serile lui Jean-Francois, le québécois, cu multe semne adiacente şi vociferări, iar omul, săracul, înţelegea probabil cu totul altceva. Nu conta. Mă bucuram că măcar o parte din ea o duce altcineva, căci partea dureroasă rămânea a mea. Sunt lucruri pe care nimeni nu vrea să le ia cu el şi-atunci povestindu-i-le îl împovărezi şi-l chinui, când fiecare are cocoașa lui.

Adela a murit la naștere. Asta căram eu în spate, cocoașa de România. Și n-o puteam da nimănui, căci mi-ar fi luat tot spatele și oricine ar fi fost l-ar fi pus grămadă. Atunci Milo a luat-o razna și s-a sălbăticit de tot. Soacră-mea se căina prin casă, mormăia o cu listă de nume abominabile, pe care nu mai avea cui să i le dea. Artur tăia lemne, eu ședeam imbecilă, cum era și soacră-mea, incapabilă să-mi înghit drama. O înghițeam pe bucăți și-apoi o vomam. O tăiam, o făceam felii, și-apoi mă uitam la ea cum te uiți la o șuncă în farfuria altuia. Socru-meu își luase scaunul și vorbea singur despre mașini la poartă cu Jeremy Clarkson. Fusese o iarnă grea, cu nămeți, n-a fost nimeni să mă ducă la spital, așa că am născut acasă iar până să vină cineva să ne întrebe ceva, am și îngropat-o.

Milo a urcat pe coastă până sus, pe muchie, de unde se vedea valea, casa noastră și celelalte 40 răspândite ca niște pete negre. Acolo, sus, a dat zăpada la o parte și cu un hârleț s-a chinuit vreo patru ore să sape o groapă. Îi înghețase sudoarea pe față îmi povestea soacră-mea care continua să cârâie prin casă. S-a dus acolo sus o singură dată și a coborât îngrozită. Cred că pe fața lui Milo erau lacrimi, iar pe coada hârlețului era sânge și că săpa tărăgănat, așa cum își sapă un mort groapa. Groapa lui sau groapa mea, era aceeași, n-a mai contat, muriserăm cu toată iubirea aceea ținută sub talpa unui timp numit Adela. Muriserăm tâmpit, socoteam eu cu voma mea, unul mai neiubit decât celălalt.