FDL.ro

Futu-i gura mamii lui! A scos și el o cărțulie și-acum se dă mare scriitor? Da’ cine dracu’ se crede? Lasă că-l pun eu la punct pe domnul Curelaru! Praf îl fac la doctorat, praf!

Profesorul Apucioaie se mai uită odată în oglindă, în timp ce-și aranja cravata, bleumarine închis, în ton cu mina întunecată, pe jumătate disprețuitoare, pe jumătate ultragiată, pe care o afișa gîndindu-se la doctorandul său cu care se întîlnise azi la Catedră și care-i dăduse o carte, cu dedicație unde mai pui, pe coperta căreia a putut citi Degringoladă, de Daniel Curelaru. Roman. Pus în fața faptului împlinit, fără niciun avertisment prealabil, fără niciun menajament, fără să fi avut vreun cuvînt de spus referitor la planurile doctorandului său de a scrie un roman. Un roman! Trei sute douăzeci și opt de pagini. Și nu la orice editură ! Și el care se chinuia de trei ani să-și termine cartea și nu mai reușea. Lipsă de timp cronică, din cauza tuturor orelor ălora, două norme – cine a mai pomenit ca un profesor să țină două norme? – a  lucrărilor de doctorat, de licență, de grad, pe toți îi apucase cheful să scrie iar el trebuia să le citească poticnelile și să le evalueze. Cînd să-i mai rămînă timp și pentru el? Toate referatele pe care trebuia să le redacteze, plus articolele pentru cele două reviste care îl solicitau săptămînal, nu mai reușise să scrie nimic la roman. Și oricum era obosit. Surmenat. Nu se mai odihnise ca lumea de ani întregi. În plus, apropos de ani, nu mai era nici el tînăr. Muncise mult. Profesor la patruzeci de ani. Nu oricine reușea performanța asta. Știuse ce vrea de la viață. Sau doar crezuse că știe? De cînd trăia cu nemulțumirea asta cronică? De ce avea mereu senzația că se irosește? Că nu face nimic cu adevărat important. Și-acum mucea ăsta, cîți ani să aibă ? Douăzeci și patru ? Și deja publica un roman. Probabil că la anu’ va mai publica unul. Și-apoi încă unul. Au o viteză unii în ei, ceva de speriat! Și curînd n-ar fi exclus să devină colegi de catedră, atunci să te ții aere.

Domnului profesor Apucioaie, primul roman din ce-mi doresc a fi o lungă serie. Cu adîncă considerație, al dumneavoastră, Daniel Curelaru.

Idiotul. A scris un roman și face o cacofonie chiar în dedicație. Așa-s toți în ziua de azi. Neatenți, superficiali, toată ziua pe computer, niște spoiți. Și dacă face abstracție de cacofonie, ce vroia să transmită prin adînca lui considerație ? Se punea la adăpost de eventualele lui reproșuri ? Îi învățase suspiciunile. Discipolul va ridica întotdeauna cuțitul asupra maestrului. Nu numai că-l va ridica, îl va împlînta adînc în inima lui după care-i va lua locul. Nicio faptă bună nu rămîne nepedepsită. Generozitatea, altruismul, bunăvoința, toate se vor întoarce împotriva ta.  Filosofia lui de viață. Bazată pe observații. Că doar nu i se năzărise așa din senin.

Un roman. Poate dacă ar fi știut să refuze, dacă ar fi știut să țină piept tuturor presiunilor, intervențiilor, vorbelor bune, poate nu s-ar fi aflat azi în situația de față. Îndrumătorul științific al unui romancier ! De numai douăzeci și patru de ani. Cine ar trebui să se simtă onorat ? El sau scriitorul ? Gura mamii lui! Arogantul ! Scriitorii trebuie predați, nu avuți studenți la doctorat. Iar cu cît sînt mai morți, cu atît mai bine. Literatură proaspătă e la fel ca istoria. N-o poți evalua riguros decît în timp. N-o poți aprecia la adevărata ei valoare decît după douăzeci, treizeci de ani. Dar spune-le asta tuturor condeierilor din ziua de azi. Vai ce s-ar mai ultragia. Toți se cred talentați, niște mici genii. De ce nu lăsăm aprecierile ăstea pe seama posterității?

La o adică poate n-ar trebui să fie atît de ofuscat, invidios. A scris și el un roman! Mare brînză, la urma urmelor. Poate e prost, poate e naiv, poate n-are stil, poate n-are miez, poate a plătit să-i apară, taică-său ăla învîrte ceva bănet, numai cît a vrut să-i dea lui ca să-l accepte pe fii-su ca doctorand, mai mult ca sigur a plătit să-i apară. Acum se dă cocoș dar stai să vedem peste cîteva luni cînd are să constate că nu se vinde – cine dracu’ să se-nghesuie la un debutant –să vedem atunci ce-o să facă. Are să se desumfle ca o minge înțepată de cui, asta o să facă și probabil altul n-are să mai scrie. Nu trebuie să-i fie teamă. N-are de ce. Bine, bine, dar la fel s-ar putea întîmpla și-n cazul romanului lui. Asta presupunînd că-l va termina. Și el va fi debutant. Lumea care-l mai știe, îl știe de profesor, nu de prozator. Plus că oricum se gîndise să publice sub pseudonim. Apucioaie n-are rezonanță de scriitor. Vasile Apucioaie. Plus că mai sînt și alții cu numele ăsta. S-a uitat pe Google. Un avocat, un dresor de cîini, un director de școală generală, un student la Arte, n-are de gînd să fie un anonim. Are deja un nume la care s-a gîndit, Lucrețiu Theodorescu, un omagiu adus mamei, Lucreția Theodorescu, care a avut grijă de el tot timpul, care l-a îndrumat în viață, care l-a sprijinit moral cînd a avut nevoie, în timp ce taică-său încerca să-l uite bîndu-și mințile prin străinătățuri. Lucrețiu Theodorescu. Profesorul de sport. Roman. Editura Palimar. Un uluitor roman de debut. Revelația anului ? Mai degrabă a deceniului. Theodorescu ia lumea literară pe nepregătite. România la picioarele unui debutant. Germania, Franța, Marea Britanie îl vor pe Theodorescu. Stai ușurel că nu ești jucător de fotbal,  cine naiba te crezi ?

Nu poți să speri la faimă ca profesor. Chiar dacă ești bun. În schimb, ca scriitor, nu-ți trebuie foarte multe. Mai ales într-o țară ca România unde nu prea se mai scrie. Are să-l zdrobească. Are să-l distrugă. N-are să-i dea doctoratul. Atunci să vedem ce roman va mai scrie el!

XXX

Cît de repede îl scrisese! Nici lui nu-i venea să creadă. În urmă cu un an n-avea decît o pagină, și-acum era publicat. Imboldul de a scrie năvălise peste el dintr-odată, schimbîndu-i tabieturile, dîndu-i peste cap rutina zilnică, destabilizîndu-i planurile de viitor. Și pe el îl luase prin surprindere decizia editurii de-a-l publica, dar avusese noroc, scriitorii tineri erau la modă acum, exista un curent ce vroia să demonstreze că  se scria literatură nouă în continuare, că existau tinere speranțe, că lucrurile reintrau în normal.

Nu mai scrisese nimic la teza de doctorat în ultima vreme, însă nu vroia să abandoneze proiectul, intenționa să termine ceea ce începuse deși nu mai era atît de sigur că acum se va încadra în deadline, probabil va avea nevoie de o prelungire. Se va duce la profesor și-i va explica cum stau lucrurile, rugîndu-l să-l mai păsuiască. Îi va oferi și-un exemplar din roman, cu dedicație, cu speranța că asta-l va convinge că nu-i un tip neserios, că preocupările sale au rămas aceleași doar că a schimbat puțin taberele. De fapt, nu taberele, aici nu se dădea o luptă, ci pespectivele. Dorise să cunoască și perspectiva scriitorului nu doar pe cea a criticului. Sau i-ar putea zice că scrierea romanului fusese un fel de abatere de la drum, iar acum avea să revină pe traseu. Sau altceva. Nimic ofensator, știa din proprie experiență că universitarii aveau tendința să se ofenseze repede.

Într-un fel, cocheta și el cu ideea de a deveni universitar. Întîi preparator, apoi asistent, apoi lector, știa etapele de la Vlad, vărul lui care tocmai fusese avansat asistent la catedra de engleză. Salariile erau mici, munca destul de mare, cel puțin dacă vroiai s-o faci ca lumea, și nu prea aveai satisfacții profesionale. Dar încă mai era o meserie cu prestanță (nemeritată, în anumite cazuri) și mai ales sigură, căci din universitate nimeni nu putea fi concediat. Însă acum că terminase romanul iar mintea îi duduia încă de tot felul de idei și intrigi ce se cereau dezvoltate, îi venea greu să se concentreze la viitor și tot ce simțea nevoie să facă era să scrie, să scrie, să scrie.

Se instală la computer și deschise un nou document Word. De cînd încheiase romanul, scrisese deja treisprezece povestiri. Exista un locaș în creierul lui, așa-i plăcea să-și imagineze, unde se depozitau materialele, orice de la gînduri, imagini, frînturi din fraze, titluri, dialoguri, pînă la rezumatele unor intrigi întregi. Cum ajungeau ele acolo nu știa, însă din timp în timp inspirația lui trecea la acțiune și selectînd în mod aleatoriu cîte un titlu sau un cuvînt, începea să construiască ceva în jurul lui, pînă ce, pe locul în care fusese doar o pietricică, acum se ridica un castel. Mai mic sau mai mare, mai elaborat sau mai schematic. Se uită la pagina virtuală preț de vreo cîteva secunde după care presără pe albul electronic al foii de scris patru litere negre. Știa deja ce-avea să urmeze. Teza de doctorat mai putea să aștepte.

XXX

Profesorul își pregătise atacul. Îi va imputa întîrzierea, va contesta contribuția originală, îi va reproșa numărul insuficient de pagini, poate de ce nu, chiar o eventuală carență a stilului. Avea de ce să se lege. Vorbise și cu membrii comisiei, îl prezentase drept un candidat cu probleme, comod, dezorganizat, fără viziune, neinteresant. Nu menționase nimic de scrierea unui roman care, observase cu enervare, începea să primească recenzii pozitive, laudative, încurajatoare. Mai vorbise și cu decanul și cu șeful de catedră, și din fericire deocamdată nu se punea problema scoaterii unui post la concurs, așa că profitase de moment să-i înștiințeze că Daniel Curelaru nu era interesat de o carieră didactică fiind  cu totul absorbit de scris. “Romanul ăla e bun”, spuse decanul. „Îmi pare rău că nu e interesat, ne-ar prinde bine un scriitor, chiar dacă debutant, în catedră”. „Asta i-am spus și eu”, preciză profesorul Apucioaie, „asta i-am spus și eu. Îți dai doctoratul, intri în catedră, după care te apuci vîrtos de scris. Dar n-a părut cîtuși de puțin interesat. Nici n-a publicat bine și deja are atitudinea aia condescendentă față de mediul academic, de parcă nu noi îi formăm. Asta e. Cum dau un pic de bine, uită cine i-a ajutat să ajungă acolo”. Nu avea să-l pice, era greu să găsească un motiv pentru o decizie atît de drastică dar îl va ridiculiza la susținerea publică, pe vremuri exista chiar un obicei să critici dur teza, dar de cînd doctoratele deveniseră o formalitate nu-l mai practica nimeni și orice neavenit ajungea “doctor”. Păcat că Daniel Curelaru trebuia să se numere și el printre aceștia. 

XXX

Editura Palimar vă invită miercuri, 10 iunie, ora 19.30, la lansarea romanului Profesorul de sport de Lucrețiu Theodorescu. Evenimentul va avea loc la parterul librăriei Byblos. Lansarea va fu urmată de o sesiune de autografe. Vă așteptăm cu drag.

Nu mai scrisese nimic de cînd fusese aproape linșat de către comisie, de parcă ar fi fost un eretic adus în fața Inchiziției. Inițial îi fusese greu să accepte că cineva putea să-l urască atît de tare, cu atît mai mult cu cît profesorul Apucioaie nu părea deloc genul ranchiunos, și apoi ce motive ar fi avut să-i poarte ranchiună? Trecuseră trei ani de atunci și tot se mai trezea noaptea speriat, chinuit de același coșmar, reiterarea acelui moment de groază cînd îi fuseseră aduse la cunoștiință defectele tezei, de către o comisie ostilă al cărei verdict parcă îl lovise în moalele capului, lovitură din care nu-și revenise nici pînă în prezent. Nu menționase doctoratul în niciun CV, nu dorea nici măcar să-și ia diploma de la Universitate, îi era rușine să se ducă s-o ceară de parcă hîrtia i-ar fi certificat că avea SIDA sau vreo boală venerică rușinoasă, cît despre planurile sale academice, ele fuseseră abandonate chiar din ziua aceea. Nu era angajat nicăieri în prezent, fusese șofer de taxi la un moment dat dar între timp renunțase, lucrase și ca agent de pază, din cînd în cînd mai făcea cîte o traducere, acum avea timp berechet pentru scris dar nu-i mai ieșea nimic, cămăruța din creierul lui care-ar fi trebuit să fie acum plină cu idei, era goală sau mai precis zăvorîtă, închisă cu un lacăt greu căruia nu-i mai putea găsi cheia. Editura, aceeași editură unde mîine se lansa ca prozator fostul său coordonator științific, nu-l mai contactase demult, după ce inițial se arătase în repetate rînduri interesată să continue colaborarea.

O curiozitate morbidă îl îndemna să se înfățișeze și el la lansarea de mîine, un presentiment că dacă se va duce, va putea cumva să se apuce din nou de scris, ca și cum cheia de la acel lacăt se afla în posesia noului romancier și dacă-ar fi izbutit să i-o ia…

XXX

Lansarea fusese un succes. Deși la început încercase să fie sobru, treptat Lucrețiu Theodorescu se relaxase, lăsîndu-se în voia endorfinelor care-l făceau să se simtă euforic, plin de energie, în stare de orice. Răspunsese cu umor și agilitate intelectuală tuturor întrebărilor, dăduse toate explicațiile necesare  privitoare la geneza romanului, dezvăluise, poate un pic prematur și o continuare, asigurîndu-și auditoriul pe un ton confient, că îl așteaptă o lectură de cea mai bună calitate care cu siguranță nu-i va dezamăgi.

Daniel Curelaru se minuna de carisma profesorului, la ore nu fusese niciodată atît de pasionat de ce le preda, se vedea că omul pusese suflet în scrierea cărții, ca și el odinioară, numai că el nu fusese atît de sigur pe sine, atît de șarmant la momentul lansării. Discursul profesorului îl intimidase, într-un fel și-ar fi dorit să cumpere cartea și să ceară un autograf, poate chiar să schimbe vreo două vorbe cu autorul, să vadă dacă e în stare să facă față urii viscerale care crescuse în el ca un aluat lăsat la dospit, inhibîndu-i din ce în ce mai mult inspirația, dar în cele din urmă renunțase. Totuși nici nu plecase acasă, agitația din el era departe de a se fi domolit și încă mai avea senzația că ceva hotărător pentru destinul său scriitoricesc  avea să se întîmple dacă și-ar fi găsit curaj să-l abordeze.

Îl așteptă să iasă, lucru care se întîmplă mai tîrziu decît s-ar fi așteptat, era însoțit de coordonatorul colecției dar și de directorul editurii care ținuse să-l onoreze cu prezența, se apropie de el cu gîndul să-l strige pe nume dar din gîtlej îi ieși doar un geamăt de furie?, de durere?, de regret?, și în secunda următoare îi băgase deja cuțitul în stomac, răsucind de mîner cu o siguranță de care nu s-ar fi crezut în stare, împingînd de mai multe ori ca atunci cînd se împingea în Ingrid, fosta lui prietenă care între timp îl părăsise, și gestul îi provocă aceeași senzație de contopire, de forță, de dominare. Nu-și mai amintește mare lucru după asta, decît că avea mîinile calde și năclăite de sînge, și se mira că nimeni nu încercase să i se opună, niciunul din bărbații aceia importanți nu schițase nici cel mai vag gest de împotrivire, ceea ce-i dăduse răgazul să realizeze că premoniția lui se adeverise, găsise cheia de la locașul său secret în vintrele profesorului ce zăcea acum nemișcat la picioarele lui, asemenea unui balaur răpus, ce nu mai putea face rău nimănui.

Apoi așteptă calm să vină poliția, plănuind intriga la noul său roman al cărui sfîrșit tocmai ce-l scrisese și pe care, de-acum înainte, avea timp berechet să-l desăvîrșească în închisoare.