FDL.ro

Lumea creează de-a pururi noul. Materia e o eroare. Substanţa nu durează în eternitate. Omul se află situat între cele două. Ce şansă mai are omul în univers? El există undeva. Condradicţiile din om vin din afirmarea simultană a lui a fi şi a avea. Omul este într-un fapt pe care-l condamnă, se vrea chiar el un supraom care să poată condamna ori compune materia şi esenţa, spiritul şi fapta. Omul pur şi simplu este al acestei lumi pe care o candamnă vrând să dispară din este-le acesta fără adăpost de criterii şi fără conştiinţă. Nimic nu a rămas din Nietzche. Lumea şi-a pierdut din vrajă? Nu. Lumea rămasă este dezvrăjită.
A rămas conştiinţa intenţională. Devenim conştienţi de obiecte în momentul crizei, al durerii, al disperării. Ne prefacem cu „luări” de atitudini apoi, uităm de ele. Suntem indiferenţi universului? Ne dăm seama că suntem fiinţe şi că murim. Fiinţe deja moarte prin pura conştientizare că suntem fiinţe. Aşteptăm pământul să cadă peste noi, această materie eroare ne reduce la uniformitate, la echilibru cu Eul. Eul răspunde nevoii de exprimare a unei esenţe imposibil de cunoscut, nu vrem ori nu putem înţelege, exprimarea depăşeşte puterea noastră de înţelegere.
Omul rămâne suspendat într-o realitate şi finalitate, între şansă şi structură. Cunoaştem trecutul renegând viitorul printr-o realitate reprezentată de un adevăr stricat/striat de ficţiune. Trăim într-un fond elegiac cu suferinţa manifestată transparent prin despuierea cu uşurinţă a decăderii în isterie. Descompunere de principii dusă până la os, osul format de Dumnezeu după valoare, simbol şi substanţă, totul privit ca o necesitate parşivă şi normală de-a trăi ca supraom. Îi suntem indiferenţi universului şi legilor lui, lumea şi-a pierdut calitatea şi ordinea în raport cu el şi atunci tendinţa universului este îndreptată către haos. Cine are tendinţa de a reduce totul la echilibru şi uniformitate când noi suntem deja haotici şi bolnavi, când tindem spre supraom dar ne este frică de un viitor nedefinit? Suntem doar nişte tragici într-un tragic timp. Ne completăm, pozitiv cu negativ…şi-un scop, scopul de-a dialoga cu misterul. Avem timp că doar suntem victorioşi peste el, dar victoria omului cu timpul este oricum tardivă iar indiferenţa asupra universului a căpătat forme.
Ne-a mai rămas Dumnezeu şi iubirea. Două elemente esenţiale cu toate punctele aşezate dincolo de lumea văzută într-o raţiune potrivită la rang de veşnicie. Grecii acceptau existenţa unei lumi suprasensibile ca sediu al divinităţii. Nu-l putem afla pe Dumnezeu prin mijlocirea trupului, ci posibil prin intermediul „omului interior”. La fel ca şi iubirea pentru Cyrano, divin spun ca o rugă Noverim me, noverim te („lasă-mă să mă cunosc, lasă-mă să Te cunosc”).