FDL.ro

Anica a pornit dimineaţa devreme cu primul autobuz. Trenul personal avea un traseu ocolit şi prea multe staţii unde trebuia să oprească. Nu vroia să mai piardă timpul. Pierduse deja destul, în aşteptări. Aşteptările nu sunt întotdeauna roditoare. Îţi usucă rădăcinile. Visele fără rădăcini pleacă. Ea vroia să ajungă cât mai repede, acolo. La acel acolo, care-i transformase inima într-un ciorchine de emoţii. Dulceaţa lor făcea să-i zburde inima printre gânduri. Gândurile nu alergau după inimă. Gândurile se lipiseră de speranţă. Iar nădejdea ei se agăţase de acel acolo, unde urma să-l întâlnească pe bărbatul necunoscut. Necunoscutul ce dăduse anunţul de la rubrica matrimoniale.

O ceaţă matinală se aşezase ca o cloşcă peste oraş. Oamenii ieşeau ca puii dintre pene; un cap, un picior, o mână încărcată  de bagaje, bulucindu-se în stil românesc, să urce în autocar. Toţi aveau bagaje. Semn distinctiv al continuităţii vieţii lor de zi cu zi. Anica avea doar începutul, adică nimic. Mai avea totuşi ceva: încrederea care ţi-o dă speranţa. Încrederea poate fi înşelată uneori de speranţe. Speranţelor nu le pasă. Ele sunt de bună credinţă.

Mergea departe. La celălalt capăt al ţării. Întreaga durată a drumului a visat, fără să doarmă. Dacă ar fi dormit, nu ar mai fi putut visa. Ori ea voia să viseze. Visa o căsuţă învelită în iederă. Verde, verde precum câmpiile primăvara. Dorea să fie mereu primăvară între ferestre. Verdele şi lumina erau iubirile ei secrete. Avusese parte mai mult de întuneric în locuinţele insalubre în care locuise. Întuneric şi mucegai. Mucegaiul rodea pereţii. Se strecura printre haine, insinuându-şi mirosul jilav de sărăcie. Era cenuşiu, umed, sufocant. Visa o grădină plină de flori. Flori de toate culorile şi de toate felurile. Şi mulţi copaci. Mulţi copaci cu flori, cu frunze, cu fructe,..Şi brazi. Mai ales brazi. Să aibă ce împodobi iarna, acolo, la ea în curte pentru copii, fie ei şi copii altora, căci ea iubea pruncii. Veselia şi viaţa pe care o aduceau cu ei. Nu avusese parte de copii. Partea asta din viaţă fusese tristă pentru ea.  Şi-ar mai fi dorit o alee semănată cu pietriş. Pietrişul cântă sub tălpi, când este mângâiat, scârţâie dacă îl striveşti cu piciorul. Suferă, dar nu va fi niciodată noroi. De noroi s-a săturat. El murdăreşte sufletul.

Scurta conversaţie cu necunoscutul, la telefon, fusese banală. O repetase în minte până la obsesie. Obsesia nu se lasă mult aşteptată când doreşti prea mult ceva. Obsesia pune repede stăpânire pe tine. Anica îşi dorea să nu mai fie singură. Aşa că nu considera important fizicul omului pe care urma să îl întâlnească. Înalt, scund, slab sau gras, dacă sufletul lui era capabil să mai iubească, îi era suficient. Încerca să-şi imagineze care vor fi primele cuvinte pe care şi le vor spune unul altuia, când vor fi faţă în faţă.  Se frământa născocind o mulţime de fraze. Cuvintele erau lunecoase şi le plăcea să se joace. Anicăi îi plăcea jocul cuvintelor. Cuvintele construiau vise. Ea nu dormea, dar surâdea în vis.

A ajuns într-o localitate în plin câmp. Era singura persoană care a coborât acolo. Localitatea era mică. Imensitatea câmpiei în mijlocul căreia se găsea, o făcea să pară şi mai mică. Un câmp pârjolit de soare. Pământ ars. Pământ. Casele.. erau pitite în praful înecăcios al drumului. Fără flori. Fără arbori înalţi. Doar câţiva copaci piperniciţi, săraci în frunziş păreau rătăciţi şi ei pe acolo. Acoperişurile cenuşii erau strivite sub căldura grea, de metal topit în furnale, a cerului în asfinţit. Nu se vedea nici un locuitor. Poate că nici nu locuia nimeni pe acolo. Poate satul fusese părăsit, gândea Anica. Sau poate că arşiţa îi închisese pe oameni în locuinţele lor văruite. Privea de jur împrejur. Avea senzaţia bizară că spaţiul înconjurător, cu sat cu tot, era o strachină de lut ars, nesmălţuit, în cădere liberă. Aştepta din clipă în clipă să audă pocnetul final şi să sară cioburile. I s-a făcut frică. Se simţea înconjurată de infinit. Frica de singurătate căpătase o dimensiune cosmică. Unde sunt eu ? – se întreba, – La capătul lumii? Dincolo de acest capăt? Pe lumea cealaltă? Cerul avea o lumină ciudată, apocaliptică. Iar acest disc de pământ uscat înconjurat de cer, pe care stătea, îi părea că se clatină sub picioare. Ce căuta ea aici? Pentru ce a venit? Pentru un bărbat pe care nu îl cunoştea, nu ştia cum arată şi ce fel de om este? Pentru dorinţa ei disperată de a avea o familie şi o casă unde să locuiască? Pentru că nu a avut niciodată o casă a ei? Ce va face acum? Înapoi nu se putea întoarce. Nici aici nu dorea să rămână!

Mergând pe strada principală, aruncă o privire pe geamul unei case. Geamul a reflectat pe cenuşiul sticlei imaginea unei femeie corpolente, nici frumoasă, nici tânără. Nu-i plăcu ce văzu. Geamului însă îi era indiferent. El oglindise multe femei ca ea. Iată adevărata ei imagine. Nu aceea pe care o are fiecare despre sine, în mintea şi sufletul său: doar simţire, gânduri şi iluzia frumuseţii. Femeia din faţa ei, cu trăsături brăzdate parcă de ploaie, cu privirea mirată de ceea ce descoperă privindu-se, o întristă. Asta-s eu, îşi spune. Nu ar fi fost rău să fi arătat mai bine. Binele însă cam fugise mereu de ea. O uşă se deschise. Un bărbat înalt, puternic bronzat, cu capul acoperit cu o pălărie de pai, probabil de aceeaşi vârstă cu ea, ieşi. O văzu oprită în faţa casei, ce era de fapt un fel de cârciumă, şi o întrebă:

- Doriţi ceva? Căutaţi pe cineva?

- Nu… – se bâlbâi ea. – Sunt în trecere. Am adormit în autobuz şi nu am coborât unde trebuia. La ce oră mai trece altul?

- Păi.., mai aveţi ceva de aşteptat. Cum nu este nimic de văzut în această localitate şi încă-i foarte cald, puteţi intra aici.

A intrat în sala scundă, mobilată cu câteva mese. Un bar în fundul odăii întunecoase, cu un barman mustăcios care sta de vorbă cu cei câţiva clienţi pe care îi avea. Erau prinşi în discuţia începută ceva mai înainte. Se părea că îi amuza în aşa măsură, încât nici nu observaseră femeia care se strecurase înăuntru. Anica rămase la o masă lângă uşă, ascunsă de un stâlp. De fapt, nici nu voia să comande ceva. Dorea doar să-şi facă ordine în ea însăşi. Vocile puternice ale bărbaţilor de la bar se auzeau foarte clar. Se auzea râsul lor, râs de oameni care nu aveau prea des motive de distracţie:

- Ion a găsit o nouă  pretendentă la măritiş!

- Încă una? Au mai fost vreo trei. Cu anunţul ăla, parcă e concurs de miss.

- Concurs de mâţe, ce miss! Miss cocean poate.

Şi toţi izbucniră în hohote de râs.

- Una mai nasoală ca alta. Pe două le-a călărit bine ca să nu le pară  rău că au făcut drumul degeaba. Şi apoi, valea!…

- Iar a treia era o beţivă, o cerşetoare. Pe aia a luat-o la goană de la început. „Ce, la el e azil pentru săraci?!” – i-a zis baborniţei .

Iar au râs cu toţii, amuzaţi din cale-afară.

- Asta care vine azi şi pe care s-a dus să o aştepte, crede că e o gâsculiţă tinerică. Avea la telefon o voce subţirică şi emoţionată,.. foarte. Mamă, ce o să-i mai facă… Dacă o fi bună, o ţine. Iar râd toţi.

- Şi ce a zis, bă, că-i face?

- Ce a zis… că nu-i face!

Râsetele nu mai conteneau. Fiecare debita pornografii, care mai de care mai dezgustătoare, despre ce ar trebui să-i facă Ion prostovanei ăleia şi ce ar trebui să o pună pe ea să-i facă lui, ca să corespundă. Simţi că i se face rău. Îi veni să vomite… Se ridică  şi ieşi pe nesimţite afară. Era îngrozită de tot ce a auzit. Se îndreptă spre gara ce se vedea în apropiere. Voia să  fugă cât mai repede de aici. Să ia trenul şi să se ducă departe. La capătul lumii, dacă se poate. Şi de acolo, o mai vedea.

Era o gară mică. Nişte flori firave, pe trei sferturi uscate, se chinuiau să supravieţuiască în două ronduri situate între  trei bănci. Pe una din bănci dormea o femeie zgribulită. Avea o rochie subţire de pânză ieftină, decolorată, sub care îşi ghemuise picioarele. Lângă bancă, la nivelul capului femeii, o sticlă de votcă de un litru, aproape goală. Femeia dormea profund, sforăind încetişor. Se apropie de ea şi o privi. Erau aproximativ de aceeaşi vârstă. De unde o veni şi unde s-o duce? Părea o cerşetoare. Parcă îi era figura cunoscută. O mai văzuse poate pe undeva sau poate că semăna cu cineva. Ah, da, semăna oleacă cu doamna Ana. De la doamna Ana avea mândreţea ei de şal vişiniu. Îi era frig, sărmana! O privi cu milă. Îşi scoase şalul ei vişiniu de caşmir din geantă şi vru să o acopere cu el. Ei, ce-i mai trebuia?! Măcar ar face şi ea o pomană pentru soţul ei mort. Dar gestul îi rămase nehotărât. Parcă încă nu se îndura. Prea îşi dorise şalul. Şi nu vedea de ce ar face pomană pentru cel pe care îl slugărise, iar el o maltratase toată viaţa. După ce murise, o lăsase şi pe drumuri. Era de acum întuneric şi se răcorise. Aruncă neglijent şalul pe un umăr. Se uită apoi la mersul trenurilor afişat pe panoul de pe zidul gării şi văzu că ar mai fi avut de aşteptat. Nu mult, era adevărat. Deodată, îşi aminti că se apropia ora când ar fi sosit autobuzul al doilea. Cel cu care ar fi trebuit să vină ea, dacă nu s-ar fi grăbit atât. Foarte bine, se gândi. Îl va lua pe acela mai departe. Nu se mai putea întoarce înapoi. Nu ar mai fi primit-o nimeni şi nu ar fi avut nici din ce să trăiască. De fapt, nici nu vedea ce rost ar mai fi avut să trăiască. Atunci? Se putea duce oriunde. Era acelaşi lucru. Aşa că va lua autobuzul. Nu avea importanţă unde merge. Dacă se grăbeşte, îl va prinde. A pornit-o în mers rapid spre staţie. Aproape alerga pe lângă calea ferată pe care trebuia la un moment dat să o traverseze pentru a ajunge la şosea. Autobuzul putea sosi în orice clipă. Cu siguranţă, dacă nu era nimeni să se urce sau să coboare, va pleca imediat. Trebuia să se grăbească. Trenul, de undeva din noapte, se năpustea cu viteză, şi de-abia lângă ea a şuierat asurzitor…

Anica îl văzu aşteptând.în staţia de autobuz pe individul întâlnit la intrarea în cârciumă. Care va să zică, ăsta-i Ion, gândi ea. Cel pentru care bătuse atâta drum. Avea în mână un bucheţel de flori. Doar îşi aştepta femeia visurilor lui. Una tânără, subţire, frumoasă… mai ales tânără. Îl privi mai atent. Un bărbat oarecare. Un necunoscut. Nu ar putea  avea nimic în comun. El înalt, ea scundă. El slab, ea grasă…Ce vise de viitor? Nu! Nu îl putea vedea pentru nimic în lume alături de ea. I se făcu lehamite de prostia ei. Un străin. Şi se simţi cuprinsă de o disperare adâncă. Ce îi mai rămăsese? Doar moartea. Atât! Doar moartea mai era pentru ea…

Autobuzul opri în staţie. În zadar bărbatul se strădui să zărească printre pasageri fătuca frumoasă pe care o aştepta. Din autobuz nu a mai coborât nimeni. Era întuneric beznă de acum, aşa că Anica se putu urca repede, fără ca el să o recunoască. Şi maşina plecă în viteză. Se făcuse târziu şi drumul era lung… până la capăt, gândi ea. În autobuz constată că şi-a pierdut şalul. Nu mai avea ce face. Doar nu avea să se întoarcă pentru un amărât de şal. Găsi un loc liber lângă un domn rotofei, cu o figură jovială. Amabil, acesta îi oferi locul său de lângă fereastră. Un bărbat cam gras, cu o chelie mai mult sau mai puţin ascunsă sub câteva fire lungi, bine pieptănate şi lipite de cap, cu fixativ. Era îmbrăcat într-un costum de seară, de parcă s-ar fi dus, sau poate se întorcea de la vreo nuntă. Omul avea chef de vorbă. Întâi, obişnuitul început al conversaţiilor banale, când neavând ce să spui, comentezi starea vremii de afară. Ca să nu taci. Apoi făcu legătura cu nişte întâmplări hazlii petrecute pe o vreme asemănătoare. Omul avea haz. Şi aşa, din una în alta, starea de spirit a femeii se mai detensionă. Prezenţa lui era ca un anestezic ce o făcea să uite, pentru moment, decepţiile. Disperarea şi gândul morţii se ascunseră într-un colţ, aşteptând…Şi se părea că vor mai avea de aşteptat multă vreme… Omul îi relată apoi cum are el un atelier pentru confecţionat haine de nuntă.

- Ar fi profitabil, – îi spuse, – sunt destule nunţi fără mari pretenţii la ţară. Dar am rămas fără croitoreasă. Poftim poveste! Toate au plecat, domnule, la cules de căpşuni în Spania! Fir-ar să fie! Am plecat şi eu prin ţară să caut. Poate voi găsi vreo amărâtă pe undeva. Am şi unde să o cazez. Se află o cămăruţă chiar la atelier. Unde au dormit şi celelalte. Am avut trei lucrătoare şi nu mai pridideau cu lucrul. Dar vezi, ţăcăneală cu moda asta, cu căpşunile… Zice-se că se câştigă bine. Aşa o fi. Dar le plăteam şi eu destul de bine, pentru România… O nouă speranţă încolţi pentru ea. Neaşteptată. Să-şi găsească de lucru! Era mai simplu decât să fie la mâna şi la cheremul unui nepricopsit de bărbat. Aproape uitase că ştie să coase şi că lucrase într-o fabrică de confecţii. Bucuroasă, i-ar fi mărturisit că fusese croitoreasă şi nu avea nici un chef să se ducă să culeagă căpşuni sau altceva prin străinătate. Îşi cauta serios de lucru… Autobuzul rula grăbit. Ar fi fost bine să existe un loc unde să dorească să ajungă… Nu îndrăzni să zică nimic. O să se mai gândească, o să vadă… oricum până la capătul drumului mai era. Omul adormise şi sforăia zdravăn.  Părul de pe chelie se dezlipise şi stătea ridicat ca o pană de la o pălărie imaginară.

Ion rămăsese furios în staţia goală. Din autobuz nu coborâse nimeni. Nici urmă de tinerica pe care o aştepta. Şi-a bătut joc de el! În fond, la ce putea să se aştepte de la o tinerică?! Toate-s pe acelaşi calapod: vor bani şi situaţie. De ce ar fi venit o fătucă aici, în pustietatea asta? Ca să mai şi muncească, când putea la oraş să trăiască mai uşor. Bărbaţii sunt peste tot amatori de distracţie. O bucăţică bună place oricui. Da’ de ce să-şi bată joc de el, care chiar îşi căuta o nevastă… În momentul acela era convins că îşi căuta serios o nevastă. Deşi fusese mai mult o dorinţă de a face ceva care să îl scoată în faţă, printre tovarăşii lui de băutură. El a muncit ani buni la oraş, înainte de a se întoarce aici. I-a intrat şi lui în sânge şmecheria orăşenilor. Păi, şi femeile din sat îl priveau altfel. Cu ciudă, putea zice. Le scăpase printre degete. Ce dracu să facă cu ele? Toate erau proaste.  Şi toate sunt gata să te înşele, dacă li se iveşte ocazia. Şi se iveau destule ocazii. Căpiţe pe câmp, câte vrei, în care puteai trânti o muiere care nu-şi avea bărbatul prin preajmă. Câte una se mai lupta cu tine. Dar asta, mai mult ca să te încingă şi, la o adică, să iasă basma curată. Că ea n-a vrut, că tu ai forţat-o.. basme muiereşti. Muierea asta de la oraş putea să îi spună că este prea departe pentru ea. Că nu vrea să stea la ţară. Nu ar fi fost nicio supărare. Ar fi înţeles. Aşa era şi civilizat. Şi el se plictisise la ţară. Dar nu avea ce face. Aici avea casa şi pământul de la ăi bătrâni. Pentru asta se întorsese şi el aici. Nu putuse să-şi facă nici un rost la oraş. Şi să vândă, iar ar fi fost o prostie. Mai bine om de vază în satul tău, decât un nimeni la oraş. Dar ea, nu! Asta a vrut să-şi râdă de el, ce mai  calea valea! O fi fost şi vreun haidamac lângă ea care se amuza. Mamă, ce o mai fi râs ăla de prostia lui! Parcă-l auzea cum se prăpădeşte de râs, ţinându-se cu mâinile de burtă: ” hă, hă, prostul! Tâmpitul de ţăran. Credea că o orăşeancă tânără şi frumoasă o să vină la capătul ţării, în amărâtul lui de sat, ca să se mărite cu un prăpădit de boşorog?”. Aşa o fi zis derbedeul, mai mult ca sigur. A crezut că e bătrân şi sărăntoc. Poate o fi fost si vreunul care îl cunoaştea. Cine ştie… Unul plecat din, sat care a vrut să-şi bată joc de el. Sau poate dintre foştii lui colegi de muncă, a vrut careva să-i facă o glumă proastă.. Probabil tot ăla i-a trimis şi beţiva aia… Cerşetoarea care i-a venit la uşă. Poate că i-a trimis cerşetoarea special, ştiind că fătuca o să vină să îl caute. O să dea peste cerşetoare, o să se simtă jignită şi o să plece. Asta era! O fi venit cu trenul…Ia să fugă la gară… O luă la goană spre gară. Pe peron i se împiedică piciorul de ceva moale. Se aplecă şi îl ridică. Iete, un şal!- zise. Mamă, ce frumos e! Ăsta trebuie să fie sigur al cuiva de la oraş. Şi nu fieştecine . Una înţolită, nu glumă. Te pomeneşti că o fi fost al ei! Dar nu era nimeni pe peron. Unde s-o fi dus, că doar nu s-a urcat înapoi în tren. Aleargă de acolo, colo strigând:

- Fatoo, domnişoară, sunt aici! Am venit! Prea târziu, îşi zise. Era trist şi totodată furios de-a binelea. Deodată, văzu cerşetoarea care se ridicase de pe banca pe care dormise şi venea spre el. Asta-i vinovata, îşi spuse. Ea a gonit-o. Sigur i-a spus că sunt un mitocan, un neam prost, un meschin interesat, un beţivan şi cine mai ştie ce! Îi arăt eu ei, de paţachină!  Trebuia să se care de aici. De ce n-a plecat? Desigur, pentru că ştia că vine domnişoara! Haidamacul a trimis-o special, deoarece era gelos. Domnişoara vroia să se mărite cu mine şi el nu vroia să o piardă!  Asta era! A plătit puşlamaua asta, ca să mă saboteze!

Cerşetoarea se clătina pe picioare. Nu vedea limpede. Nu ştia spre cine se îndreaptă. Era ameţită şi se simţea rău. Capul îi vâjâia şi îi ţiuiau strident urechile. Omul ăsta ţipa la ea şi  o scutura zdravăn:

- Unde e, nenorocito?! De ce ai gonit-o? Ce i-ai spus? De ce, fă, de ce? – urlă el cu ochii ieşiţi din orbite.

Eva nu pricepea şi încercă să scape din strânsoare. În zbaterea ei se agaţă cu mâinile de ceva moale şi vişiniu pe care reuşi să îl smulgă şi o luă la goană peste şine, în timp ce ăla urla în spatele ei:

- Stai, stai!

De ce o ţipa ăla aşa după ea, că doar n-a furat nimic. Dar brusc văzu că are în mână un şal. Se opri buimacă  să îl privească. Un şal moale şi delicat, aproape transparent deşi era de lână. În lumina lunii prindea sclipiri de nisip şi de cer fără nori şi de apusuri peste o pădure de sălcâmi… Simţea şi mirosul de salcâm în floare… Bărbatul ăla ce zbiera la ea, rămăsese pe loc şi continua să  ţipe, gesticulând. Nu auzea ce zicea. Dar îşi aduse aminte de sticla cu votcă ce rămăsese sub bancă. Ăsta vroia să-i fure băutura. De aia zbiară… Şi, dintr-un salt, se repezi spre peron.  În timp ce un şuierat puternic, violent, trecea  ca o săgeată…

Gara era goală, pe peron nu mai era nimeni. Trecuse rapidul de Bucureşti ce nu oprea niciodată  în satul acela insignifiant… Peste câmp alerga o femeie, cu o sticlă de votcă la subsuară…