FDL.ro

-unu-

Peste şanţul adînc, printre tufele gardului viu cu vîrfurile chircite de arşiţă,  îi vedea lovind mingea. Se depărtau la zece-unsprezece paşi de barele din oţel ruginit care desenau pe cer un haş mare, lăbărţat şi şutau. Izbeau pe rînd balonul din piele alb-murdară, ţipau, căzînd şi  tăvălindu-se prin iarba pîrlită, cu smocuri rare, îngălbenită ca blana unui leu, se ridicau şi apoi iar îl loveau.

„ Hei, Ciudatule, vino, vino aici!” strigă Soso, urmărit de ceilalţi care  rînjeau agitaţi,  nerăbdători.

Se duse pînă la marginea şanţului  peste care muncitorii, după ce dinţii excavatorului terminaseră de muşcat, aşezaseră de-a latul o scîndură lungă. Matahala vopsită în portocaliu ţipător, mirosind a motorină şi ulei de transmisie încins nu mai era acolo, doar două urme paralele rămaseră adîncite în lut.

„ Aici, blegule, aici!”

Mîna lui fîlfîi ca un steag şi o clipă razele fierbinţi se jucară în flăcări scunde prin părul lui arămiu.

Tălpile tenişilor se înclinară,  bulgări sfărîmicioşi se desprinseră din mal şi se rostogoliră în rîpă, însoţiţi de o avalanşă de praf.

„ Nu pe-acolo, pe aici. Sări odată, fraiere!”

Sări fără chef, luîndu-şi avînt, cu ambele tălpi împinse înainte, ca fetele şi ateriză nesigur pe călcîie. Bălăngăni din braţe două-trei secunde, se lăsă pe vine şi-şi păstră echilibrul, groapa nu-l înghiţi. Alte cascade de pămînt uscat se scurseră printre buruienile din şanţ, peste conductele învelite în carton gudronat şi şomoioage albe, lucioase. Vată de sticlă.  Dacă îţi ajungea pe piele te scărpinai o săptămînă,  pînă cînd urmele unghiilor făceau crustă. Înghiţită, îţi tăia stomacul, îţi infecta intestinele, ficatul, splina şi mureai în chinuri groaznice sau cel puţin ajungeai la spital unde-ţi deschideau burta, dar nimeni,  nici măcar cîinii n-o înghiţiseră ca să-i vadă murind, cu maţele ieşind vinete, umflate,  printre coastele rupte,  înconjuraţi de roiuri de muşte, aşa cum se întîmpla cînd îşi intersectau goana  cu cîte-un camioan şi rămîneau ţepeni, striviţi, aproape de nerecunoscut, într-un maldăr negricios de blană, membre răsucite şi sînge în urma roţilor.

Degetele răşchirate l-au prins de tricou. El şchiopăta dar nu-l durea călcîiul acolo unde călcase pe o piatră ascuţită.

„Haide,  joci şi tu!”

Îl urmă supus, cu privirea în jos, păşind pe pămîntul bătătorit, neted şi lucios, pînă-n dreptul barelor, bascheţii lui din pînză neagră cu şireturi albe şi margini de gumă, înverzite din primăvară, cînd firele de iarbă aveau  sevă, săltau uniform.

„Vreau să fiu arbitru”, spuse încet, ca să nu-l audă echipa.

„Prostule, la obligata nu e nevoie de arbitru!”

Privi peste umăr, spre colţul blocului, la nivelul etajului întîi. Aurelia nu-l pîndea, doar rufele se umflau albe, bleu, crem ca şi galbenul spălat de ploaie, vele ale balconului.

„ Nu-i mai spune lu’ maică-ta pe nume, nu-i frumos”, îl cicălea întotdeauna Felicia, dar el, încăpăţînat, repeta:

„ A-u-re-li-a  A-u-re-li-a   A-u-re-li-a” pînă cînd obosea şi ea zîmbea.

Taică-su era totuşi TaTa. Îl redusese la această silabă repetată pe bărbatul scund şi cărunt care-l lua în braţe, îşi freca bărbia nerasă de faţa lui fragedă şi-l legăna şoptindu-i ta-ta, ta-ta.

Atunci, aşezat între ei, pe canapeaua largă, rezemat de o pernă zgîindu-se întrebător cu gura întredeschisă, fără să zîmbească deloc, aţintind cu pupilele întunecate, larg deschise, camera şi pe cel care o mînuia, probabil că era fericit, dar cînd privea fotografia aceea ştia că întreg conţinutul acelui moment se scursese ireversibil şi rămăseseră doar contururile gri-negre pe fondul decolorat al cartonului.

Acum sta în cercul de tricouri transpirate, genunchi zdreliţi, unii cu coji proaspete, purpurii, alţii cu urmele cicatricilor, cu margini neregulate care rămîneau decolorate pe fondul cafeniu al pielii după ce rîcîiai coaja uscată, privind tăcut tenişii  şi bascheţii de toate culorile, scîlciaţi,  prăfuiţi, cu şireturile desfăcute nonşalant sau înnodate la spate şi aştepta.

„Joacă şi ăsta?” întrebă Manú.

Manú, marele dribleur care nu putea fi deposedat decît prin fault, Manú care nu rata niciodată, Manú cu ghete de fotbal din piele adevărată şi păr lung, negru, buclat ca de fată, fără ca nimeni să rîdă de asta, Manú cu glezne de oţel şi de piatră, care putea turui fără greşeală : „ în poartă Felix-Carlos Alberto-Leao-Everaldo-Clodoaldo-Marc Antonio-Jairzinho-Gerson-Tostao-Rivelino şi bineînţeles Perla Neagră Edison-Arantes do Nascimento plus rezervele Ado-César-Piazza-Brito-Garincha, nu Garincha accidentat nu intrase din păcate în lot.”

Împinse dispreţuitor mingea,  o pasă iscusită cu  călcîiul pînă la marginea careului de pămînt, unde se răsuci ca un titirez. Soso o opri şi o lovi uşor, imprimîndu-i o traiectorie curbă, un lob perfect, ca la tenis cu piciorul.  Bara zbîrnîi scurt,  un dangăt dogit al unui clopot de tablă fără limbă şi se întoarse miraculos, ca un bumerang la picioarele lui.

„ E rîndul tău, plesneşte-o, Ciudatule !”rînji Manú. Muşchii coapselor, îi tresăltau prelungi, tari, vii sub pielea cafenie.

Subsuorile tricoului i se îmbibau încet de transpiraţie, iar  fruntea, sub şapca urîtă, din pînză albă pe care scria cu litere roşii „mamaia 1970”,  îl ustura.

Se aplecă şi o luă între palme. Cineva din cercul de picioare nerăbdătoare rîse. Hexagoanele negre lipite de pielea albă erau zgîriate, hîrşîite, cîteva se dezlipiseră la colţuri şi atîrnau.

„Las-o jos şi şutează în bară!” auzi lîngă urechea dreaptă care i se înroşea,  săgetată de razele fierbinţi.

Lovi şi el mingea ca ei, o lovi bine şi precis cu piciorul stîng, urmărind-o uimit, fericit cum se întîlneşte cu bara şi zdrăngăne dogit.

Soso strigă vesel:

„ Manú, ahú-ahá-ahó, eşti ooobligadó !”

Rîseră şi aplaudară ironici. Soso îi aruncă cu putere mingea, el o preluă pe pieptul tricoului galben cu sigla f.c.santos, oprind-o repede sub talpă. Încercă să facă o groapă cu călcîiul, dar pămîntul era prea tare. Se aplecă, potrivind-o îndelung, cu degetele, în punctul de unsprezece. Apoi puse genunchiul drept în praf şi-şi deznodă şiretul, legîndu-l din nou mai strîns, potrivind grijuliu buclele nodului sub limba ghetei. Unul, nu observă care, poate cel nou îmbrăcat în blugi retezaţi în franjuri sub genunchi, chicoti:

„ Nu te grăbi, avem timp pînă diseară!”

Manú se ridică, scuipă dispreţuitor, făcu doi-trei paşi cu spatele, îşi luă avînt dar se opri lovind uşor cu crampoanele în pămînt ca un armăsar negru.

„Nu pot cînd se holbează ăsta la mine!”

Vocea lui Soso se auzi supărată:

„Pocneşte-o odată, şutează nenorocita aia de minge. Stelu nu pleacă niciunde!”

Îşi luă avînt din nou şi lovi scurt, exact în mijlocul circumferinţei, balonul alb-negru  care vîjîi ca un glonţ, dar trecu la trei-patru palme de bară. Se repezi şi-l readuse repede în careu:

„ Am alunecat, iarba e udă…am dreptul la repetir!”

Se iscă o cascadă repezită, voci ameninţătoare, înalte se ciocneau de altele joase, sarcastice.

„Ai văzut, ologul a nimerit-o! Ce fraier, Brazilianu’ trebuia s-o plesnească încet, cu boltă! Mingea nu-i valabilă, e ovală, vă spun eu! E eliminat, pe bune asta-i regula, nu se repetă!  Dă mingea să-ţi arăt! Io cînd trag de la unşpe dau un efect lateral cu şpiţu ! Eşti fraier îţi spun eu, trebuia să repete! Stai, asta era la primul meci! Nimeni nu poate rata de la distanţa asta!”

Eu am ieşit din tumult, m-am înălţat sus, deasupra şepcii mele caraghioase cu cozoroc şi litere roşii, cam în dreptul vîrfului celui mai înalt plop care se străduia să se mişte în arşiţa după-amiezii dar nu reuşea, şi de acolo m-am văzut păşind, şchiopătam acum tot mai tare, pînă-n dreptul tricoului galben-canar şi spunînd răspicat, fără să-mi tremure vocea:

„ Ai ratat. Eşti eliminat!”

Mingea se întoarse la Soso.

Deodată cerul se acoperi cu lespezi vineţii şi bolovani bulbucaţi plini de apă îngheţată. Plopii gemeau scuturaţi de îmbrîncelile vîntului, iar crengile tufelor se zbăteau în toate direcţiile. Stropii mari, grei plesneau praful, pămîntul se răzvrătea ţipînd muiat în brazde de noroi, iar în pîlnia tornadei pîrîi un trăsnet lung, delumină lichidă, cu sute de ramificaţii împrăştiate în întuneric, era coada dragonului de foc cu perla uriaşă sub limbă, iar rafalele se revărsară neîntrerupt acoperind totul. Echipa se risipi repede, ca furnicile care probabil alergau şi ele înnebunite în galeriile furnicarului . Ploua atît de intens încît dispărură careul, haşul bătătorului de covoare, şoseaua, şanţurile neastupate, marginile colţuroase ale blocurilor. Undeva pe goeleta- balcon, Aurelia îşi agita braţele ude strîngînd velele rufelor şi strigînd mută cu gura căscată:

„Stelu, unde eşti? Stelu vino repede în casă!”

Soso nu alerga, păşea încet, cu mingea sub braţ. Ocolea atent şanţurile torente, acum chiar şi tălpile bascheţilor săi cu striuri în V ar fi alunecat. Păşeam atent în urmele mari lăsate de el, pipăindu-le cu vîrful piciorului, ca un traper. În casa scărilor a întors capul. Părul ud i se lipise de frunte, apa îi şiroia peste genele spelbe şi pistrui, picura din vîrful nasului şi bărbie. Tricoul bleu cu dungi late, vişinii i se lipise de corp. Prin bumbacul ud  îi vedeam coastele, sternul scobit şi pectoralii slabi, dar clar conturaţi. Mingea lucea ca o torpilă udă, gri-metalică cu focoase întunecate.

„ Nu vrei să bei nişte vin de coacăze?”

„N-am voie să beau alcool, am înghiţit în sec. Nici bere, nici cafea sau ceai negru…numai de muşeţel, tei şi mentă!”

„N-ai băut niciodată bere? Eu am băut singur una întreagă de ziua mea..şi ceai cu rom!”

Stătea pe ultima treaptă a etajului întîi:

„Hai, că le spun io alor tăi că vinul de coacăze e bun la anemie! Vii odată?”

Mi-a arătat colecţia lui de arme: două arcuri cu săgeţi de trestie, pistolul cu capse şi fum, două cuţite, unul cu lama înconvoiată şi mîner făcut dintr-o copită de mistreţ, celălalt lung şi drept, ascuţit pe ambele laturi, cu plăsele din corn.

„Arme albe. Ilegale.Uite, lama are mai mult de nouă centimetri!”

Le-am pipăit tăişul tare. Tăiau. Lemn, hîrtie, oase şi carne. Carne adevărată.

Le puse în teacă. A turnat vinul amărui-dulce, roşu ca sîngele, în cupe mici cu picior şi marginea de sus aurită.

„Salud. Bea-l tot, nu e tare, are zero virgulă nouă la sută alcool!”

Uşa de la intrare scîrţîi, se deschise, iar din prag bufni pe duşumea ceva greu ca două hălci de lut ud. Un bărbat înalt, blond, solid, cu faţa roşie şi ochi albaştri-verzui înlăcrimaţi, intră tropăind în hol. Purta o vestă din pînză verde cu buzunare aplicate şi nasturi de os.

„ Ce beţi, bărbaţilor?”

Vocea lui suna înfundat, cu hîrîieli din fundul gîtlejului. Am vrut să aşez cupa pe masă şi să mă ridic, dar degetele lui Soso mă traseră de poalele tricoului.

„ Vin de coacăze, vrei şi tu, ta-tă?”

Încăperea se umplu de un miros dulceag şi aromat, dar totuşi neplăcut.

„Nu, am băut nişte coniac!”

„ Carol, el e Stelu de la etaju’ întîi. L-a eliminat azi, îţi vine să crezi, pe Manú-Brazilianu’!”

„ Grozav, spuse Carol atîrnîndu-şi haina udă pe un cuier din coarne de cerb, nu v-aţi udat?”

„Ai împuşcat ceva? Un iepure, un fazan? Unde e tolba?”

„Nimic. Zero. Nula. S-a pornit o ploaie, de nu vedeam nici cătarea!”

Am salutat şi m-am strecurat pe lîngă cizmele uriaşe din cauciuc mînjite cu noroi galben, spre uşă. Degetele lui m-au prins iar de mînecă şi mi-au pus în palmă un tub turtit din alamă:

„ E de carabină, calibrul doişpe, găureşte şi-un rinocer… pentru că l-ai eliminat pe ăla!”

Mi-am închis pumnul peste tubul lucios, iar el m-a bătut uşor pe umăr:

„Mîine dimineaţă, după ce mă trezesc te fluier de pe balcon. Ştii semnalul meu?”

Şi-a ţuguiat buzele şi a scos un şuierat prelung, două note simple, cu o pauză între ele, încheiate cu un tril înalt, tremurat de scatiu.