|
Banal și coșmaresc  text publicat la 27.06.2010, 21:31 categorie: teatru / film 
|
||
Poţi crede despre Felicia, înainte de toate, că nu are ca film, o poveste. Mie mi-a sugerat în primul sfert de oră, impresia că mi-am pierdut timpul, începuse să mă plictisească. Apoi, pe măsură ce scenele casnice se desfăşurau, am descoperit că mă enervez. În mod evident, pe la jumătatea filmului eram stresată de faptul că un copil nu putea avea părinţii alături la întoarcerea sa din tabără. De ce să mă intereseze “drama” acelui copil? Nu se spusese despre el decît două, trei cuvinte, nu văzusem măcar o fotografie a lui. Nu ştiam mai multe lucruri nici despre soţul Feliciei, cum era relaţia lor etc. Iar spre sfîrşitul filmului mi-au dat lacrimile, atunci cînd şi Feliciei i se înnodau lacrimile în vîrful nasului. Deci, ce-a fost asta?
Clişeele, sursa nefericirii
În prima scenă, Felicia se trezeşte din somn, dimineaţa, într-o cameră doldora de cărţi. O atmosferă intimă, cumva familiară. De cum dă plapuma la o parte, mîna ei bîjbîie după ochelari, apoi după telefonul mobil. Nu era mai firesc să auzim zgomotul duşului, în vreme ce contemplam cotoarele cărţilor? N-am putut nici să nu observ că Felicia dormise într-o ţinută obişnuită, de zi, deşi plapuma pe care o dăduse la o parte era destul de groasă. Tot din banalul atipic face parte şi costumul tatălui Feliciei. El vine îmbrăcat la patru ace, cu cravată, la micul dejun, îi mai lipsea doar floarea de la butonieră. Şi nu în ultimul rînd, politeţea excesivă, formalizarea în dialog şi gesturi. Dacă nu mă înşeală memoria, Kant spusese că omul moral se comportă (sau ar trebui să se comporte) de parcă cineva, poate Dumnezeu, l-ar privi în fiecare clipă a vieţii lui. Dar aici nu prin morală sau civilizaţie se explică purtarea lor. Toate astea, inclusiv tachinările mamei Feliciei şi nesfîrşitele clişee vehiculate care te înnebunesc preţ de două ore, au un rost în economia filmului pentru că ele scot în relief faptul că „ceva e putred în Danemarca”. Tot acest castel de nisip se prăbuşeşte în momentul în care Felicia, în pragul unei crize de nervi, îi reproşează mamei sale lucruri pe care n-ai fi crezut că le poate rosti. Duritatea afirmaţiilor ei contrastează puternic cu stilul împăciuitor şi clişeatic-politicos de pînă atunci.
Mai sînt şi alte răsturnări de situaţie:tatăl, cel mai rezervat de pînă atunci, un specimen cu sînge cald, spre deosebire de mamă, o sună la aeroport ca să-i ofere o legătură cel puţin ciudată, dacă nu nebunească. Mama Feliciei, despre care ai fi crezut că o să leşine dacă aude şi altceva în afara clişeelor, rezistă foarte bine „atacului” fetei. Furtuna, chiar dacă din paharul cu apă, m-a răcorit oricum şi pe mine şi mi-a răzbunat cele două ore în care, înţepenită pe scaun, am suportat să aud lucruri care îţi irosesc timpul şi îţi macină energia psihică. În fine, trei oameni pe care te forţezi să-i suporţi, care te enervează, de care ţi se face milă, pentru care poţi să plîngi. Pentru că asta fac regizorii şi scenariştii (Melissa de Raaf şi Răzvan Rădulescu) acestui film:acumulează tensiune încă din primele minute şi nu te mai lasă pînă nu-ţi pică lacrima pe vîrful nasului.
and then?
Alice, trebuie sa vezi filmul. Daca te gindesti ca scenaristul si regizorul acestui film e si scenaristul filmului Moartea domnului Lazarescu, ar putea sa para interesant.
doamna Violeta Ion, aceasta o numiti recenzie de film sau impresii sau? e important in economia cititorului sa stie ce trateaza. oricum, nu este poezie, dar cred ca e o greseala tehnica la mijloc.
ideea e ca textul dvs. ma indeamna doar sa nu vad filmul. nici nu m-as fi uitat, daca n-as fi citit alte recenzii inainte
si cred ca nu sunt doar eu de parere ca incheierea e putin in plop, neargumentata, bazata adica doar pe reactia dvs. unica si pe care nici nu v-o puteti explica prea bine, pentru ca nu cred intr-un film care urmareste deliberat sa te enerveze pana incepi sa plangi.
Mă bucur că ai văzut totuşi filmul, un film subtil care probabil o să devină evenimentul anului. În ceea ce priveşte dezamăgirea ta, eşti liber să nu îmi mai citeşti textele, nu?
da, normal
asteptam sa ma contraziceti, dar vad ca nu e cazul
Bine, hai să te contrazic. Finalul textului meu e argumentat prin ceea ce spun pînă atunci. Adică, există o relaţie foarte complexă între personaje care psihologic vorbind, te dărîmă. O stare de aşteptare, foarte încordată, dublată de replici livrate cu jumătate de gură, clişeatice. M-am uitat două ore la trei personaje care m-au jucat pe degete, tot aşteptînd ca ei să spună în mod real ceva. Izbucnirea Feliciei, lacrimile ei, m-au izbăvit şi pe mine, pentru că asta am simţit tot timpul. Aici scenariul şi-a “arătat colţii”, în sensul în care tu, ca spectator, ai parte de o eliberare reală.
Acest fel de a conduce emoţiile, apare şi în Moartea domnului Lăzărescu – cadrele lungi cu plimbarea pacientului între spitale – sau în Poliţist adjectiv. În fine, sînt multe de spus.
Excerpt…
[...]Choosing the right word is a psychological problem that any advertising and marketing or communication specialist ought to perceive, if even on a basic level.[...]…
Excerpt…
[...]these copywriters who’re now not proper) counsel that this is the key purpose of EVERY sentence in a promotion. It’s not. It is the secondary[...]…
Excerpt…
[...]Choosing the right phrase is a psychological problem that any advertising or communication specialist should understand, if even on a basic level.[...]…
Excerpt…
[...]and we might relatively do our filing than wade via it. Lately, every part in advertising is to date outdoors the box, we do not even know what the[...]…
Excerpt…
[...]these copywriters who are no longer right) recommend that that is the key goal of EVERY sentence in a promotion. It is not. It is the secondary[...]…