FDL.ro

Poţi crede despre Felicia, înainte de toate, că nu are ca film, o poveste. Mie mi-a sugerat  în primul sfert de oră, impresia că mi-am pierdut timpul, începuse să mă plictisească.  Apoi, pe măsură ce scenele casnice se desfăşurau, am descoperit că mă enervez.  În mod evident, pe la jumătatea filmului eram stresată de faptul că un copil nu putea avea părinţii alături la întoarcerea sa din tabără.  De ce să mă intereseze “drama” acelui copil?  Nu se spusese despre el decît două, trei cuvinte, nu văzusem măcar o fotografie a lui.  Nu ştiam mai multe lucruri nici despre soţul Feliciei, cum era relaţia lor etc.  Iar spre sfîrşitul filmului mi-au dat lacrimile, atunci cînd şi Feliciei i se înnodau lacrimile în vîrful nasului.  Deci, ce-a fost asta?

Clişeele, sursa nefericirii

În prima scenă, Felicia se trezeşte din somn, dimineaţa, într-o cameră doldora de cărţi.  O atmosferă intimă, cumva familiară.  De cum dă plapuma la o parte, mîna ei bîjbîie după ochelari, apoi după telefonul mobil.  Nu era mai firesc să auzim zgomotul duşului, în vreme ce contemplam cotoarele cărţilor?  N-am putut nici să nu observ că Felicia dormise într-o ţinută obişnuită, de zi, deşi plapuma pe care o dăduse la o parte era destul de groasă. Tot din banalul atipic face parte şi costumul tatălui Feliciei.  El vine îmbrăcat la patru ace, cu cravată, la micul dejun, îi mai lipsea doar floarea de la butonieră.  Şi nu în ultimul rînd, politeţea excesivă, formalizarea în dialog şi gesturi.  Dacă nu mă înşeală memoria, Kant spusese că omul moral se comportă (sau ar trebui să se comporte) de parcă cineva, poate Dumnezeu, l-ar privi în fiecare clipă a vieţii lui.  Dar aici nu prin morală sau civilizaţie se explică purtarea lor.  Toate astea,  inclusiv tachinările mamei Feliciei şi nesfîrşitele clişee vehiculate care te înnebunesc preţ de două ore, au un rost în economia filmului pentru că ele scot în relief faptul că „ceva e putred în Danemarca”.  Tot acest castel de nisip se prăbuşeşte în momentul în care Felicia, în pragul unei crize de nervi, îi reproşează mamei sale lucruri pe care n­-ai fi crezut că le poate rosti.  Duritatea afirmaţiilor ei contrastează puternic cu stilul împăciuitor şi clişeatic-politicos de pînă atunci.

Mai sînt şi alte răsturnări de situaţie:tatăl, cel mai rezervat de pînă atunci, un specimen cu sînge cald, spre deosebire de mamă, o sună la aeroport ca să-i ofere o legătură cel puţin ciudată, dacă nu nebunească.  Mama Feliciei, despre care ai fi crezut că o să leşine dacă aude şi altceva în afara clişeelor, rezistă foarte bine „atacului” fetei.  Furtuna, chiar dacă din paharul cu apă, m-a răcorit oricum şi pe mine şi mi-a răzbunat cele două ore în care, înţepenită pe scaun, am suportat să aud lucruri care îţi irosesc timpul şi îţi macină energia psihică.  În fine, trei oameni pe care te forţezi să-i suporţi, care te enervează, de care ţi se face milă, pentru care poţi să plîngi.  Pentru că asta fac regizorii şi scenariştii (Melissa de Raaf şi Răzvan Rădulescu) acestui film:acumulează tensiune încă din primele minute şi nu te mai lasă pînă nu-ţi pică lacrima pe vîrful nasului.