FDL.ro

Acesta este un text scris impreuna cu George Vasilievici, urmand o idee a sa.

Partea întâi: plecarea

1.

Făt Frumos s-a trezit, s-a spălat pe ochi cu jăratec şi a spus în sinea sa, destul de tare, ca să-l audă trăgătorii cu urechea din palat: gata, eu plec.

2.

Surprinzător, exact în acelaşi timp, Marcel Proust bea o cafea şi mâncă o madlenă, având în faţă fişa fiscală a lui Făt Frumos pe care o analiza încercând să găsească inconsecvenţe semantice. Îi stătea pe cap o meşă datorită calviţiei premature, precum şi un creditor pe nume Calvin ce nu contenea să-l bată uşor la cap cu o cheie fraceză şi cu un briceag elveţian de ciocolată.

3.

Fără să bănuiască măcar ce urma să se întâmple şi, mai ales, când, Făt Frumos îşi îndesă cu de-a sila în geamantanul de călătorii începând cu cei doi fraţi mai mari şi terminând cu trusa în care îşi ţinea periuţa de dinţi. Student de zeci de ani la fără frecvenţă, Făt Frumos colecţiona cu pasiune cursuri pe care  nu avea de gând să se uite vreodată. Cu o mişcare iute, de profesionist, aruncă 10 kg de cursuri pe unul din talerele balanţei, după care luă geamantanul burduşit şi-l aşeză grijuliu pe celălalt taler. Balanţa înclină înspre cunoaştere şi astfel Făt Frumos se văzu nevoit să renunţe la 900 de g Drept Administrativ, 150 g Direcţii şi Orientări în Critica Postmodernă, 2 g poezie somaleză din sec al XVII- lea, 300 g Borland C++. Apoi rămase nemişcat pentru o vreme cu România pitorească a lui Vlahuţă într-o mână şi cu Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie a lui Eminescu, neputându-se hotărî la care din ele să renunţe.

4.

În camera sa tapetată cu plută, Marcel se lamenta, plimbându-se nervos dintr-o parte în alta a camerei, ţinându-şi capul în ambele mâini. Şi-ar fi dorit să-l bată la cap vreo gagică, nu să-şi piardă timpul cum făcuse mai toată viaţa sa, lăsându-se la cheremul lui Calvin. „N-am timp de pierdut”, îi spuse Marcel lui Calvin, dar acesta adormise bătând în continuare cu cheia franceză şi cu briceagul de ciocolată sub pernă şi nu îl auzi.

5.

După ce îşi drămui bine bagajele, stând foarte mult pe gânduri în ceea ce priveşte alegerea Eminescu vs. Vlahuţă, Făt-Frumos decise să aleagă Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, pe motiv că era mai uşoară, cântărind doar 50 de grame, faţă de masiva Românie pitorească de 100 de grame. Egalând astfel bagajele de strictă necesitate, care începeau cu cei doi fraţi şi se terminau cu periuţa de dinţi, cu cele care întreţineau flacăra cunoaşterii, cuprinzând, printre altele, şi o ediţie princeps a Discursului despre metodele oculte de a invoca adevăruri demult uitate în negura timpurilor prin intermediul celor şaptezeci de arhangheli ai lui Jean Calvin, un evreu protestant, descendent al lui Isus din Nazareth, cel care se trăgea din casa lui David şi care a fost crucificat pentru varii motive, nu înainte de a stabili noua ordine a lumii, deşi probabil că ar fi fost indicat ca romanii să se grăbească un pic pentru a preveni crima de abuz la pacea planetară, carte pe care o primise cadou la o lansare cu cântec, undeva printr-o cârciumă, unde se desfăşurau periodic astfel de evenimente care nu aveau nici un fel de public, Făt Frumos încă mai privea cu jind către poezia somaleză din secolul al XVII-lea, care, la nevoie, ar fi încăput şi într-un buzunar sau chiar agăţată la gât lângă cruciuliţa pe care Sf. Petru era crucificat cu capul în jos. Călcându-şi pe inimă, o aruncă pe fereastră, nimerind fix într-una din urechile care îi ascultau toate gândurile, provocându-i acesteia un dezechilibru temporar, dat fiind că celulele însărcinate cu simţul echilibrului se află în urechea medie. Problema cu care se confrunta urechea putea fi, totuşi, mai gravă: gândiţi-vă că putea să o fericească cu un exemplar din Critica raţiunii de a ţi-o face cu mâna ta, scrisă prin secolul al IV-lea înainte de naşterea lui Christos, de un anume sfânt al literaturii apocrife, Onan din Zimbabwe, şi care atârna nici mai mult, dar nici mai puţin de 50 de kilograme fiind scrijelită pe plăci de abanos.

6.

În acest timp, Marcel, care se confrunta cu anumite probleme de ordin sentimental, dar şi social, fiind părăsit şi de cel care-i măsura timpul în permanenţă, bătându-i cu briceagul elveţian în cap periodic. După cum ştim, Calvin adormise, iar Jan Hus nu venise încă să-l substituie. Marcel se gândi cu tristeţe că era cu totul singur, începând o variaţiune pe teme binecunoscute: ubi sunt şi fortuna labilis. Dacă vom pătrunde în capul său, printr-una dintre urechi, pentru a consemna ce-i trecea prin cap în acel moment, vom descoperi că Marcel nu era deloc original şi nici măcar interesant. Să purcedem, aşadar: „ah, mi-am terminat toate pişcoturile, am băut cafea, să-mi fac oare un ceai? Dar unde l-am pus, tot timpul pierd cutia de ceai, cred că idiotul de Calvin mi-o ascunde pe undeva, dar s-ar putea totuşi ca Hus să fie de vină, de fapt, nu prea fac nici o diferenţă între ăştia doi; mi-e poftă de-o madlenă, oare mi-au mai rămas? Ah, toate s-au dus, de acum, altă vizită pentru aprovizionare la piaţă, ce bine ar fi fost dacă aş fi putut să-mi găsesc toate astea într-un singur loc, ca un fel de mega-piaţă, super-piaţă, un fel de piaţă enormă, să trebuiască să mă tot plimb de colo-colo pentru o amărâtă de madlenă, o hiper-piaţă, da, asta e, o hiper-piaţă, asta mi-ar trebui mie; ce-o fi oare în punga aia aruncată sub scaun? Uau, încă o madlenă, mmmm, e cam veche, dar merge; într-o zi tot o să-i mănânc eu briceagul elveţian al lui Calvin, să văd atunci ce-o să se facă doar cu cheia franceză, p-aia o mai împrumut de la el uneori ca să desfac piuliţa de la aragaz, oare ce faţă ar face dacă nu i-aş mai da-o înapoi? Dar nu pot să-i fac una ca asta, ce simpatic doarme, nemernicul; în schimb, Hus este un nesuferit, nu-l suport, niciodată nu mi-ar împrumuta nimic, scârţarul, când îmi e pişcotul mai delicios, atunci vine să mă irite cu o ditamai şurubelniţa pe care mi-o vâră între fese…” Acestea erau gândurile foarte plicticoase ale lui Marcel. Mişcându-se complet la întâmplare prin camera sa tapetată cu plută, Marcel, fără a mai gândi ceea ce face, se puse pe plâns. Şi plânse zi de vară, până-n seară, când realiză că avea bagajele făcute din ziua precedentă, îngrămădite lângă uşă, aşteptând plecarea. Se ridică din pat, îşi aranjă rucsacul în spate şi îşi puse pălăria, dar numai după ce îşi curăţă pantofii şi le dădu un luciu de invidiat. El însuşi era mândru de pantofii lui, aproape că uitase plânsetul tras înainte. Deodată, din gândurile sale plicticoase se născu unul chiar interesant: Calvin se trezise. Ştia asta pentru că simţise cum cheia franceză îl bătea la cap. Îşi aminti brusc de fişa fiscală a lui Făt Frumos, în care, spre dezamăgirea sa, nu găsise absolut nimic. Şi exact în momentul acela primi o cheie franceză în scăfârlie, alături de o întrebare din partea lui Calvin: de ce plângi, Marci? Marcel se uită lung împrejurul lui, iar în capul său bătu pentru a treia oară cheia franceză.

7.

Făt Frumos, pe care, în viaţa civilă, îl chema Ilie, terminase de împachetat, era perfect decis asupra bagajelor, burduşise geamantanul şi se uita şi el împrejur ca să vadă dacă uitase ceva. Cum totul părea în regulă, ieşi pe uşa camerei sale, o încuie foarte grijuliu, apăsând butonul de iluminat al clanţei, trase toate zăvoarele, montă lacătele şi închise lanţul de bicicletă. Avu totuşi răgaz pentru o ultimă cercetare şi un ultim cuvânt adresat palatului său: hai baftă! Fără pic de resentimente, o luă la picior. Se furişă pe lângă zidul castelului şi aşteptă momentul în care se schimbau santinele de la poarta cea mare şi, profitând de neatenţia soldaţilor care schimbau între ei fanioane, părăsi neobservat domeniul. Mai avea de dat un singur telefon şi apoi era liber să plece. Plănuise totul cu grijă, în fond era Moştenitorul Lumii şi nu putea să dispară pur şi simplu. În câteva ore vor observa că lipseşte. Trebuia să rezolve totul acum, înainte să înceapă Lecţiile de subjugare. La ce bun toate astea dacă într-o zi se vor sfârşi, îşi zise el. Se va întoarce sigur, nu contesta asta, cine ar fi fost aşa de tâmpit încât să renunţe la Puterea Absolută şi în fond despre asta era şi vorba, şi-o dorea atât de mult şi pentru totdeauna încât se decisese să plece în căutarea Tinereţii fără Bătrâneţe şi a Vieţii fără de Moarte.

Un singur aspect pierduse din vedere: nu se inventase încă telefonul. Făt Frumos se gândi cu drag la vremurile ce vor veni, când oamenilor le vor suna telefoanele prin mijloace de transport, când le e lumea mai dragă, în timpul programului de muncă şi pe toată durata cursurilor universitare. Uneori, se gândea Făt Frumos, telefoanele vor suna noaptea, pe la doişpe, unu, două sau chiar trei, şi o voce gravă de la capătul celălalt al undei invizibile va recita poezioara următoare cu scopul de a-şi transporta interlocutorul dincolo de culmile disperării:

Busumisimsimiraşkanaholovişapkanastraţilatkakrasevamoyakaskatizamnoişominikujuknaişoiaskenu

Telefoanele erau atât de frumoase, îşi imagina Făt Frumos. Viitorul suna atât de bine.

Însă pentru moment era nevoit să apeleze la mijloacele de comunicare potrivite situaţiei sale de viitor-deţinător-al-puterii-absolute-şi-actual-moştenitor-al-lumii. Aşa că scoase din buzunarul din spate al pantalonilor un porumbel voiajor căruia îi legă de penis următorul mesaj: „nu mă aşteptaţi la cină, eu am murit, Mahărul Înălţimilor să mă ierte, fie-mi ţărâna uşoară et caetera, semnat, Lică”, după care regretă că a renunţat la cursurile de programare Borland C++, care i-ar fi putut deveni folositoare acum. Eliberă pasărea în văzduh şi aceasta, după un scurt zbor de colo-colo, luă calea pe care o voia pula ei. Şi Făt Frumos se aşeză la umbră într-o vâlcea, aşteptând un răspuns, ca şi cum încă mai regreta că ratează iepurele umplut cu pate de cioară la grătar, smochinele umplute cu haţmaţuchi şi cochiliile umplute cu melci de la cină. După fuduliile bărbierite de viezure oricum nu prea se dădea în vânt. Le găsea prea înţepătoare.

8.

Pentru că începuse să nu mai înţeleagă mare lucru din ce se întâmpla în jurul lui, Marcel ridică vocea la Calvin şi-i spuse că el nu mai are timp de pierdut, că trebuie să plece cât mai repede. Acesta nu-i răspunse imediat, ci aşteptă ceva timp să se calmeze bietul său Marci, după care îi transmise din partea sa un shalom şi se retrase discret, bătând cu cheia franceză în tot ce prindea. Pentru Marcel nu era ceva nou, totul i se părea că se duce de râpă, că trebuie să plece în căutarea timpului pe care tocmai ce-l pierduse vorbind cu Calvin şi a celui pe care îl pierduse toată viaţa, stând cu capul în mâini în camera sa tapetată cu plută, în compania celor doi unici parteneri de dialog ai săi, Calvin şi Jan Hus. Oglindindu-se încă o dată în pantofii proaspăt lustruiţi, Marci trase zăvoarele de la uşa camerei sale şi ieşi în coridor, cu tot cu bagaje şi, desigur, cu meşa sa şi cu cei doi companioni pe cap. În timp ce cobora pe scări, pe lângă el trecu o bătrânică pe care o împinse cu putere, făcând-o să muşte neaşteptat şi cu o mare poftă din betonul treptelor care duceau către etajele superioare, iar apoi să se întoarcă de-a berbeleacul până la locul incidentului. Sfânta Vineri, căci aşa se numea bătrâna, se ridică cu greu de pe podea şi începu să-şi trântească podoabele de aur de la gât, care semănau cu nişte monede întinse pe o sfoară, şi să înjure cu nişte termeni care nu se aflau în vocabularul lui Marcel. În timp ce acesta părăsea imobilul, ieşind pe uşa principală, bătrânica îşi deschidea debaraua şi pregătea terenul pentru ostilităţi.

9.

Şi cum stătea Făt Frumos la loc cu lumină şi verdeaţă, îşi dădu seama că nu era nici întristat, nu-l durea nimic şi nici nu suspina, aşa că trase un pui de somn. Şi dormi, zi de vară până-n seară şi până a doua zi, dimineaţă, când se trezi şi văzu că un porumbel voiajor venea chinuit dinspre miazăzi cu o rămurică de măslin prinsă în pene. Fiindcă era orbit de soarele care răsărea printre copaci, se frecă la ochi de câteva ori, cam energic, ce-i drept, şi prinse pasărea de o aripă în timp ce aceasta, ostenită, încerca să aterizeze. De rămurica de măslin atârna o misivă pe care se aşternuseră nişte puncte negre, amintindu-i lui Făt Frumos de rahatul de muscă de pe pereţii văruiţi ai palatului său natal. Fiind cuprins un pic de melancolie, Făt Frumos sărută porumbelul între ochi şi îi făcu vânt către libertatea de care nu avusese parte niciodată. Porumbelul privi în pupilele melancolice ale lui Făt Frumos şi îl părăsi, nu înainte de a se găinăţa pe capul lui, urându-i, astfel, noroc bun. Viitorul-moştenitor-al-întregii-lumi-aflate-în-spectrul-vizibil-al-existenţei se şterse pe cap, tot cu melancolie, şi regretă că a pierdut un asemenea camarad de nădejde. Ce-i drept, suferea de solitudine, iar cei doi fraţi mai mari erau îndesaţi prin buzunarele laterale ale rucsacului, tăcuţi şi discreţi ca întotdeauna. Făt Frumos şi-ar fi dorit măcar un măgar, că de cal arăbesc nu putea fi vorba. În condiţia în care se afla, un armăsar ar fi echivalat cu o limuzină Rolls Royce în loc de Trabant, acestea două fiind numele unor invenţii pe care oamenii le vor folosi când se vor sătura de cai şi, respectiv, măgari.

Se uită lung la foaia adusă de pasăre împreună cu rămurica de măslin, o mototoli şi o vârâ în buzunarul de la spate al pantalonilor, blestemând momentul în care renunţase la cursurile de programare Borland C++, cu ajutorul cărora i-ar fi putut imprima păsării traiectoria dorită.

Însă altele erau problemele sale. Nu prea-i mai venea să se plângă de singurătate când maţele îi cântau vesele. Foamea, acel defect al tuturor oamenilor, îl ajunsese din urmă. Regretând în continuare eliberarea porumbelului, de data aceasta din motive pur nutritive, Făt Frumos îşi aruncă ochii prin împrejurimi după ceva de-ale gurii.