Chiar dacă scrie despre tot felul de grozăvii – iar moartea şi singurătatea sunt două, deşi nu chiar cele mai… grozave, dintre ele –, Leonard Ancuţa o face fără ostentaţie, grandilocvenţă, epatare, trăirisme, ci cu naturaleţea celui care chiar e înăuntrul poveştii. Nu e fals fiindcă ştie despre ce este vorba, inclusiv când „vorba” e şoptită de Imaginaţie. Cartea aceasta, Cântece pentru Jusa, constituie un argument al faptului că vigurosul debut al lui Leonard Ancuţa în poezie, cu volumul Iubirea e amintirea unui viol, nu a fost o… plesneală. Sau dacă a fost, atunci şi aceasta este încă una. Două cărţi ca o pereche de palme pe obrajii palizi şi subţiri ai căutătorului de poezie. – Robert Şerban

Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe: „o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”; „perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”; „înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc. E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună. – Alex Ștefănescu

Când am început să ascult/citesc poemele „Cântece pentru Jusa” am crezut că mi se intonează un imn adresat iubirii. Mai apoi am înţeles că eroina principală era singurătatea, nu iubirea. Singurătatea poetică e în 2, 3, 1000 sau în unicitate. Singurătatea de aici este de cele mai multe ori una de cuplu, flancată, însă de o mulţime de fiinţe şi lucruri. Iar când ai curajul să-ţi trăieşti singurătatea, atunci abia auzi timpul ronţăind la speranţele noastre nebuneşti. Poezia aceasta măsoară praful rămas în urma pasiunilor – şi o face fără isterii, fără teribilisme, cu seriozitate melancolică, uneori disperată. Cam cum se încolăceşte muzica celor de la Sopor Aeternus, eterna aţipeală, intens absorbită de poet. Noul romantism este când cinic, când şfichiuitor. Singura lui ambiţie e aceea de a seduce pe ritmuri de jazz sau blues. Arătându-se fragil, el îşi ascunde puterile. Dacă îl crezi, rişti, dacă nu-l crezi, viaţa nu are niciun farmec. – Felix Nicolau

Poemele lui Leonard Ancuţa abundă de imagini puternice, într-o curgere nestăpânită ce traversează paradisuri şi infernuri virtuale. Asistăm la tragedia unui „supraom” învins, inevitabil, de propria lume golemică, de neantul propriului său vis, de violenţa erotică ce sfârşeşte prin a-şi aneantiza propria lume. Poezia însăşi pare o proliferare menită să acopere ruptura între dragoste şi adevăr, reflectată în imaginea lui Dumnezeu, gândită, pe alocuri, caricatural. Şi totuşi, (supra)firescul sacralităţii întrupate irumpe, surprinzător, în liniştea în care „înălţarea pînă la dumnezeu/ se face mergînd pe pămînt,/ ca dintr-un sat în altul”, sau în care întrepătrunderea erotică are loc „ca un vis printr-o rugăciune”. – Florin Caragiu

Aș putea să scriu doar o frază la modă, gen ”ieșit din comun și nu procedează ca la carte”. Nu ajunge. Nici măcar ”orgoliu rănit în căutarea unui scop nobil” sau ”furia conștiinței despică maladiv autorul”. Nu sunt suficiente pentru o poezie (pe care am descoperit-o cu mare plăcere online!) ca a unui Hefaistos îndrăgostit de frumusețea unei Afrodite. Nu de femeia însăși. De aici natura alterată, singurătatea perpetuă, ”durerea ca un plic netrimis”, încărcătura erotică dură a unui caz poetic dificil. Dar dincolo de toate și fără a cita versuri, (mai bine citiți-le!) uneori autorul ascunde într-o lirică, pe care paradoxal și-o refuză, o fragilă copilărie revoltată în fața maturizării. ”Mama e un spital unde merg de bună-voie să mă vindec de orice”, spune, deși scrisul mi se pare a-i fi acel tovarăș de viață, plin de cele lumești, ca o cană legată cu lanț la ciutura unei fîntîni. – Olga Delia Mateescu

Remarcabilă la poezia lui Leonard Ancuța este puterea ei de abstragere a adevărului din tot galimatiasul înconjurător înecat în ceaţa venalităţii ce sufocă tot mediul lui înconjurător, autorul nefiind un utopist liric, ci un protestatar frustrat de durităţile vieţii, care refuză o lume impasibilă ce se degradează vizibil, fizic şi moral, impunându-ne convingerile lui de adevăr obiectiv sau subiectiv. Autorul dispune de abilităţi de strateg al limbajului şocant, creator de diorame lirice coagulate într-o voce coerentă, generatoare de imagini care ne ameţesc prin zig-zagul lor efervescent, fiindcă ideile se telescopează dintr-una într-alta, semănând puţin cu tehnica folosită de James Joyce în romanul său “Ulise”. Leonard Ancuţa a creat, în Cîntece pentru Jusa, un mic univers, spiralele galaxiei lui prozodice acoperind o impresionantă pluritate tematică – poezia filosofică (sau, cel puţin, frizând filosofia existenţei), poezii ale setei de puritate, poezii ale neliniştii sufleteşti, poezii ale vieţii boeme, ale fericirii evanescente, dar cred că cele mai temperamentoase rămân totuşi versurile lui de dragoste, fiindcă, da: L.A. este un maestru al versurilor erotice. – Cristian Petru Bălan

Francis Bacon English painter of Irish birth

…

TB: De’aş reuşi a construi un copârşeu pentru Moarte  a o’ngropa de vie aş voi.

…

xiron xin: Mai degrab’ pui Viaţa s’o violeze; e şi mai orfic.

…

TB: tehnica păcălirii Morţii ma violează pe mine; nu mă descurc cu ea; am încercat s-o corup sexual de câteva ori undeva în trecut – mutual avantajos – şi nu am reuşit – mă simt aiurea.

…

xiron xin: insistă – vei dobândi tehnica – dacă nu a păcălirii măcăr a plăcerilor morbide.

…

TB: ok. insist.

…

xiron xin: gândeşte-te la nimic gandind NIMIC … testează-ţi ritmicitatea respiraţiei apoi încearcă să simţi ce gust are Nimic.  abisal amăgitor până la aritmia inimii este Gustul Nimicului … îl vei căuta cu râvna celui ce nu are nevoie să vadă. ştii …  Sunt mulţi Orbi … Dar … Câţi au orbit de Lumină? …  E Noapte. Aprinzi o lumânare şi dintr-odată vezi perfect la 2 paşi … Dar mai departe … Beznă. … Stinge ciotul lumânării. Mijeşte ochii. Aşteaptă. Dintr’odat’ … vezi în jur până la mari Depărtări. Ce înseamnă Depărtările atât de adânci încât logica limitelor lor le face invizibile? Gustarea Nimicului.  restituirea Sinelui către însingurarea de Sine după ce ai gustat nimicul …este tripul de dincolo de trip.

…

TB: Bună Dimineaţa xiron.

…

xiron xin: bună amiază.

…

TB: bună fie.

…

xiron xin:  “Amar no es solamente querer, es sobre todo comprender” (2007) … hmmmm … asta a fost cea mai sterilă scuză expiată din străfundurile absenţei mele … straniu dar sânii tresărind chinuit ai femeii mânjite de sunetul şi sensul cuvintelor nu au ajutat’o să se trezească, să capete furia vindecătoare sau ura vindicativă; nu; nu; erau doar resemnare şi absenţă în acei ochi. mă’ntreb acum – Nu Atunci – era atinsă de doar o altă aripă arsă a ritualic asumatului seppuku sufletesc ”Dacă iubeşti cu adevărat renunţi pentru intens doritul bine al celui iubit” ? ”Câine sălbatec cu colţi de vampir care sfâşie suflete şi zdrenţuie minţi!” – e cea mai consistentă furie urlată împotrivă’mi dar chiar şi asta acum două decenii, da – cu 21 ani în urmă – unde dracu’ au dispărut Femeile Stâncă, Femeile Războinic, Femeile Călău, Femeile Sicar, Femeile Condotier!?! Unde ??? …  fiece nou volum de vid senzitiv, anihilează alte şi alte cărămizi din structura defensivă a zidului conservaţional, astfel încât nevoia de intens al sinelui şi abdicarea deplină către factualizarea obţinerii acestei căderi în sinele eliberat, produce nu o linear constantă vânătoare a experienţei intense, ci o hipertrofic neîntreruptă ascensiune distructivă.  aşadar, constanţa camerată a lăcomiei şi a instrumentarului senzorial, ar configura mai multe şanse de prezervare a suportabilului existenţei conştientale dinamic echilibrate; dar … aşa, nu ar mai fi ritmul meu. nu; mai mult, mai direct, masiv, mereu … I don’t fucking care what the price is.

…

TB: ceea ce contează nu reprezintă cu exactitate decât un punct de plecare. pentru că acordarea unui grad de importanţă unei jumătaţi are două laturi lipsite de egalitate. şi cum relativitatea a ajuns astăzi să fie un punct de referinţă, echilibrul nu mai este astăzi decât un context al părţilor.

…

xiron xin: dap. în fiecare unicitate … oops! – de ce s-ar repeta unicul?

…

TB: unicitatea prezintă şi ea o formă de ciclicitate…în fond noi ne raportăm la fondul uman de percepere al lucrurilor şi de cele mai multe ori ne lamentăm la particularitatea tangibilului. prin această manifestare pierdem practic toată esenţa. nu cred că se repetă, mai mult merg pe ideea că se reinventează sub aceleaşi auspicii ca şi ale primului unic.

…

xiron xin: huh? hah! coerenţa răspunsului justifică acromatismul ludic al întrebării. you DO have faith; therefore, also fun onward path … have’it as much U can dig’it.

…

TB: prietene gândeşte-te la universul uman…este unic?

…

xiron xin:  cel care e convergent cu ritmurile gândirilor mele, cel care conţine galaxii noţionale şi cluster-uri emoţionale este revigorant metauniversul poliedral de care avem atâta nevoie în a continua definirea evolutivă a micuţului distrugător al lumilor îndeobşte cunoscut drept sapiens sapiens.  este într-adevăr universul acesta plurivectorial-transgresiv unic prin aceea că i se aplică setul meu de translatări retro-cognitive şi translări non-comparative?  I don’t know, U tell Me TB.

…

TB: dacă trecutul asaltează prezentul pentru a ucide viitorul, atunci ne regăsim cu toţii în faţa refuzului timpului de a se scurge mai departe pentru raţiunile noastre. refuză să îşi mai ofere spaţialitatea lui curbă celor care nesocotesc unicitatea,care precede fiecare constantă a lui. pentru că nouă ne este încetăţenită forma de manifestare, nu raţionamentul primordial de funcţionare a uneia dintre cele mai importante elemente universale. din acest motiv reducem primitiv întregul la clipe, minute, ore, zile, pentru că bate soarele şi nopţi pentru că soarele apune urmând legislaţii cuantice. deşi este atât de impropriu şi de brut înţeles. soarele nu apune niciodată,doar pământul se roteşte pe orbita lui, oferind umanităţii repaos. astfel înţelegem şi noi noţiunea de sferă. dacă planeta ar fi fost desfăşurată într-un plan gigantic toate aceste constante ale zilelor şi nopţilor, clipelor, secundelor, minutelor sau orelor s-ar fi anulat din start. ca de altfel şi noţiunea de timp. tot restul ar fi doar un amalgam de probabilităţi alternative unei gandiri analitice deoarece toate bazele matematicii aşa cum ne-a fost încetăţenite se prăbuşesc. toate constantele care alcătuiesc universul sunt la baza lor doar formule matematice. au fost decriptate. rezultatul, a conturat dimensiunea umană. dimensiunea umană a delimitat timpul. timpul, a devenit noţiune. apoi cunoaştem cursul firesc al civilizaţiei. în esenţă, totul se reduce la abilitatea noastră de a respira constante stabilite definitiv. se prea poate ca odată la o mie de ani să se producă o mutaţie în marginea creaţie, fapt care culmineze cu apariţia unui alt tip de unic-cel care spulberă teoria, din doi se naşte infinitul.

…

xiron xin: există o frumuseţe subtilă a logicii în textul comm-ului tău, frumuseţe sub al cărui rafinament se văd escarele dorului de infinit; iar asta densifică şi mai tandru dimensionarea melancoliei existenţiale atât de profund inserată în structura respiraţiei umane.

…

TB: crezi cu certitudine că noţiunea de suflet a fost o constantă descoperită într-o primă reprezentare umană rupestră, sau se prea poate ca existenţa sufletului, din prismele omului primitiv,să fi fost totuşi încriptată de la bun început în

activitatea de cogniţie a unei rase întregi? în opinia mea, teoria religiozităţii fiinţei umane încă de la începuturile fiinţării sale nu bate cu realitatea. să nu omitem factul că atunci, capacitatea cerebrală a omului abia trecea de un 1,5%. logic dacă este să ne erijăm studiul urmând teoria darwinistă. şi totuşi astăzi, după mai bine de trei milioane de ani de evolutiv sacadat, omul modern foloseşte cu mare dificultate un procentaj de cinci la sută din creier. asta ne concluzionează ca fiind foarte nedescoperiţi. pe de altă parte se prea poate ca omul să posede abilitatea de a se capacita sau incapacita. înclin să cred din ce în ce mai mult faptul că rasa umană este posesoarea unei memorii colective prestabilite, care îndeplineşte cel puţin până acum un însemnat rol de echilibru. din această clipă se poate creiona cel puţin o introspecţiune în inconştientul spiritual, pentru că devine paradoxal de ilogic să funcţionezi totul în graniţele logicului, în măsura în care capacitatea ta cognitivă este undeva foarte aproape de zero.

…

xiron xin: cogniţia este compilativ bătută la cur de retro-cogniţia cenzurat transgresivă … deci DA, ne punem constant piedică meta-procentual, cu o consecuţie standard prestabilită, conform unui rift supraconştient nediluabil circumtempic – dinspre zorii umanităţii incipiente către crepusculul acestui Incipit deja impracticabil dar, etapă nec plus ultra, către URMĂTOAREA etapă atât de dorită – amorf preconfigurată dar nedefinibilă ÎNCĂ.

… dar să lăsăm asta acum; simt cum mă învăluie crepuscular abisal o blazare lexicală … să bem pentru asta!!!

…

TB: mă xiroane! încearcă si tu mai simplu. i-a fi atent aci cum încerc eu acum: “măi xiroane, tu semeni tot mai mult cu lichenii albaştri singuri stăpâni sub creasta muntelui!” … vezi cât de uşor poţi să bagi ceva în ”Ultimii Uituci de Neuitat”?

TB: te rog să nu-mi sperii ia-ul!    adicăăă … asta e tot?  simplitatea nu implică, nu semnifică si tu vrei ca până la urmă să înteleg că tu nu ai nicio vină!?!   încep să cred că şi Big Dude a zis la fel şi uite ce a păţit fiu’su’ – acum are atâţia preoţi şi nici măcar nu sunt sigur că-l înţeleg cu adevărat. de noi ceilalţi ce să mai zic, avem încredere şi distracţie cât cuprinde, dar unii trebuie să se sacrifice.

… nu da!  să  ai milă  …

α

Locaţie: ISLANDA

{ Poţi afla totul despre creaturile ascunse în codrii nordici, poţi afla cât de puţin stranii sunt gnomii capricioşi, cât de puţin afabile sunt zânele zâmbăreţe? Poţi. E suficient să urmezi cursurile unei instituţii specializate, instituţie unică în lume despre care a dezvoltat diverse segmente de anchetă pre-ritualistică un reporter al  << The Reykjavik Grapevine >> }

β

Premise: FRANŢA

Jean-Michel Roux a realizat o sinteză a nişei de legătură dintre imaginaria suprarealistă şi imaginalia subrealistă, sinteză trans-comunicaţională înglobând suma materialelor audio (inclusiv cele neexplicate), calupul imaginilor filmate (inclusiv mărturiile identificate) şi relieful mitogenezei publice a ceea ce va deveni documentarul de 90 minute difuzat în 2002 – “Enquête sur le monde invisible“.  Poate că Martin Scorsese şi Michael Cimino nu sunt interesaţi, poate că George Lucas şi Steven Spielberg nu au aflat, însă, Cineastul Jean-Michel Roux se auto-defineşte drept specialist în retrofantastic şi pseudo-science-fiction. Anterior, deja “îndrăznise” să producă un film despre elfii din Islanda (“Elfland” – 1997).  Acesta este momentul relativ când a conceput, deopotrivă perplex şi transpus, proiectul său asupra “lumii invizibile”.   Pe măsură ce acumula datele şi dezvolta “prospecţiunile” asupra subconştientului colectiv islandez, Roux, descoperă qvasi-stupefiat că “majoritatea populaţiei CREDE sincer în existenţa Elfilor”, o sinceritate stranie tulburându’l profund.    Acesta este momentul exact în care o întâlneşte pe Anna Andersen, investigator şi editorialist pentru “The Reykjavik Grapevine“, Anna, cea care îi spune simplu: “În total, există 13 tipuri de elfi, 2 sub-specii de pitici şi 3 triburi de persoane transgresionale”. Dar ce este, de ce este, de unde vine, către ce tinde aparenta normalitate a simplităţii manifeste din afirmaţia Annei? … În prezent (2011), peste 9000 de persoane (majoritatea străini)  s-au “specializat” în diverse discipline  “neconvenţionale”, au finalizat cursurile IES şi au diplome reprezentând diverse câmpuri de dezvoltare în “Studii şi Cercetare asupra Elfilor şi altor Fiinţe Paralele”.

.         .

…

[ << Oamenii vin să mă vadă cu intenţia clară de a'mi oferi mărturiile lor. Fiecare dintre ei jură că nu sunt sub efectul alcolului sau al drogului, nici mincinoşi patologici şi prestează aceste jurăminte furibunzi, fără a li se cere. >>  - spune Magnús Skarphéðinsson. Director al "Şcolii Elfilor" (Icelandic Elf School)  inaugurate acum 20 de ani (1991), Magnús a început prin a întâlni el însuşi mai mult de 700 de persoane care au văzut ori chiar întâlnit elfii, transgresionalii ştiuţi drept "ascunşii" sau "aproape invizibilii" (huldufólk) şi alte prezenţe "paralele".

<< Nu mi-am imaginat vreodată că voi crea Icelandic Elf School, (îşi aminteşte Magnús) însă, pe măsură ce mărturiile se adunau şi şocul meu iniţial se disipa, oamenii nu se mai opreau din a mă întreba despre ce e vorba, ce am de gând să fac şi care e maniera mea de a lucra cu datele deja acumulate. Aşa că am sfârşit prin a le spune tuturor să consumăm doar o zi din săptămână pentru asta, să ne întâlnim vinerile, în cel mai mare spaţiu închis posibil. Aşa a început totul. >> Magnús ne invită în biroul său.

Etajere largi şi rafturi groase debordând de cărţi vechi, veselă ritualică, felinare dis-neuvième siècle, sfeşnice tronconice de bronz, opaiţe de piatră şi figurine totemice.  Cel puţin cinci lămpi tradiţionale înconjurate de obiecte greu de definit tronează pe pervazul ferestrei uriaşe prin care, înapoia lui Magnús, se zăreşte crepusculul plumburiu. "Bun Venit la Şcoala Elfilor!" râde tunător. Din câte ştie, acest institut este unicul de acest gen. Îl urmăm într-o sală de curs. Începe prin a se prezenta noilor studenţi drept un om de ştiinţă neutru, posedând din plin simţul umorului şi auto-ironia, un simplu statistician care adună şi cataloghează mărturiile persoanelor ce au întâlnit "alfar" - termen care semnifică "elfii" dar şi "ascunşii", "luminoasele", "piticii", "zânele", "vânătorii pietrelor" şi "gnomii". Magnús împarte broşuri dospind de desene reprezentând toţi aceşti "paraleli" ce au simultan atribute de "fiinţă" şi "spirit", "prezenţe confirmate pe diverse paliere de înţelegere prin numărul impresionant de mărturii" - spune el. Dacă elfii islandezi măsoară între 8 şi 80 de centimetri, "ascunşii" prezintă (atunci când se arată) aceleaşi trăsături existente la oamenii normali, dar , "toţi poartă hainele de altădată". "Încă ignorăm multe lucruri despre elfi şi ascunşi şi sunt mii de întrebări care încă n-au fost puse" (ne dezvăluie Magnús "un mare secret"). "Ceea ce ştim, am aflat de la cei care i-au zărit, întâlnit, sau chiar întreţin un status-qvo vechi de zeci de ani cu aceste prezenţe, unii dintre martori admiţând că au ajuns în spaţii locuite de comunităţi clar definite de legile convieţuirii, fără a putea spune însă  şi CUM au ajuns Acolo sau Unde este ACOLO" ... După mai bine de 30 de ani de consemnare şi catalogare a acestor experienţe, Magnús clasează populaţiile de "paraleli" în trei tipologii distincte: "Modernii", "Albaştrii" şi "Anticii". Dar, tot Magnús, admite că nimeni a vorbit cu "Reprezentanţii Anticilor", aceştia fugind mereu, de cum au fost zăriţi. Cât despre "Albaştrii", aceştia par mereu puşi pe harţă şi furioşi pe "normali", de câte ori au loc întâlniri (accidentale uzual), auzindu-se "loud & clear" vociferări în care primează imprecaţia " - Hoţi Nenorociţi! " ... Magnús se întoarce spre un grup de studenţi americani, întinde mâna cu pumnul strâns spre aceştia şi zbiară "furios" : " - Imperialişti împuţiţi! " Toată lumea izbucneşte în râs. Urmează apoi devoalarea întâlnirilor SALE şi toată lumea remarcă îndulcirea vocii dublată de privirea sa melancolică în timp ce povesteşte oarecum absent. Are clar posesia unei arte ciudate  de a ne învălui atenţia şi în "altceva" greu definibil. Să fie magia larg consimţită de a ne lăsa răpiţi în interiorul fiecărui episod? Cert e că Magnús este un excelent povestitor. Nu doar atât: acum era în faţa sălii de curs, în semi-întuneric, explicând desene şi fotografii stranii proiectate pe peretele ... albastru, acum nu mai e. În 3 secunde a dispărut. În alte 10 secunde apare intrând pe o uşă laterală în spatele sălii, purtând un enorm platou oval plin de gaufres aburinde cu glazură de ciocolată şi crème fouettée. Toţi ne repezim în ele uşor amorţiţi ca după o călătorie lungă, în timp ce Magnús se avântă în istorisirea unei alte serii de "evenimente inexplicabile". Lucrurile îşi urmează cursul într-o manieră leneşă, oarecum extrasă din timp, o stare de straniu intim deloc neplăcută. La momentul părăsirii "Şcolii Elfilor" cu diploma MEA în mâini, nu prea ştiu ce să cred despre toate astea. Chiar nu ştiu. Îmi aduc aminte de un documentar realizat în 2002 de un francez, "Enquête sur le monde invisible". În film, fostul preşedinte islandez - The Right Honourable Dame Vigdís Mary Finnbogadóttir, face o analiză foarte "diplomatică" a subiectului:  << N-am văzut vreodată "alfari" sau "huldufólk". Nici spirite sau fantome. Dar, am auzit foarte des, dintotdeauna, vorbindu-se despre. În Franţa şi Spania nu se mai crede în acest gen de lucruri întrucât aceste ţări sunt catolice. Catolicismul este atât de puternic şi deplin integrat acolo, încât, nu mai lasă vreun loc, vreo nişă sau fisură, care să permită alt set de divinaţii, alte credinţe. În Evul Mediu, Islanda, islandezii, nordismul lor izolat şi izolaţionist, au adaptat catolicismul păgânismului transdimensional şi continuă şi azi să-şi reliefeze episoade clare despre "ascunşi", "elfi", "gnomi", moderni, albaştrii, antici, apariţii, spirite, fantome, războinici de gheaţă, palate de apă şi munţi de întuneric. Existenţa celei mai mărunte dintre aceste creaturi n-a fost vreodată demonstrată fizic. Dar, acelaşi lucru e valabil pentru Dumnezeu şi îngeri. >> ]

___________________________________________________________
___________________________________________________________

Preluare, traducere, adaptare … malformare – Xiron Xin

ioooi ce diplimă tare mi-aş trage de-aş avea
io foarte mulţi bani şi foarte puţin creier !

saau …

Baveţică măr de peşte, foi de aluminiu,
Prin cenuşă voiniceşte, vine badea Pliniu.
Şaolică spic de faxuri, neică pătrunjele,
Bate duba frate cadmiu, până la pingele.