- Domnule, Te înalți? Când Te întorci la noi?
Aici nu mai suntem noi în măsură să ne răspundem în mod personal. Înălțarea Mântuitorului Hristos presupune și coborârea spre noi, accesibilitatea divinului, pentru că trupul omenesc devine templu al Duhului Sfânt, se spală, se primenește pentru a Îl întâmpina cum se cuvine.

Eshatologia creștină bate eshatologiile absurde. O viața are omul, și cu moartea două. Viața adevărată bate filmul. Filmul vieții de aici.

Chiar dacă scrie despre tot felul de grozăvii – iar moartea şi singurătatea sunt două, deşi nu chiar cele mai… grozave, dintre ele –, Leonard Ancuţa o face fără ostentaţie, grandilocvenţă, epatare, trăirisme, ci cu naturaleţea celui care chiar e înăuntrul poveştii. Nu e fals fiindcă ştie despre ce este vorba, inclusiv când „vorba” e şoptită de Imaginaţie. Cartea aceasta, Cântece pentru Jusa, constituie un argument al faptului că vigurosul debut al lui Leonard Ancuţa în poezie, cu volumul Iubirea e amintirea unui viol, nu a fost o… plesneală. Sau dacă a fost, atunci şi aceasta este încă una. Două cărţi ca o pereche de palme pe obrajii palizi şi subţiri ai căutătorului de poezie. – Robert Şerban

Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe: „o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”; „perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”; „înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc. E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună. – Alex Ștefănescu

Când am început să ascult/citesc poemele „Cântece pentru Jusa” am crezut că mi se intonează un imn adresat iubirii. Mai apoi am înţeles că eroina principală era singurătatea, nu iubirea. Singurătatea poetică e în 2, 3, 1000 sau în unicitate. Singurătatea de aici este de cele mai multe ori una de cuplu, flancată, însă de o mulţime de fiinţe şi lucruri. Iar când ai curajul să-ţi trăieşti singurătatea, atunci abia auzi timpul ronţăind la speranţele noastre nebuneşti. Poezia aceasta măsoară praful rămas în urma pasiunilor – şi o face fără isterii, fără teribilisme, cu seriozitate melancolică, uneori disperată. Cam cum se încolăceşte muzica celor de la Sopor Aeternus, eterna aţipeală, intens absorbită de poet. Noul romantism este când cinic, când şfichiuitor. Singura lui ambiţie e aceea de a seduce pe ritmuri de jazz sau blues. Arătându-se fragil, el îşi ascunde puterile. Dacă îl crezi, rişti, dacă nu-l crezi, viaţa nu are niciun farmec. – Felix Nicolau

Poemele lui Leonard Ancuţa abundă de imagini puternice, într-o curgere nestăpânită ce traversează paradisuri şi infernuri virtuale. Asistăm la tragedia unui „supraom” învins, inevitabil, de propria lume golemică, de neantul propriului său vis, de violenţa erotică ce sfârşeşte prin a-şi aneantiza propria lume. Poezia însăşi pare o proliferare menită să acopere ruptura între dragoste şi adevăr, reflectată în imaginea lui Dumnezeu, gândită, pe alocuri, caricatural. Şi totuşi, (supra)firescul sacralităţii întrupate irumpe, surprinzător, în liniştea în care „înălţarea pînă la dumnezeu/ se face mergînd pe pămînt,/ ca dintr-un sat în altul”, sau în care întrepătrunderea erotică are loc „ca un vis printr-o rugăciune”. – Florin Caragiu

Aș putea să scriu doar o frază la modă, gen ”ieșit din comun și nu procedează ca la carte”. Nu ajunge. Nici măcar ”orgoliu rănit în căutarea unui scop nobil” sau ”furia conștiinței despică maladiv autorul”. Nu sunt suficiente pentru o poezie (pe care am descoperit-o cu mare plăcere online!) ca a unui Hefaistos îndrăgostit de frumusețea unei Afrodite. Nu de femeia însăși. De aici natura alterată, singurătatea perpetuă, ”durerea ca un plic netrimis”, încărcătura erotică dură a unui caz poetic dificil. Dar dincolo de toate și fără a cita versuri, (mai bine citiți-le!) uneori autorul ascunde într-o lirică, pe care paradoxal și-o refuză, o fragilă copilărie revoltată în fața maturizării. ”Mama e un spital unde merg de bună-voie să mă vindec de orice”, spune, deși scrisul mi se pare a-i fi acel tovarăș de viață, plin de cele lumești, ca o cană legată cu lanț la ciutura unei fîntîni. – Olga Delia Mateescu

Remarcabilă la poezia lui Leonard Ancuța este puterea ei de abstragere a adevărului din tot galimatiasul înconjurător înecat în ceaţa venalităţii ce sufocă tot mediul lui înconjurător, autorul nefiind un utopist liric, ci un protestatar frustrat de durităţile vieţii, care refuză o lume impasibilă ce se degradează vizibil, fizic şi moral, impunându-ne convingerile lui de adevăr obiectiv sau subiectiv. Autorul dispune de abilităţi de strateg al limbajului şocant, creator de diorame lirice coagulate într-o voce coerentă, generatoare de imagini care ne ameţesc prin zig-zagul lor efervescent, fiindcă ideile se telescopează dintr-una într-alta, semănând puţin cu tehnica folosită de James Joyce în romanul său “Ulise”. Leonard Ancuţa a creat, în Cîntece pentru Jusa, un mic univers, spiralele galaxiei lui prozodice acoperind o impresionantă pluritate tematică – poezia filosofică (sau, cel puţin, frizând filosofia existenţei), poezii ale setei de puritate, poezii ale neliniştii sufleteşti, poezii ale vieţii boeme, ale fericirii evanescente, dar cred că cele mai temperamentoase rămân totuşi versurile lui de dragoste, fiindcă, da: L.A. este un maestru al versurilor erotice. – Cristian Petru Bălan

pe stomacul de dromader

nud c-un gât bunicel

gâl-gâl-gâl

neașteptat

de apă și de gură

exact ca o sinecură

pe care n-ai mai sperat-o

la 1 iunie cadou

#

te-ai trezit din așteptare

c-o durere ascuțită de șale

ziua se spală pe ochi și se râde cu troica lui Putin

pe brazii-nalți pe pomeți

#

fața versanților cu perciuni

luxurianți ori dintre codițe

stă nebuhăită încă sub soare

în zona urât mirositoare axială

din tramvaiul spălat doar în exterior

de grindina și de spuma efemera

#

cu palma unui cerșetor

îți scoți din bancomat

ultimii bani – stropi din rai

#

de la pastila coniunct vezi c-o gâlmă

crescută în creștetul capului tuns zero

toată răutatea complotului pus la cale

și-ți anunți din timp mușchii feței

să nu se ferească-n grimase

#

nimicul-gunoi tinde să se restabilească

e legea gliei și merită celebrată

#

odată cu entropia

generată de legea a doua ce i-a trecut

ca lama de cuțit dintr-un bar

prin capul termodinamic

al lui max plank

mai cugetă încă o dată karl marx

despre soarta pașoptistului

popor valah

#

conectat ești mai deconectat

la real

Din ciclul neodramatic: Teatru necitit de nimeni, darmite jucat și ascultat la table

Distribuția:
ARTISTUL
MAGUL
KALI

Magul:
Dacă tot ai venit până aici, în Rishikesh, fii o dată sincer și tu. Mărturisește, fiule, tot ce ai pe inimă! Ce ți-e în gușă, să-ți fie și-n căpușă. Nu viceversa!!! Am auzit de marele necaz care a dat peste actorul Virgil Ionescu, Ion al vostru… Ce te frământă momentan? Hai, dezmorțește-ți spinarea, nu fi rigid, șezi pe rogojină aici aproape, nu o lua nici pe ocolite. Spune clar ce intenționezi, ori cum vezi lucrurile până-n prezent. Ce nu înțelegi? Ce ai dori să schimbi? De ce n-ai puterea s-o faci? Cum de n-ai încercat niciodată?
Artistul:
Multe mă dor, ca și pe Virgiliu, multe sunt de-a-ndoaselea în Europa, în lume… Leacul artei adevărate l-au avut câțiva la îndemână. Însă au alergat după ciori de pe gard, după Georgice și Georgiane, crezând că pot fi și mari scriitori, dar și oameni de afaceri, ca Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu etc. Acum pretind alți farsori că-l dețin, dar ne mint cu nerușinare. Despre acest curs al literaturii bunăoară, despre râul de cuvinte și imagini care mai curge intermitent și-n prezent, despre izvorul Gangelui poeților, adică al artei mari, vreau să vorbim acum, între patru ochi. Pentru aceasta am străbătut mii de kilometri. Pentru aceasta m-am scăldat în Gange, mi-am dat pe trup, renăscut, cu prafuri galbene, verzi, mov, roșii, negre și albe. Numai cu oranj nu mi-am dat. Că asta-i culoarea marii inițieri budiste. Și n-aș vrea să mă retrag așa de repede, din plină activitate. Am și eu mândria de artist, încă în putere.
Magul:
Ascult. Ce crezi despre izvorul artei? Ce anume l-a alimentat până acum? Cerul sau seceta din mintea oamenilor?
Artistul:
(vorbind în sinea sa)
Dacă răspund că izvorul artei vine din cer, oare ce credibilitate o să am atunci când voi publica acest interviu cu magul din Rishikesh?!)
(hotărât să instige mai mult într-o polemică pe mag)
Nu cerul. Nu absolutul. Nicidecum. Altceva.
Magul:
Dar ce anume? Nimicul? Doar nălucirile? Visele? Vreo boală nasoală?
Artistul:
Habar n-am de unde o izvorî arta! Atâta știu, c-a fost mereu pentru noi, artiștii, un pact, un contact dur, cu orice aparat de constrângere, de atingere a unor limite ori performanțe: calul cu mânere, bârna, solul, inelele, paralele, fecioara de fier, datul pe roată, tronul pe jar al lui Doja, cleștii de scos unghiile și de jupuit, ghilotina, Colosseumul, sârma de la circ, cutia morții prestidigitatorului David Copperfield, panopticumul comunist, panopticumul postcomunist etc.
Magul:
La ce te referi, de fapt? Vorbești în dodii. Cuvântul tău suferă de-o boală incurabilă, iar limba ți se chinuie, se răsucește groaznic să-l scoată din rădăcină…
Artistul:
Lasă, lasă… Te-am lăsat să ghicești. Ca să simți și tu că participi un pic la zămislirea ideilor, la creația de rang secund, după cum a spus Platon.
Magul:
Ori, mai întâi, Socrate! Platon o fi fost norocosul său secretar. Și divinul Socrate o fi fost discipolul lui Zamolxe, iar acesta ucenicul lui Pitagora în Egipt…
Artistul:
Și așa mai departe… Din aripi de înger până-n coarne de… jupiterian drac. Până la Zeul Primar te mănâncă sfinții… consilieri!
Magul:
Așa că, voi, cei din lume, aveți mare grijă cu daimonul familiar, interior, să vi-l alegeți mai nelacom, fără dinți dacă se poate, cum face nonagenara bătrână șvăboiacă din Timișoara, care vrea să devină consilier județean.
Artistul:
Ah, dacă România ar fi condusă de nonagenari… antiregaliști, bineînțeles și republicani, s-ar extirpa corupția. Ar crește imediat nivelul de trai! Dar ar scădea celălalt, adică sporul pentru cupluri…
Magul:
Dar să revenim la cămilele noastre cu două cocoașe, literate. Am înțeles că vrei să faci operații la unele dintre ele. E imposibil, fiule! Dacă le lași fără, ca pe amazoanele cu sânii tăiați, crezi că vor fi altceva decât tot cămile? Ei, exact la fel este în ce privește izvorul artei, al poeziei în special. Seacă pentru că se adapă, iar unde s-au adăpat bine, se pișă vitele în el… Mai recent chiar în direct, la televizor, în cluburi, în tabere de creație ori procreație…
Kali:
(intrând ca musca în lapte pe scenă, având în loc de aripi cele patru brațe, brățări din os, tatuaje infectate și alte flagelări făcute de către masculul său, Șiva, implanturi cu ură la sân, operații estetice pe coapsele păroase, buze groase și trompă din răzbunare, mască din felii de lămâie, pe care se întrevăd cei trei ochi și colții sălbăticiunii, însetați de carne proaspătă ori împuțită)
Hy! Ce se discută aici, în casa tatălui meu, Himavān, bătrânul lanț himalayan? Ce-i, băieți, o chestie ce mă privește și pe mine?
Magul:
(neimpresionat de apariția lui Kali, după cum n-ar fi nici de cea a Mayei în rolul bătrânei Maitreyi Devi astăzi, pe 14 mai 2012, la Teatrul Tineretului din Palatul Elevilor)
Nimic important, scumpă zeiță a nimicirii lumii din 2012! Acest Artist vine dintr-un colț al Europei mai nenorocit decât orice provincie din India actuală: eterna sau încremenita Românie. Acolo nici muștele nu mai fac miere, nici oamenii nu mai produc nimic consistent, pentru că n-au ce mânca în ultimii ani, de au ajuns cu atâtea datorii la bănci și fără drepturi de autori, ca frați Cămătari scăpați din frâu, să semene cu paria de-aici, cu fachirii hămesiți de două-trei sute de ani. În Carpați este atâta frumusețe, dar și o înlănțuită sărăcie, de parcă te-ai rătăci prin Kașmir! Un maharajah cu instinct de mahalagiu balcanic stăpânește de aproape un deceniu țărișoara asta cvasinecunoscută din Europa și îi crede pe toți supușii buticari, tinichigii, câini, pregătindu-i treptat să trăiască bine, să pupe pe data de 12 a XII-a a.c. ecarișajul general aztec, mayaș ori hindus!
Kali:
Așa-i, Artistule, vii chiar din fundul Europei? Ptiu, drace, urât mai miroși! Se pare că îți place băuturica. Dă-mi și mie un gât din sticla aia pe care o ai în buzunarul rucsacului!
Artistul:
Și pastramă haiducească. Luați, beți și mâncați pe săturatele.
Kali:
Ajunge un gât din una și o mușcătură din cealaltă. Nu de alta, dar chiar nu-mi plac. Apropo, ce-i spirtul ăsta triplu rafinat?
Artistul:
Păi ce să fie, pălincă sau horincă.
Kali:
Atunci când mai vii în Himalaya, să-mi aduci un poloboc întregi și te fac maharajah în Bengal. Ai auzit? O să de la mine treizeci de palate, două sute de muze alese pe sprânceană, actrițe una și una, de la Bollywood, orchestre, trupe de dans și de teatru străvechi indian, douăzeci de limuzine, o turmă de elefanți, plantații de mango, cocotieri, manioc, avocado, papaya, cafea, ceai, concesiune pe toate heleșteiele din delta Gangelui, dreptul pe vindere a apei sfinte, a candelelor patriarhale puse pe valuri, aeroport cu zece avioane personale, cinci elicoptere și trei întreprinderi de tehnologie modernă.
A, adu mai bine păstrămioară de oaie, nu de porc! M-am cam nărăvit de la o vreme cu tabieturile musulmanilor din Kașmir. Mi s-a luat de porc, pentru că se depune pe coapse, de-mi cresc perii mai repede, murdăresc tot ce ating. Uite, observ acum că mi-au căzut aproape toți perii, chiar și de pe cap, după ce am înghițit gâtul de pălincă și mi-a alunecat păstrămioara pe trompă, în burtă. În sfârșit chakrele mele s-au destins, se deschid toți bobocii, mă simt fericită, feciorelnică, nu îmi vine să căsăpesc pe nimeni. Poate că iert și omenirea până spre sfârșitul anului, dacă vii tu, artistule, cu băuturica și merindea pe care tocmai am gustat-o!… Până de sfântul Spiridon! Să nu uiți, că altfel, facă-se voia maharajahului vostru, vin pe la voi!…
Magul:
Fii bună, măiastră Kali, de ne lasă acum să ne continuăm discuția începută, că expiră viza Artistului! Dacă nu scrie repede o carte despre India, îl mănâncă acasă la el închisoarea datornicilor. De anul trecut trebuie să plătească drepturi de autor restante de …nșpe ani. Așa că dacă va veni cu un butoiaș de zece litri de pălincă, să zici mersi. Nu-i ușor a scrie versuri, dar a vedea pe ele bani ciuciu…, este chiar jenant! Și pe ciuciul ăsta, să mai vină statul cu impozitarea!…
Artistul:
Sărut mâna cu ghiare, doamnă Kali, vă promit că o să descriu în versuri inegalabile apariția d-stră de-a dreptul fantastică, cu tot cortegiul de nenorociri, cu aerul regesc himalayan, în cașmirul acesta cu care veți învălui întreaga lume dacă nu mă voi achita cu brio, aducând pălincuța și păstrămioara haiducească pe care le râvniți atât de mult!

(Kali dispăru, lăsând în urma ei pucioasă. Magul nu mai avu cum să se sfătuiască în tihnă cu Artistul. Se despărțiră, ca să reia a doua zi exercițiile yoghine, ședințele dezeuropeizării spirituale. Oricum era târziu. Magul se așeză, plonjă în centrul unei mandale din peșteră, care o reprezintă pe Kali cu sabia, lotusul, craniul și cuțitul în câte mână, de parcă ar fi în acelați timp Ofelia reînviată și umbra lui Hamlet, în chip de clovn Yorick-Ianus ieșind din mormânt.)

Cartea a fost publicată la sfârşitul anilor ’70, când Bukowski deja acumulase oaresce experienţă de viaţă şi, să presupunem, oaresce frustrări. Aşa că şi-a pus personajul pe nume Hank Chinaski, poet alcoolic trecut de 50 de ani, să povestească cu directeţe la persoana întâi despre tot felul de tipe cu care se anturează şi pe care încearcă, şi în bună măsură reuşeşte, să le ciocănească. Sau la care reuşeşte să pompeze, ca să folosesc unul din verbele pe care le foloseşte şi Bukowski în carte, iar ăsta poate fi un amănunt drăguţ până la urmă, căci ni-l şi închipuim pe libidinos zicând aşa, cu rânjet. Nu mai e nevoie să menţionez că biografia lui Chinaski seamănă teribil cu cea a lui Bukowski însuşi; prin extensie, femeile din viaţa de personaj literar a lui Chinaski e posibil să fie inspirate grosolan din femeile în carne şi oase care, într-o anumită perioadă a vieţii lor, l-au întâlnit pe Bukowski şi au avut parte de el.

Aproape fără excepţie, femeile din cartea asta sunt nişte distruse Şi nici măcar interesante nu sunt, pentru că sunt construite după tipologii STAS. Bukowski nu-şi bate capul să fie prea creativ la nivelul ăsta, ci pur şi simplu relatează ceva ce ştim cu toţii deja. Vreo 30 la număr, cu totul, sunt personaje feminine conturate puternic, simpliste şi previzibile (şi previzibil e şi Hank Chinaski, în ce face şi ce spune), iar diferenţele dintre ele sunt mărunte, dar decisive pentru Chinaski: de la culoarea părului, la lărgimea pizdei. De la accent (Texas, Utah, L.A., N.Y.C., Vancouver), la faptul că se droghează mai mult sau mai puţin. În rest, calapodul e comun. Sunt semi-depresive isterice, cu o viaţă personală atât de plină de evenimente încât ar putea umple fiecare un roman teribilist de mărimea romanului „Femei” de Bukowski, dar egal de lipsită de consistenţă, căci doar senzaţionalistă, fără verticalizări, lol. Nici în constituţia personajelor, nici în planurile acţiunii şi nici în faptele în sine nu există adâncimi. Dar asta pot să înţeleg şi ca pe ceva frumos, în principiu. Şi e frumos pentru că din când în când transpar sclipiri palide de emoţie umană, pe care Bukowski de obicei le gestionează cu cap, atât cât trebuie. Mi-a plăcut puţin cartea pentru că e scrisă dinadins în ciuda literaţilor şi e anti-livrescă. Dar tocmai de-asta alunecă în previzibil uneori şi desigur că prietenul nostru Luigi din Cluuuj, de exemplu, ar lua o pastilă de paracetamol cât el de mare după primele zece pagini, după care ar depune cadavrul „Femei”-lor, sârguincios, la cel mai apropiat centru de reciclare la el pe stradă la Cluuuj.

Bukowski a scris despre femei care se învârt în cerc şi se isterizează că nu-i văd capătul.

Beau cot la cot cu poetul alcoolic Hank (Henry) Chinaski, se crizează şi se fut cu el. Cam asta fac, în linii mari, toate. Sunt descrise majoritatea ca fiind bune de pulă, ceea ce oricum e scârbos şi nu ne interesează, câtă vreme criteriile lui Chinaski-Bukowski cel trecut de 50 de ani sunt identice cu ale celui mai standard cocalar din Bacău. Dar, idem, poate fi şi un pic drăguţ, până la urmă, fiindcă dă cu tifla personajelor feminine estetizate care umplu de obicei paginile romanelor. Asta bănuiesc că ar fi de înţeles şi acceptat pentru o carte scoasă la sfârşitul anilor ’70. Acum e cam inutil şi foarte penibil, ar gândi prietenul nostru Luigi, şi noi până la urmă i-am da dreptate. Dar nu e vina noastră că Polirom a tradus de-abia acum acest roman.

Cunosc persoane care au citit „Femei” şi-au zis că le-a venit să vomite de atâta jeg şi misoginism. Nu sunt de acord, nu e vorba de misoginism. Iar jegul e discutabil: oare nu e mai mult jeg în, să zicem, plicticoşeniile literaturizate pe care le citim cu emoţia-n gât şi facem referat despre ele? Şi, revenind la misoginism, nu e nici asta. Luat ad literam, e masochism. Femei care aleargă în cerc de-o viaţă şi, ca să li se pară că nu e cerc, bagă amfetamină amestecată cu vodka-7. După care se fut cu Chinaski şi în mai puţin de jumătate de oră îi sug pula şi băiatului de la casa de pariuri a hipodromului unde merg, ţoc, ţoc, numai fuste mulate, portjartier şi tocuri, la braţ cu Chinaski să asiste la curse şi să parieze. Şi după aia îi vandalizează maşina dementului de Chinaski, că în timp ce ele erau pe vodka-7 cu amfetamină şi, pe stop fiind, se futeau în cur cu băiatul de la casa de pariuri, Chinaski dădea muie unei curvuştine most probably wasted as well, iar asta nu se face când ai o relaţie, nu? Porcule. După care îi telefonează lui Chinaski sau vin direct la el la uşă fără să-i mai telefoneze deloc şi-i cer ceva de mâncare. Că au copil în întreţinere şi-i e foame, ţipă copilul. Intră în bucătărie, Chinaski e la baie în răstimpul ăsta (probabil vomită sau se cacă – amănunte dragi lui Bukowski, introduse cu regularitate în text, ici-colo) şi ele dau iama la frigider. Şi din nou scene de sex, povestite clar şi vulgar, atât de vulgar încât transced vulgarul. Nu rămâne nimic dincolo de foaia albă tipărită, totul are grosimea acelei foi pentru că doar atât e viaţa acelor oameni, iar ei nici nu-şi doresc mai mult. Sau dacă zic că-şi doresc, sunt atât de infantili (exact aşa spune Chinaski despre el însuşi că e, infantil) încât nu fac niciun pas înainte: nu verticalizează, lol.

Nu ştiu ce-ar mai fi de zis despre cartea asta. Se citeşte uşor şi creează o dependenţă vinovată, ca şi când ai citi „Ciao”, „Story”, sau care mai e. Totuşi, n-aş citi-o a doua oară şi nici n-aş recomanda-o cuiva decât strict ca pe un răspuns grosolan la inutilele şi plicticoasele discuţii despre limitele limbajului vulgar. Sunt ferm convins că uşurinţa cu care cineva scrie sau chiar vorbeşte vulgar e invers proporţională cu pudoarea sau cu – hai să riscăm puţin, fiind mai exacţi – puritatea acelei persoane. Chinaski-Bukowski zice şi asta, voalat, undeva pe finalul cărţii. Zice despre el că e aproape virgin. Şi ştiu sigur că la asta se referă, la acea inocenţă primordială care la unii oameni nu se consumă odată cu cele mai abjecte experienţe de viaţă, ci paradoxal parcă se alimentează din ele şi creşte.

Cartea e scrisă alb, liniar, din fraze scurte şi seci. Şi capitolele sunt majoritatea tot scurte, cu o acţiune senzaţionalistă (futai şi scandaluri, în mare) şi condensată, capitole încheiate uneori cu ceva gen efect literar. Citit astăzi, mie ăsta mi s-a părut un artificiu tehnic ridicol. Dau două exemple, dar sunt mai multe:

-         „Ne-am futut bine în noaptea aia, dar a fost noaptea când am pierdut-o. Nu puteam face nimic. M-am rostogolit de pe ea şi m-am şters cu cearşaful când ea s-a dus în baie. Undeva, sus, un elicopter al poliţiei se învârtea deasupra Hollywood-ului.”

-         „ Tammie mi-a dat şi mie nişte amfetamină. Am tot trăncănit şi am băut bere. La 6 dimineaţa, Tammie a întins canapeaua pe care stăteam. Exista şi o pătură. Ne-am descălţat şi ne-am băgat sub pătură, îmbrăcaţi. Ea stătea întoarsă şi eu mi-am îngropat faţa în tot părul ăla roşu. Mi s-a sculat. I-am înfipt-o prin haine, pe la spate. Am auzit cum degetele i se încleştează în marginea canapelei.
– Trebuie să plec, i-am zis.
– Ascultă, n-am altă treabă decât să-i pregătesc micul dejun lui Dancy şi să o duc cu maşina până la şcoală. Nu-i nimic dacă te vede. Aşteaptă-mă aici pînă mă întorc.
– Plec, am zis.
Am condus pînă acasă beat. Soarele era demult pe cer, dureros şi galben…”

Dar nu e aşa grav. Mai ales că există şi pasaje în care Bukowski face cât de cât o treabă serioasă. Sunt spre exemplu pasaje inteligente, ca un fel de sfaturi J să zicem. Sau adevăruri – jenante, de altfel: „Cînd m-am trezit, am auzit-o în baie. Poate că ar fi trebuit să i-o trag? Cum era să ştie un bărbat ce avea de făcut? În general, m-am hotărît eu, era mai bine să aştepţi, dacă aveai oarecare sentiment pentru respectiva. Dacă o urai de la început, era mai bine s-o fuţi imediat. Dacă nu, era mai bine să aştepţi, apoi s-o fuţi şi s-o urăşti mai tîrziu.”

Sau pasaje cu adevărat frumoase, în general pasaje despre frumuseţea L.A. în care Bukowski e şi un picuţ poet. Cum ar fi aici: „M-am dus la un magazin cu mîncare exotică de pe bulevardul Hollywood colţ cu Fountain, La mătuşa Bessie. Vînzătorii erau nişte tipi execrabili – tineri negri şi albi, de o inteligenţă care se transformase într-un mare snobism. Se mişcau cu aroganţă, ignorau şi insultau clienţii. Femeile care lucrau acolo erau dolofane, visătoare, purtau bluze largi şi le atîrna capul de parcă ar fi afişat o sfioşenie somnoroasă. Iar clienţii erau grupuri cenuşii care îndurau insultele şi se întorceau să mai capete. Pe mine vînzătorii nu m-au deranjat cu nimic, aşa că li s-a permis să mai trăiască încă o zi.”

Sau în fine, vroiam să mai citez unul, dar nu-l găsesc acum şi mai şi trebuie să ies din grotă să-mi cumpăr ţigări, deci nici chef să-l caut nu am. Era un paragraf despre hippioţi, era superb, care din două fraze m-a trimis la tristeţile ambulante care se preumblă prin Bucureşti, cu fuste lungi şi genţi miţoase şi şuviţă lungă asimetrică înfăşurată în aţe colorate; oameni care citesc Kundera, în fine.

Am uitat să zic la început că traducerea (de Florin Şlapac) e cam proastă pe alocuri. Adică personajele folosesc cuvântul „neică” în dialoguri, care bănuiesc că e traducere din ceva gen „dude”, iar Venice Beach ar trebui să fie Venice Beach, sau în cel mai rău caz plaja Venice, dar nicidecumplaja Veneţia. Putea fi totuşi încă şi mai proastă dacă traducătorul s-ar fi dat de ceasul morţii să evite cuvintele cu p şi cu f.

Numai că există şi o postfaţă  semnată de Călin-Andrei Mihăilescu, iar ăsta chiar că e cel mai prost, mai penibil şi mai neinspirat lucru legat de această carte. E o postfaţă în care ni se tot face cu ochiul şi ni se livrează glumiţe una după alta, una după alta, ca de exemplu: „La începutul frazei, textului şi lumii, a fost verbul, şi cel central al romanului lui Bukowski este a f..e: eu f.t, tu f..i, ce bine că ea f..e, noi f…m, că nu avem de ales, ba pînă şi voi vă f….i pe voi. Şi voi pe noi, ele pe el, grija pe toţi şi eu număr steaguri.” – deci cam aşa începe postfaţa la cartea asta, amuzantă, mama ei, cine i-o fi dat ăstuia să scrie nu ştiu, cine o fi el nici atât; un text de o prostie rară, un fel de Academia Caţavencu la bax, umorul pulii şi al terasei de la Green cu acid jazz şi revista 22 de cealaltă parte a ochelarilor.

http://vladbenea.wordpress.com/