(într-o zi şi o lume ca oricare alta, nu cea mai bună dintre toate cele)

Aşa părea să fie acea zi banală a lui Tom. Nu era nici o aniversare, nici o sărbătoare. Nici măcar zi de meci amical România-Turcia. O zi fada, cum s-ar zice, fado portughej, pe caniculă. Tom aştepta să apară nevasta acasă, buimăcind netul. Şi a venit acel e-mail straniu, semnat ca în film cu de Niro, de  „Luc Cypher”. „Uite nişte cifre, prietene: 01221976, 11091967, 07071971. Gândeşte-te la ele. Te vor marca. Te-au marcat deja. Te vor marca şi mai rău, până la stigmat. Adaug: 08121971…”

Lui Tom i se păru iniţial o glumă proastă, sau măcar un amuzament al cuiva bine informat. Numerele aveau nexus de ani de naştere. Nu era nevoie de poliţie ca să vezi asta. Ciudată însă era precizia lor, dar îndeosebi alegerea lor, ba, şi mai mult, ordinea în care erau înşiruite, foiletate. Data de naştere a soţiei, apoi  cea a lui. Apoi cea a fratelui lui. În fine, cu subliniere, cea a amantei niciodată avuta, ca şi matrice a tuturor paşilor alături călcaţi. Ca o sinteză de viaţă, subtila, concisă, înţeleaptă, pilduitoare. Nu era scrierea unui criminal în serie (dar cine poate defini un criminal în serie în afara unui IQ aiurea de dezvoltat, după cum ne învaţă Hollywood-ul coloidal). Nemaivorbind de ameninţarea ca şi discretă: în afară de tine, că tu nu dai nicidecum doi bani pe viaţa ta – că de-aia ai şi ajuns pe locul doi, după verighetă, în înşiruire – toate persoanele care contează sunt implicit menţionate, chiar subliniate  matematic, astromantic s-ar zice. Ori securistic. Ce să alegem?

Tom râse un pic, dar nu era râsul lui. Încercă să se dreagă cu un Judas Priest, ca terapie de şoc, apoi cu un Yes, ca terapie intelectuala. În fine, cu Beethoven trist şi Mozart vesel. Nu mergea nimic. Nici revenirea la un Motley Crue n-a adus nimic bun. Bun… Aşadar, ce e de făcut? Poate trei beri rapide şi un somn indus? Nici. Nici vorba de geană pe geană. Un film, sau un Discovery, un National Geographic. Urmează interesanta experienţă a visului? Are deja repere. Soţia o ştiai plecată cu serviciul pentru o săptămâna în Anglia. Fratele nu răspunde la telefon. Antica iubire era oricum de nesunat. Îţi vine să zici că nici tu nu ţi-ai răspunde la telefon.

Îi rămâne sa nu doarmă şi să aştepte. A naibii puterea cuvântului scris, mai a naibii decât cea a rostitului stradal, mai a naibii ca o piatră aruncată fizic. De ce a naibii? E aiurea. Cuvântul e Cuvânt. Nu aparţii unei religii a Carţii? Logos-ul nu mai e Logos?

Dar tot ce ştii acum e ca somnul e chiar nesomn.

Tom se hotărî să răspundă, mai in glumă, mai în serios. „Cine puii mei eşti şi ce vor muşchii tăi?” (îi venea iniţial să scrie agramat „ce vrea muşchii tăi?”, dar s-a abţinut. Oare de ce? Nu cumva de frică? Unde e calea de mijloc aristotelică între „sindromul Stockholm” şi bunul simţ al prudenţei (iertaţi pleonasmul de pe urmă – să trecem cu vederea: la urma urmei întreaga noastră viaţă e un pleonasm).

Periculos de repede, răspunsul nu s-a sfiit să apară, anunţat de Yahoo Messenger.

Doua puncte: Vreau să declari făţiş, răspicat, că nu numai nu crezi în Mântuitorul tău Iisus Hristos, ci îl renegi. În caz contrar numerele tale vor muri digital, după cum le e natul. Ai ales tu însuţi o viaţă digitală. Asumă-ţi-o! Eşti în stare?”

Greu de descris acest şoc de pumn în plexul plexului intelectual, dar deopotrivă fizic, pe care Tom l-a recepţionat. De asta s-a născut sintagma „a rămâne mască”, imago, „mutră”, „fără cuvinte”. Dar cu încă o mie de întrebări.

A început să dea telefoane în disperare. Nici un răspuns. Nu părea să fie încă nevoie să sune la 112 – poate că era doar o glumă prietenoasă, circumstanţială: au pilit ceva nişte amici şi s-au gândit inteligent la vreun mişto.

Încercare de telefonie… Toată lumea se jură că nu fură iar situaţia devine naşpa. Tom epuizează amicii potenţiali şugubăţi, iar mintea începe iar sa fiarbă.

Se hotărăşte abrupt să ia taurul de coarne, i. e. răspunde: „Sunt! Hai să te văd ce faci!” „Cretinule!”- ar fi adăugat, dar îi era teamă…

Peste două zile a venit de la stimabila instituţie a Poştei un aviz de colet, cu expeditor nespecificat. În fine, se tot minţea Tom, putea fi orice. Dar paşii pe care îi făcea înspre Oficiul Poştal, două blocuri mai încolo, deveneau tot mai grei, ca în visele alea urâte în care te fugăreşte cineva (un câine, un lup, un urs – oricare altă fiară fioroasă, sau un duşman arab înarmat cu cuţit), iar tu nu reuşeşti să alergi normal, şi cu vreo vioiciune, ci, dimpotrivă, ai o încetineală de-aia din reluare, greoaie, cold sweat.

Ajunge, palid, şi ridică coletul. De ce e aşa mic? Şi ce e adresa asta de expeditor cu căsuţă poştală?

Încearcă să se adune, deşi simte norii grei ai prevestirii nenorocirii. Şi deschide febril pacheţelul.

La fel de febril îi scapă pe jos conţinutul însângerat, învelit în vată. Era chiar un deget…

Ceaţa îi cuprinde mintea şi mâinile care tremură ca la ultimii alcoolici. Pune la loc ce a scos şi se uită în jur, cu spaimă. Oare l-au văzut cei din staţia de RATB? Oare e filmat de nebunul ticălos? Îi vine să vomite. Dar mai abitir simte nevoia să ia iute ceva în goarnă, să se liniştească. O vodcă, dacă se poate. Se scutură prin buzunare de un Scandic mic. Pe o bancă, în părculeţul copiilor, o bea pe nerăsuflate, până ce simte o amorţeală mentală, o lentoare suficientă a gândirii cât să ţină pasul cu imaginaţia, să-i evite volutele. Când  aruncă sticluţa de plastic la coş, pentru că părinţii deja îşi luau copiii din parc, privind îngrijorat de chiorâş, îşi aduce aminte de vorba lui Ţuţea: „Rusul e contraindicat la gândire precum sifilisul la sistemul nervos”… În mod normal, ar râde iar. Ghinion. Coşmarul s-a înstăpânit în realitate. Virtualul îşi ia revanşa.

Ce e de făcut?

Să negociezi este exclus. Nu e doar mântuirea, ci chiar credinţa, ori ambele laolaltă, că un necaz nu vine niciodată singur, iar începutul dezastrului îi prefigurează inevitabila împlinire. Tom înţelege acum de ce nu se negociază niciodată cu teroriştii, şi înţelege şi crunt aparenta prostie de a lăsa pistolul jos când banditul are unul la tâmpla persoanei iubite. Lacrimile îi dau ghes.

Se adună încă odată. Măcar să fie sigur. Fuge acasă, cu ochii-n patru, ferindu-se să aleagă din mia de suspecţi de pe stradă unul pe care să-l ia de gât. Fii raţional, aşa cum a zis Immanuel Kant. E mai logic să se uite oamenii la tine pentru că eşti vizibil tulburat, pletos, ciufulit, cu privire bezmetică.

De acasă printează rapid toate e-mail-urile, le pune lângă terifiantul pacheţel şi… Şi la care Poliţie să se ducă? În cartier? Acolo unde se dă la examen asta-i stânga, care-i dreapta?…

Nu. Se duce chiar în buricul târgului, la IJP. Îl primeşte un căpitan la Criminalistică, după o oră de întrebări.

Spune totul în doua minute, cu bâlbâieli, neconvingător, atât cât să pară nebun. Pacheţelul (degetul) trezeşte Organul Statului din amorţirea rutinei. E un caz! Fie eu, fie colecţionarul de oase, cazul carierei căpitanului, eventual. Se aud ordine răstite, subalterni bezmetici, nedumeriţi,  aleargă. Apare şi un recipient roz, cu gheaţă. Tom îşi revine şi cere probă ADN, întrucât a văzut mai multe filme cu Morgan Freeman decât ei .

Aici se rupe pe undeva ardoarea: totuşi, nu e America…

Primul gând îi e la fratele lui, deoarece are ADN la îndemână. Un doctor apărut din neant i-l recoltează, din cerul gurii, cu ceva ce semăna mai curând a beţişor de spălat în urechi. Mda – am mai văzut asta în filme.

Urmează fuga acasă, de data asta cu maşina Poliţiei, pentru – a priceput Tom – căutarea în piepteni, perii de păr, alte alea de identificat ADN de nevastă. Nu se putea ignora interesul sporit al Organului pentru această operaţiune. Tom era, logic, primul suspect, dacă bănuiala că degetul era al soţiei iar psihopatul a venit chiar la Poliţie – ca şi disculpare – se adeverea… Tom înţelege şi chiar se bucură de acest interes, cu rezerva că deja a fost urmărit de nemernicul respectiv, care acum ştie sigur că poliţia e pe fir. Ar fi sunat la FBI, mai bine. Tardiv. Şi încă miroase a votcă…

Se găsesc fire de păr. Se prelevează. Urmează ca Tom să aştepte. Acasă. Nu în alt loc…

Al doilea deget a venit a doua zi.

Similar, acelaşi tip de pacheţel. Nu l-a mai deschis. S-a dus direct la Poliţie cu el. De la Poştă l-a ridicat cu mănuşile, cam de iarnă, iar funcţionara de la ghişeu se uita la el…

Nu de alta, dar sa nu-şi lase amprenta aiurea. Era în război. Iar războiul, la fel ca şi criza, părea că abia începe. Nu mai era loc de paşi greşiţi. Nu se ştie niciodată.

Cert era – află Tom – că erau degetele mici de la mână. Şi erau de mână dreaptă amândouă, ceea ce, deduse profund căpitanul, erau de la doua persoane diferite. Aşteaptă acasă, Tom… Adică ori eşti diabolic, ori nu eşti suspect…

Chiar atunci, în disperare subită, lui Tom îi trecu prin cap acea idee tâmpită, de retaliere ajunsă la limită. Să-mi tai şi eu degete şi să le trimit ca şi ramburs. Poate înduplec cretinul să se lase de nebunia asta, înţelegând că nu am de gand să-mi reneg credinţa, dar, deopotrivă, nu vreau să sufere apropiaţii mei iubiţi, ci prefer să sufăr eu.

Dar – aici se iveşte o întrebare nouă, “tehnică” – cum o faci? Cu ce cuţit? Cum vei suporta durerea? Cum vei opri sângerarea, că doar nu eşti atât de tâmpit încât să mori hemoragic. Şi cum te vei duce la Poştă, cu mâna pansată? Cum se va uita funcţionara la tine? Cum îţi vei feri mâna? Ce vor zice cunoştinţele tale, ce vei explica? Ce va zice incompetenta Poliţie, care te vede suspect de nebunie? Sigur că da, în filmele cu Yakuza, pare simplu. Dar, ghinion, nu ai sânge japonez… Sau poate găseşti resurse…

Tom se îmbătă zdravăn, temeinic, mangă, cleşte, cui, ţeavă etc. (există vreun popor care are mai multe sinonime la a fi beat?…, ascuţi cel mai ascuţit cuţit din casă, luă o batistă de bumbac, puse taierul pe masă (după ce, precaut, pregătise deja coletul, cu vată cu tot şi cu adresa scrisă, aia de P.O. Box) şi făcu ireparabilul gest.

Greu de descris ce a durut mai mult. Durerea fizică? Pierderea unui deget? Gândul la durerea celor cu degete deja retezate? Sentimentul împărţit al păcatului comis? Sentimentul de ură?

Oricum, nu mai rămase decât durerea fizică şi preocuparea urgentă de a duce la capăt ce era de isprăvit: Poşta, apoi un medic prieten, care îl va privi ca pe un nebun. Ceea ce şi era. Aşa a şi fost, cvasi-eroic, pseudo-eroic, ciudat.

Apoi, aşteptarea acasă, în faţa monitorului, după un telefon dat la Poliţie, povestind isprava (evident, a părut şi mai cretin decât părea…

Răspunsul a venit abia după două zile, după cum s-a mişcat Poşta. Şi era stupefiant de nesimţit. “Făceam pariu că o sa-ţi tai exact degetul mic de la mâna stângă, pentru că eşti dreptaci, eşti chitarist, iar acel deget era singurul care nu-ţi trebuia. Aşa că nu se pune!”

Tom murea de nervi. Îi venea să-i zică idiotului că sugestia îi aparţinea: el, nebunul, alesese primul acel deget, de la ambele persoane.

Avea să afle, a doua zi abia, ca ADN-ul nu corespundea cu nimeni cunoscut ori accesibil.  Iar lumea cunoscuta deja răspunsese, seara târziu, la telefoane (altă jenă – ce le zici lor?… Iartă-mă Doamne, şi-a zis Tom atunci, dar nu-mi pare rău decât de degetul meu – vai mama lor cei care au rămas fără degete, şi oare la ce morgă lucrează nenorocitul?

Care nenorocit persistă. “Vreau index-ul tău de la mâna stângă, adică degetul esenţial”.

Cine e nebunul ăsta?

În loc de final, la mişto…

Tom mai primeşte încă un e-mail, explicativ. “Index-ul de la mâna stângă ar fi trebuit să mă voteze a doua oară. Tu, la fel ca şi alţii, ai refuzat. Am luat-o personal. Am de gând să vă las fără degete, pe voi, fraierii care cred în Dumnezeu şi îşi iubesc semenii. Sunteţi în stare şi să vă mutilaţi, atât de proşti sunteţi! Noroc că vă ajut eu! Nu de alta, dar nu suport să nu fiu iubit, sărăntocilor.”

*to be continued*

Fireşte, finalul va fi altul, pentru că fie thriller-ul cât de real, filmul trebuie să bată viaţa. Acum doar m-am jucat un pic

FGL genuine copyright

Reamintesc celor care m-au sunat sau m-au contactat că autorii de care nu au auzit investesc în curajul de a trimite texte spre confirmare şi speranţa că vor fi nominalizaţi.

Nu ne-am născut niciunul cu plaivazul în mână – ne-am format ca scriitori în timp; de aceea, vă recomand să întindeţi şi Dvs. mâna către alţii, să identificaţi (aşa cum o fac Ioan Groşan şi Ioan Es Pop) sclipirile literare ale acestora şi să le acordaţi posibilitatea de a vă lua ca modele.

Proiectul acestor antologii nu este unul care se adresează în mod exclusiv autorilor de renume, ci tuturor scriitorilor de limbă română (şi sunt enorm de mulţi). Dacă Dvs., scriitorii cunoscuţi, refuzaţi să aveţi încredere şi în potenţialul altora, înseamnă că respingeţi şi posibila apariţie a unor alte valori ce vin dinafara perimetrului spiritual în care vă găsiţi acum.

Această notă suplimentară poate suscita o infinitate de interpretări şi de polemici; cred, totuşi, că veţi înţelege raţionamentul acestui proiect care nădăjduiesc să devină o linie directoare şi în construcţia unor antologii realizate de alţi editori.

În ceea ce mă priveşte, am alcătuit o listă de lecturi (cu autori printre care figurează inclusiv unii din cei ce m-au interpelat) pe care am trimis-o autorilor ce nu au fost selecţionaţi pentru antologii şi ale căror nume nu le dau publicităţii. Aşa am tradus faptic şi speranţa mea că persoanele ce mi-au trimis materiale se vor lua în serios.

Cu mulţumiri,

Ştefan Doru Dăncuş

Director Grup Media SINGUR

(leo, au trecut exact 4 ani și 4 zile de când

a plecat Cristiana – sor’mea; cumva,

pare-se că’mi ești un bun vehicol

transcendic; așadar, prin tine,

eu, către amintirea ei. )

Nu întâmplător mi-am adus aminte de solidaritatea timişoreană. Încă dinainte de unele discuţii stârnite de apariţia (în sfârşit!) (şi nu puţini tot cred că prea devreme!) antologiei Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, era programat să particip, la Galaţi, la Festivalul revistei Antares, unde ar fi trebuit să aibă loc un recital poetic douămiist, “prefaţat” de mine cu unele cuvinte despre antologia pe care o pregătisem şi care tocmai urma să intre sub tipar. Nu a mai avut loc. Şi nici nu avea cum, în acea formă. Prin exces de zel de a sugera explicit participanţilor despre ce va fi vorba, organizatorii au trecut din neatenţie (sau din reflex) în program : “Duminică, 30 Mai 2010, 11:00 – Muzeul de Artă Vizuală: Dezbatere poetică pe tema Poezia anti-utopică. Recital poetic – Grupul de la Timişoara”. Nu era cazul (eu fiind (d)in Bucureşti, via Călăraşi, unde m-am născut şi-am rămas până în 2000, iar antologia fiind cu poeţi din alte zone ale ţării; în schimb, e adevărat, publicasem în 2009 un volum la cea mai îndrăgită editură de pe Bega). Dar m-a amuzat. Acum îmi dau seama de unde confuzia.

From the Mafia to the Hells Angels What It Takes to Go Undercover

A common urban legend, which floats frequently among prostitutes and drug dealers, as well as in the public at large, holds that if an undercover police officer is asked if he is a cop, he must admit it. Otherwise, the legend says, the police officer has committed “entrapment” and if he then arrests a person for a crime the person will be acquitted. This scenario, propagated in part by popular police television dramas is not true. While there is an “entrapment defense” which, if established, entitles a defendant to an acquittal, the fact that a police officer lies to a suspect about being an officer does not establish the defense.

This legend is commonly believed because many people believe that police are not allowed to use deception in the course of their law enforcement duties. In fact, courts give officers wide latitude to use deception in undercover operations, interrogations, and other areas for a several reasons. First, criminal suspects are not expected to be honest with the police, so police must be allowed to use deception as well in order to “level the playing field” and allow the officers the necessary latitude to catch criminals.

Second, without the use of deception, undercover operations would not be possible. The very act of an officer posing as a drug purchaser or prostitute is, in and of itself, an act of deception. Without this deception, however, courts note that it would be extremely difficult to fight drug and vice crimes. Finally, a rule which would require an undercover officer to identify himself as such to a drug dealer, upon request, would place officers in an especially dangerous situation.

In most jurisdictions, to establish a defense of “entrapment” a defendant must establish three separate and distinct factors. These factors are commonly referred to as the “subjective test” of entrapment, because they focus on the subjective intentions of a criminal defendant rather than on the conduct of the undercover officer.

Well…All this is just benevolent theory. Let’s see a little practice (aka the hideous simple truth):

MEMPHIS POLICE BEAT TRANSSEXUAL – CAUGHT ON TAPE.
“The video, recorded February 12th, shows Duanna Johnson in the booking area at the Shelby County Criminal Justice Center after an arrest for prostitution.The tape clearly shows a Memphis police officer walk over to Johnson – a transsexual – and hit her in the face several times.”

“Saturday September 26 2009″ – “Three undercover officers attempt to infiltrate a March Against Police Brutality at the University of Pittsburgh, but fail miserably due to their horrendous disguise attempts. During the march, one of them breaks a photographer’s camera. This is just one example of a larger pattern of attempts to silence the media during the G20 protests.”

Time splinted, yet strangely linked with all this, what do we get?
William Moulton Marston was a Renaissance man: He earned a law degree and a doctorate in psychology, and published “Emotions of Normal People.” He also made a significant scientific contribution when his wife, Elizabeth, remarked to him that when she “became angry or excited her blood pressure seemed to climb.” This sparked an idea in her husband, resulting in his developing of the polygraph (otherwise known as the lie detector).
In 1940, Olive Byrne (his former student from Tufts) interviewed Dr. Marston for the magazine Family Circle. The piece was titled “Don’t Laugh at the Comics,” and in it he promoted the concept that comics possessed educational potential as they at least got kids reading. The article caught the attention of Maxwell Charles Gaines, who hired Marston as a consultant for his company, DC Comics. William wanted to create a superheroine who would serve as a role model for girls. For his inspiration he needed to look no farther than his wife, Elizabeth (Sadie) Holloway Marston

William Moulton Marston hoists aloft his bride, Elizabeth Holloway Marston, during a 1916 summer vacation in New Hampshire. Two years later they would earn law degrees on opposite sides of the Charles River. Archival photographs and original Wonder Woman material courtesy of Moulton “Pete” Marston.

In an era when most women did not attend university, Elizabeth obtained a master’s degree in psychology from Holyoke College. When husband William entered Harvard to study law, she wanted to join him, but the Ivy League university excluded women. Instead, women had to go to Harvard’s sister school, Radcliffe. Elizabeth rejected that choice, dismissing it as “lovely law for ladies,” and headed instead to Boston University.
Post-graduation, Elizabeth embarked on a 35-year working career. Some of her jobs included indexing the documents of the first fourteen Congresses; lecturing on law, ethics, psychology at New York universities; and working as an editor for Encyclopedia Britannia and McCall’s magazine. She waited until age 35 to have her first baby and then promptly returned to work.
She is 111 years now. Last week she was kind enough to send me this vid (we both laughed about): …

Funny, huh?  And now, to the original text:

A.O.L. /ASYLUM For All Mankind / MAIN / Aug 4th-2010 By Dan Solomon

From the Mafia to the Hells Angels — What It Takes to Go Undercover

In order to better understand what it’s like to actually work undercover, we asked Jay Dobyns, the ATF agent who successfully infiltrated the Hells Angels (and wrote a book about the experience), and Jack Garcia, who very nearly became a made man with the Gambino crime family, to help separate myth from reality and tell us what it’s really like. “Serving as an undercover agent sounds thrilling — creating a fake identity, running around with criminals, infiltrating secret organizations. But everything we think we know about the trade of being an undercover agent comes from TV and movies.” Talking to Dobyns and Garcia, one thing becomes clear: TV and movies may offer a slightly exaggerated view of the life of an undercover agent, but the reality of the situation is anything but boring.  

Creating a Cover Identity
There are various styles for creating a cover identity, but neither Dobyns nor Garcia suggests treating it like you’re rolling up a D&D character. “Some guys are pure method actors,” Dobyns says. “But I was never able to do that. I’ve always been a what-you-see-is-what-you-get sort of guy. I’d talk to the suspects in the case the same way I’d talk to anybody.” Garcia concurs, for the most part: “I didn’t do any outlandish background creation” he says, though entering the Mafia ranks, where most members grew up in the same neighborhood and have long family ties, required some specific details to be in place. “I was supposed to be a guy who just came in from Miami, so I found a cemetery that had a husband and wife with the same last name I was using, in case I was in Florida and the subjects in the case wanted to test me by going to visit their graves.” So, while it’s important to have a few details in place to add veracity to your story, keeping your personality in place is equally key. “I never was very good at switching back and forth” Dobyns adds. “Even playing the hardass, I still had a smile on my face. I was operating in a very brutal, violent world, but I’d just be who I was. I’m kind of a goof and I never tried to tone that down. It made me very real. There are guys who that annoyed — they viewed me as being immature — but if I tried to play a straight-up, hard-guy hitman, that’d just wear on people. Staying very true to who I am made me more believable. I don’t need to show up in a black trench coat and black gloves with a frickin’ assassination kit in a briefcase.”

How to Get In
Garcia, who’s described as the best undercover agent in FBI history, explains: Either you have a cold hit, where you go in on your own, or you get an introduction through an informant. When going the latter route, the way the informant is perceived is going to deeply impact the way the undercover agent is perceived. To that end, Garcia says that the first step is to figure out who the informant is and why he’s flipped: “You have to find out why this person’s joined Team America. What’s that all about? If he’s a good, well-regarded informant, then you don’t need much to get in.” When infiltrating the Gambino crime family, Garcia says, “I knew the mob would do their homework” hence all of the family details. And, with the help of Miami-based informants who could hook him up with references, he was able to bring “Jack Falcone” into the family. For Dobyns, the key to getting in was keeping his character straight. “I had a persona that was all-encompassing. I could take this character and put him in the middle of traditional Crips and Bloods gangbangers or into high-level, high-money kingpin types and make that person play across the board. I let the imaginations of the suspects take me there.”

Making Friends
There are a few tough challenges once you’re in a deep-cover situation, Dobyns and Garcia both noted. It can be hard not to become friends with some of the suspects in a case, and there are times when people in the group you’re in with expect you to do something that’s illegal, immoral or unethical. Dealing with these challenges is one of the more interesting parts of undercover work. “It’s human nature, when you go into a group, to find that there are people you like and have compassion for” Dobyns says. “And I don’t think there’s a way to act your way through being human.” So, how do you bust the same people you’ve grown to like? “I’m not allowed the discretion to make street decisions on who’s accountable for their crimes” Dobyns explains. “If I have two people in front of me, and Person One is someone I like, and Person Two is a nasty person I don’t care for, I don’t have the ability to say, ‘I’m not going to hold Person One accountable, but Person Two, I don’t like you. You’re going to prison.”

Can You Break the Law? “I took an oath,” explains Garcia. “We’re in the business of preventing crime, not creating crime. In the event that I had to whack somebody, I was going to feign a heart attack, and that’d give me enough time to make a phone call and get these guys arrested, or at least get the guy out. We don’t have any business crossing the line. Ultimately, this is just an investigative technique to put bad guys in jail.” Dobyns, who concurs with Garcia’s assessment, also points out another reason not to break the law in the course of an investigation: “One of the most common defenses in court is ‘outrageous government conduct.’ The defense attorney will argue, ‘My guy might be bad, but this government agent was worse than my guy. Why is my guy on trial and this guy’s allowed to act like this?”

OK. How should we end (for now) all this shit? mmm… let’s see again:

- Jay Dobyns fails to complete his mission into infiltrating and prosecuting the Hells Angels.

Jay Dobbins is little more than a lying rat bastard. He commited crime after crime in the name of “law enforcement”? Painting all the Hell’s Angels with a broad brush as criminals because of the actions of a few. To say ALL HA’s are criminals because of the actions of a few is like saying ALL blacks are criminals, or ALL mexicans are drug dealers. Yeah, Jay made his name, wrote his books, and then what? Spends the rest of his life in hiding. His house has been torched, his family is a target and the FED’s have treated him like the rat he is by not supporting their boy wonder. That is why he has had to sue his employer, the ATF. It seems now even the feds are not willing to help this rat. I guess it’s true, you should NOT throw stones when you live in a glass whorehouse. Somebody should have told Jay that before he decided to live his life as a rat.

Thursday 12 August By Xiron Xin Neutral

A common urban legend, which floats frequently among prostitutes and drug dealers, as well as in the public at large, holds that if an undercover police officer is asked if he is a cop, he must admit it. Otherwise, the legend says, the police officer has committed “entrapment” and if he then arrests a person for a crime the person will be acquitted. This scenario, propagated in part by popular police television dramas is not true. While there is an “entrapment defense” which, if established, entitles a defendant to an acquittal, the fact that a police officer lies to a suspect about being an officer does not establish the defense. This legend is commonly believed because many people believe that police are not allowed to use deception in the course of their law enforcement duties. In fact, courts give officers wide latitude to use deception in undercover operations, interrogations, and other areas for a several reasons. First, criminal suspects are not expected to be honest with the police, so police must be allowed to use deception as well in order to “level the playing field” and allow the officers the necessary latitude to catch criminals. Second, without the use of deception, undercover operations would not be possible. The very act of an officer posing as a drug purchaser or prostitute is, in and of itself, an act of deception. Without this deception, however, courts note that it would be extremely difficult to fight drug and vice crimes. Finally, a rule which would require an undercover officer to identify himself as such to a drug dealer, upon request, would place officers in an especially dangerous situation. In most jurisdictions, to establish a defense of “entrapment” a defendant must establish three separate and distinct factors. These factors are commonly referred to as the “subjective test” of entrapment, because they focus on the subjective intentions of a criminal defendant rather than on the conduct of the undercover officer.

---

(http://www.asylum.com/2010/08/04/going-undercover-jat-dobyns-hells-angels-jack-garcia-gambino-crime-family/5)

Vom reveni la sfârşitul fiecărei săptămâni cu alte ştiri privind derularea acestui proiect.

1.Grupul Consultativ care va selecta şi va aproba materialele pentru tipărire are următoarea componenţă:

Ioan Groşan – prozator

Ioan Es Pop – poet

Felix Nicolau – critic literar

2.Până la această oră, s-au realizat Parteneriate Media cu:

Lithera.ro (site), FDL.ro-Fabrica de Literatură (site), RomanianVip (site),  Bocancul Literar (site), Proiectul Cititor de proză (site), Necenzurat (site), Ştiri MM (site), Institutul Blecher (site), ziarul „Glasul Maramureşului” (Maramureş), revista „Caiete Silvane” (Sălaj), revista „Cenaclul de la Păltiniş” (Sibiu), revista „Dacia Literară” (Iaşi), revista „Oglinda literară” (Vrancea),  revista „Algoritm” (Hunedoara), revista „Familia” (Bihor), revista „Euphorion” (Sibiu), Editura „Grinta” (Cluj Napoca).

În această săptămână, s-au realizat următoarele Parteneriate Media:

RomanianVip (site)

Revista „Oglinda literară” (Vrancea)

Revista „Algoritm” (Hunedoara)

Revista „Dacia Literară” (Iaşi),

Aceste parteneriate se regăsesc şi în lista de la punctul 2. Aportul fiecăruia din aceste puncte media a fost stabilit cu fiecare în parte.

3. Autorii confirmaţi până acum:

Poezie: Adrian Botez, Anişoara Iordache, Bianca Marcovici, Claudiu Komartin, Cristian Lisandru, Dana Banu, Dumitru Chioaru, George Ioniţă, Ioan Moldovan, Ioana Voicilă Dobre, Ionuţ Caragea, Liliana Lazăr, Menuţ Maximinian, Mihai Carabet, Paul Aretzu, Pavel Nedelcu, Sorin Lucaci, Sorin Olariu.

Proză: lista autorilor confirmaţi de către scriitorul Ioan Groşan va fi publicată săptămâna viitoare, acesta fiind actualmente în concediu în Maramureş, undeva unde nu are internet. Vă cerem scuze.

Totodată,  anunţăm autorii consacraţi care se regăsesc pe listele celor confirmaţi, că vor face obiectul unor secţiuni separate din cele 2 antologii.

Numele autorilor neconfirmaţi nu sunt făcute publice.

4. În atenţia scriitorilor confirmaţi:

Datele firmei în contul căreia se virează ori se depune taxa de participare în valoare de 100 lei (până la data de 30 octombrie 2010):

SC YEUDENI SRL

Banca Transilvania, Târgovişte, România

Cont IBAN (lei): RO10BTRL01601202T47115xx

Cont euro: RO82BTRL0116 04202T47115xx

C.U.I.: RO26372890

Nr. de Ord. în Reg. Com.: J15/3/2010

Loc. Târgovişte

Jud. Dâmboviţa

După cum vedeţi, am deschis un cont şi în euro, pentru ca autorii din străinătate să nu plătească taxe mari de transfer bancar.

Vă rugăm să păstraţi chitanţele de la bănci sau oficii poştale de unde faceţi această plată şi să vă indicaţi adresa poştală exactă, pentru a primi factură pentru banii depuşi. Anunţaţi  efectuarea depunerii prin mail: dorudancus@yahoo.com

sau telefon: 072-444.35.87

5. Numărul autorilor care au trimis texte în această săptămână:

Proză: 47 autori

Poezie: 102 autori

Cu mulţumiri,

Ştefan Doru Dăncuş

Director al Grupului Media SINGUR

Daniel Vighi

Aşa cum am promis, vă aducem la cunoştinţă detalii legate de realizarea Antologiilor Revistei SINGUR. Vom reveni la sfârşitul fiecărei săptămâni cu alte ştiri privind derularea acestui proiect.

1.Grupul Consultativ care va selecta şi va aproba materialele pentru tipărire are următoarea componenţă:

Ioan Groşan – prozator

Ioan Es Pop – poet

Felix Nicolau – critic literar

2.Până la această oră, s-au realizat Parteneriate Media cu:

Lithera.ro (site), FDL-Fabrica de Literatură (site), Bocancul Literar (site), Republica Cititor de proză (site), Necenzurat (site), Ştiri MM (site), Institutul Blecher (site), ziarul „Glasul Maramureşului” (Maramureş), revista „Caiete Silvane” (Sălaj), revista „Cenaclul de la Păltiniş” (Sibiu), revista „Familia” (Bihor), revista „Euphorion” (Sibiu), Editura „Grinta” (Cluj Napoca).

Aportul fiecăruia din aceste puncte media a fost stabilit cu fiecare în parte.

3. Numărul autorilor care au trimis texte în această săptămână:

Proză: 22 autori

Poezie: 17 autori

4.Săptămâna viitoare vom reveni şi cu numele celor confirmaţi de Grupul Consultativ.

Cu mulţumiri,

Ştefan Doru Dăncuş

Director al Grupului Media SINGUR

Pentru că numai atunci vei ştii cu adevărat dacă a fost sau nu iluzie. Înseamnă asta cumva că viitorul poate schimba trecutul? Îi poate revela esenţa; fiinţa?

Lacoste e de vină.

Am putea să-l frigem niţel, ca să-l proiectăm în senzaţionalul moştenirilor culturale, căci cartea lui, Dincolo de ironie şi ironism – plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo (Paideia, 2010) răscoleşte lenevii mentale. PoMo este prescurtarea de la postmodernism. Bănuiesc că asta a avut în vedere autorul, iar nu tribul indian din California şi nici argoticul american ”porch monkey” („maimuţă care stă la poartă”), folosit pentru copiii săraci hispanici sau afro-americani. Când scrie „unii clasici de marcă”, scriitorul se referă la Rorty, Baudrillard, Deleuze, Karl Popper etc. Dar, în fapt, la masa rotundă se aşează Socrate, Platon, Nietzsche, Kierkegaard, Wittgenstein, reprezentanţi ai fizicii de ultimă oră und so weiter. În felul acesta, cartea devine un manual de filosofie. Dar un manual postmodern – viu, dialogat, euristic, fără definiţii bătute în cuie. Aşa cum se cuvine să fie orice manual al epocii noastre, în care cei care mai gândesc – nu mulţi – au înţeles că ştiinţa face parte, şi ea, din mitologie. N-o să pot cuprinde aici toată efervescenţa ideatică a volumului, însă o să încerc să conectez  mesajul lui la propriile mele preocupări legate de trecerea de la postmodernism la post-postmodernism.

Mai întâi, filosoful aruncă în joc dicrepanţa între Haosul „obiectiv” şi Hazardul Teoriei jocurilor, cu reazem cultural în „Loteria din Babilon” a lui Borges. Şi prima scenă a piesei îl are ca protagonist pe Richard Rorty, americanul care a semnalat relativizarea adevărului redemptiv, mântuitor, şi trecerea de la o cultură filosofică la una literară. Gorun Manolescu îşi chestionează cu cerbicie partenerul de discuţie – răposat în 2007 – cu privire la implicaţiile acestui tip de cultură literară, „care s-a înălţat în ultimii două sute de ani”. Important este că a apaărut un nou tip de intelectual, cel care găseşte salvarea „în relaţii non-cognitive directe cu alte fiinţe umane”. Mai precis, un intelectual cumulativ, care nu mai respectă pricipiul latin multum in parvo. El este într-o competiţie cu confraţii legată de asimilarea culturală galopantă. Şi, cum ştim, există două tipuri de asemenea gurmanzi culturali. Generaliştii, cu dietă diversificată, şi specialiştii, blocaţi într-o specialitate şi aflaţi mereu la „pândă bibliografică” – cum ar fi zis G. Călinescu – de noutăţi în materie. Dintre aceştia e limpede că doar generaliştii sunt capabili de ironie şi autoironie, adică acceptă perspective largi, nefundamentaliste. Firul roşu al cărţii urmăreşte direcţia aceasta: anatomia mentală a intelectualului nedogmatic. De oricând şi de oriunde. O confruntare între cei de altădată şi cei de acum. Din care reiese că în toţi a fost prezent acelaşi arheu.

Iată înfruntarea între Ironist şi Metafizician. Primul nu construieşte sisteme, nu crede în „universalii”. Scolasticeşte vorbind, se declară un nominalist îndârjit. Pentru el, „vocabularele finale” sunt flatus vocis. Căci, pe urmele lui Heidegger, Ironistul e conştient că limbajul nostru e contingent şi istoricizat, deci un instrument eficient, dar limitativ. Cum Rorty este directorul ironiştilor, el a absorbit în limbaj şi operele artistice, şi ele nişte artefacte ce încearcă să comunice sau să supra-comunice. Cine le fetişizează îşi construieşte un vocabular final, respectiv un nec plus ultra.

Când intră în scenă Nietzsche, formulările devin inteligente la modul spectaculos: „Cel dintâi căscat al raţiunii. Cântecul de cocoş al pozitivismului”. Uite-l şi pe Kierkegaard păşind în ring cu distincţii subtile asupra dialogurilor platoniciene. Când Socrate foloseşte vocabulare finale, atunci în spatele lui s-ar afla Platon. Când nu caută concluzii insurmontabile, este el însuşi. Dar există două tipuri de ironie socratică, dintre care unul este negativist. Şi, observă Gorun Manolescu – care aruncă tot timpul gaz pe foc -, se poate face diferenţa „între a vorbi ironic prin figuri de stil şi adevărata ironie a unui adevărat ironist”. Ironia aceasta ar fi o mască pusă pe chipul Nimicului. Este tragic acest lucru? Să te îndrepţi rachetă spre inima Nimicului, fără iluzii intermediare? Nici măcar iluzia poeziei conceptuale, trăită voluntar de Heidegger? Dar catafaticul se revarsă în apofatic, aşa cum vesteşte şi ultimul capitol al cărţii. Exact aşa cum Sfinţii Părinţi creştini îl descriau în termeni apofatici, adică negativi, pe Dumnezeu. Cam asta au descoperit şi fizicienii-matematicieni ai postmodernismului: odată ce te arunci în universul subcuantic şi subatomic, te întorci la mitologie, mai ales la cea Orientală. Or, ironistul prevăzuse de mult că închişi în tridimensionalitatea noastră funcţionărească, n-avem cum să ne adâncim priceperea mai sus de genunchiul broaştei.

Discuţia cu Baudrillard porneşte de la gradaţia faimoasă: se pleacă de la obiecte, se trece prin fenomene şi se ajunge la evenimente. Evenimentele survin într-un joc ale cărui reguli se schimbă mereu. Cum zice filosoful însuşi: „cuvintele merg mai iute decât semnificaţia”. Deci adio iluziilor de cauzalitate, determinism, logică şi alte teburi confortabil-belfereşti. La fel şi cu invazia informaţiei, care a scos în decor cultura. Acum noi trăim un „extaz al comunicării” – nu contează ce anume comunicăm. De unde şi alunecarea din drama alienării. Jucăm o piesă minoră pe o scenă mondială.

Cum în partea a doua a cărţii invitaţii, zice-se, nu au mai venit, discuţiile se transformă în expozeu. O scurtă recapitulare aminteşte că nominaliştii, pe la 1300, împărtăşeau „opinia că logica are ca subiect expresia gândirii şi, în nici un caz gândirea ca atare”. De unde inutilitatea generalizării perceptuale. Trăim în plin arbitrar lingvistic şi suntem închişi în borcănele pe care cu emfază le numim personalităţile noastre. Sau, cum preciza Wilhelm de Occam, citat de autor, „existenţa universaliilor este tot atât de imposibilă, pe cât este de impsibil ca un om să fie măgar”. Ei, uite că la Shakespeare a fost posibil! Şi Deleuze va înregistra această smerire a pretenţiilor cognitiv-dominatoare ale umanităţii. După el, Evenimentul şi Singularitatea sunt efecte ale unui „Haos genial”.

Partea finală a cărţii este mai vie, căci e mai deschisă spre anecdotic şi literatură. Toate argumentele filosofice prezentate până acum sunt descrise alegoric, cu tot felul de exemple, mai mult sau mai puţin culte. De pildă, Alice a lui Lewis Carroll participă la jocul caucus-race, un soi de crichet în care mingile sunt arici iar crosele păsări flamingo. Există mai multe asemenea jocuri absurde şi trăsăturile lor comune sunt: 1) gradul sporit de mişcare, 2) reguli imprecise şi 3) nu permit existenţa unui câştigîtor şi a unui învins. Deci nu sport profesionist, ci sportivitate.

Titlul anunţa o discuţie în marginea ironiei, dar şi dincolo de ea. Mai toate încercările importante de depăşre teoretică a postmodernismului au cerut abandonarea ironiei: performatismul, noua sinceritate, post-postmodernismul, manifestul poeziei europene etc. Întrebarea este dacă se pot face lucruri inteligente fără ironie – adică fără distanţare obiectivantă. Părerea mea este că nu. Însă poate că se va face trecerea de la ironie la ironism.

Este o carte care dacă n-ar fi fost scrisă, trebuia scrisă. Un fel de catharsis, descărcare a unei obsesii nu numai a autorului. Lăsând teren liber alteia pe care o simţim acum majoritatea dintre noi. Şi care, mai devreme sau mai târziu, va trebui şi ea să fie forjată. O „repetiţie”, dar „cu diferenţe”, cum ar zice Deleuze.

Bazat pe romanul lui John Ajvide Lindqvist Låt den rätte komma in, filmul cu acelaşi nume al regizorului suedez Tomas Alfredson este un horror atipic. Nimic din estetica agresiunii, a violenţei pure ce abundă în cinematograful contemporan. Nimic din “imaginea-exces” specifică unei estetici a saturaţiei, în care imaginile devin mai reale decât natura (Gilles Lipovetski, Jean Serroy, Ecranul Global). Violenţa pusă în scenă de regizorul scandinav, interiorizată în cazul lui Oskar, “o chestiune de nutriţie” (Tomas Alfredson) în cazul vampirului Eli, pe fondul frumuseţii brutale a peisajului suedez de iarnă, este naturalizată, introdusă firesc în schema realului; imagism poetic transpus în registrul imaginii cinematografice, obiectul natural constituind întotdeauna simbolul adecvat (Ezra Pound).

continuarea aici.

deşi nu vorbeşte despre lucruri uşoare. “Autobiografic cu măsură, adică la nivelul sugestiei, contemporan cu tehnologiile de ultimă oră, pe care e capabil să le transforme în obiecte poetice, cînd copil, cînd bătrîn, cînd colocvial, cînd auster, ba aş îndrăzni să spun cînd femeie, cînd bărbat, Sorin Despot are alură de poet complex, care trăieşte cu simţurile larg deschise, fără ca acestea să-i înăbuşe simţul mai subtil al abstracţiunii” spune Es Pop despre autorul cărţii Apasă (Cartea Românească, 2010). la fel aş caracteriza şi eu un poet calm, poate prea cuminte, dar categoric plăcut. un poet cu faţa spre sine, spre uman.

apasă, ed. Cartea Românească, 2010, preţ: 20 Lei

lumea bizar devorată

căci Ofelia Prodan aduce printre noi nişte naraţiuni stranii şi crude, cu personaje infraumane, de o intensitate hipnotică, după cum remarcă Paul Cernat pe copertă. dispariţia e camuflată de poveste, mai ales prin prozopoemele teribile şi trăznite din prima secţiune a cărţii, dar şi prin Savelciuc, un biet mutant al durerii, prin Răpan („noul Mesia”), sau teratologic-vizionara Maşa, căci, aşa cum ne spune abia şoptit Ioan Es Pop, Maşa (Maya) cea cu stomacul fără fund are toate şansele să ne fi înghiţit deja fără ca noi să fi băgat încă de seamă, adică fără să fi observat, înainte de-a ajunge la sfârşitul cărţii, că pe fila ei de început scria: “În trei zile lumea va fi devorată”.

în trei zile lumea va fi devorată, ed. Paralela 45, 2010, preţ: 9 Lei

Loneliness is something every human has felt at some point in his life.

It’s as real as a pen, as dirt, as a flower, as a paper cut. It simply is a part of the human condition. It’s a feeling that, despite making you the weakest being of them all existent on the face of the earth at one particular moment it also helps you become a stronger person. It makes you discover things about you that you didn’t know or that you never paid attention to.

How does loneliness occur?

Be it after a break-up, after someone’s death, after moving to a different city/country, after initiating a new perspective in your life, due to lack of affection or even for no reason comprehensible. Loneliness happens.

Friendship: You can be at a party with all your friends, watching how everybody is having a good time, laughing, enjoying themselves…but still you grab a beer, watch them have fun, share an occasional smile and be completely and utterly empty on the inside.

Habit: You can be in your new apartment, cleaning your room and asking your mother for a glass of orange juice from the kitchen. But when you get no response you suddenly realize that there’s nobody to give it to you and you have to get it yourself.

Love: After a recent break-up, with the person you thought you would spend your whole life with. The one person that knew you best, that you shared so much with yet betrayed you; that someone suddenly isn’t there anymore. So you’re lying in bed all by yourself but still leaving that persons side free and draw your hand across that side of the sheets… You’re perfectly aware that you haven’t changed those sheets in weeks but you know why. Because they still smell like that person. So you grab the pillow, squeeze it to your chest and start crying with flashbacks of all the beautiful moments you’ve spent together. All the plans you had together, all the places you wanted to go… Even that small house down the corner that you wanted to buy, yes even that shows up in your mind. Then, you simply break down with the though of how kissing that person felt, how…for one small second the world seemed a better place.

Work: You own a company, that runs pretty well, have success over success, you look at the reviews, but … there is no pride, there is nothing. Not even a person to share that success with.

Death: You drive by the bench you first had your knee injured, because you were running fast to catch up on your father. You pull over and walk to that place. You’re passed your 30’s but you still remember it like it was yesterday. Your father ran to you to pick you up and you both went to the store to buy some candy. That store isn’t there anymore, they built a fancy hotel instead, years after that. But you look around… See how things changed, take your phone out to look at the clock and see it’s 2 in the afternoon. Remember the first phone you ever had? A big black phone that kids used to make fun of back in middle school, but you would still walk around proud and wait for your fathers call, at 2:00 PM. Every single day.

How do we deal with it?

That’s up to you.

You can: drink it off; keep it inside and let it eat you alive; share your pain with whoever is close to you or even a stranger you might never see again; cry and hope time will heal it; smile and pretend everything is fine; do something you enjoy, take a walk, buy something, feed a hungry dog or a cat, even a poor person, do something good, to make you feel worthy or to make you appreciate the small things.

All I can really say is that we’ve all been there, more than once. Everybody knows or has a slight idea about “loneliness”. We might have different views upon the term, we might see it as physical loneliness or emotional one, we might see it as a war with ourselves or with the others but we all know that after the feelings gone, we’re a bit more stronger than we were before.

“Faptul că ne naştem într-o stare de corupţie este deja o manifestare a judecăţii lui Dumnezeu împotriva rasei umane.
Iar pedeapsa lui Dumnezeu, în acest caz, este dreptatea noetică.”

R.C. Sproul

În Grădinile Raiului trăiau Adam şi Eva înconjuraţi de propria necunoaştere. Nu existau nici binele, nici răul, nici ruşinea, nici plăcerea. Geneza ne povesteşte însă, despre o ispită şi despre creatura şarpelui mai şiret decât toate fiarele câmpului pe cari le făcuse Dumnezeu . Este deci, în natura şarpelui tendinţa de a fi mai şiret şi de a-şi satisface această şiretlenie folosindu-se de unica ispită şi de necunoaşterea omului.

La rândul ei, Eva cea neştiutoare înţelege că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea şi acceptă acest avantaj, încălcând legea lăsată de Dumnezeu. Identificăm astfel în Geneză primul caz de corupţie, singurul posibil în acel context. Putem afirma deci că un act de corupţie morală este intriga lumii în care trăim, este chiar motivul pentru care s-a creat această lume. Şarpele, ca reprezentant al forţelor răului, îşi satisface o condiţie comportamentală, cerându-i femeii primordiale încălcarea legii şi promiţându-i înţelepciunea. Eva acceptă acest gest, considerându-l minor; ea decide dincolo de lege că această cunoaştere trebuia atribuită cuiva şi nu conştientizează fatalitatea actului de încălcare a legii.

Contextul religios ne obligă să acceptăm acest unic caz ca fiind inexplicabil. Nu ne putem însă abţine de la câteva întrebări, nu putem refuza să tragem câteva concluzii:

Cele întâmplate sunt mai degrabă improbabile şi totuşi inevitabile. Sub ce formă să fi găsit omul această portiţă către singura posibilitate de încălcare a legii? Ar fi o naivitate să presupunem că aşa a vrut Dumnezeu, dată fiind reacţia imediată a Acestuia. Pentru că întâiul caz de corupţie nu a rămas nepedepsit, dimpotrivă- religia susţine că plătim până în ziua de astăzi naivitatea strămoşilor noştri. Vom fi poate tentaţi să afirmăm că Dumnezeu a creat pomul, şarpele, legea şi omul neştiutor şi deci, singur a dat naştere păcatului strămoşesc. Da, este adevărat că un caz de corupţie morală( numită astfel deoarece corupţia, în accepţiunea sa modernă, presupune şi o componentă materială) a fost posibil numai cu voia Domnului, dar acesta a fost mai degrabă o limitare, o restrângere. Pomul nu poate fi decât un simbol; cantitativ vorbind, el este atât de neînsemnat în Măreţia Raiului încât este de datoria omului să evite această fărâmă de rău.

Alungat din Împărăţia Raiului pe Pământ, omul va încerca în continuare să respecte legea( de orice natură) şi să evite greşeala corupţiei sau va suporta pedepsele cuvenite. Cu fiecare abatere însă ispitele cresc exponenţial până la punctul în care ţelul omului nu mai constă în a evita corupţia, ci în a o restrânge valoric. De aceea este necesar ca fiecare individ să se străduiască exponenţial pentru a răscumpăra abaterile anterioare. Pentru că prin manifestarea judecăţii, Autoritatea Supremă oferă constant o şansă a răscumpărării, dar numai dacă omul ar rezista unor ispite înzecite. Ne naştem deci într-o stare de corupţie şi este de datoria fiecărui individ, nu doar să evite acest fenomen,ci să împiedice pe cât posibil şi manifestările tangenţiale lui.

Încercând să avansăm pe axa timpului printr-un uşor efort imaginativ până la localizarea primului caz autentic de corupţie, vom avea parte de o călătorie mai scurtă decât ne-am fi închipuit. Primele invenţii ale omului au avut loc în perioada neolitică şi în scurt timp omul a conştientizat( nu şi definit) existenţa plus valorii. Într-un scenariu, complet fictiv, ştim că până la un anumit moment exista doar proprietatea comună şi toţi membrii unei comunităţi erau definiţi ca egali datorită aptitudinilor similare. Aceştia adunau deci toate bunurile într-o proprietate comună, nestingheriţi de oportunitatea vreunui avantaj: sentimentul nedreptăţii nu avea origini în firea umană. Dar dacă vreunul din membrii comunităţii ar fi descoperit arcul, atunci cantitatea de hrană cu care acesta contribuia la proprietatea comună ar fi fost semnificativ mai mare şi ar fi dat naştere unor revendicări. Omul conştientiza în acel moment plus valoarea; ceea ce acesta aduna în plus era păstrat pentru uz personal suplimentar şi devenea astfel proprietate privată.

Odată cu proprietatea privată se dezvoltă şi instinctul pentru deţinerea de bunuri materiale private. Ne putem deci imagina că primul act de corupţie a avut loc atunci când un membru al comunităţii a apelat la puterea şefului de trib pentru a-i fi repartizată o bucată de pământ mai fertilă, oferindu-i acestuia cantităţi variabile din bunurile personale sau, cine ştie, poate chiar propria soţie ori fiică.

Ceva mai târziu acest fenomen avea să fie generalizat- şi ştim astăzi că în epoca feudală funcţiile erau licitate public şi fără constrângeri. Lua naştere o ierarhie având ca metodă de dezvoltare fenomenul de corupţie: individul aduna bunuri pentru a obţine o funcţie mai avantajoasă care să-i permită atât o îmbogăţire, cât şi asumarea unei puteri ori a unor titluri nobiliare.

De altfel, sisteme similare acestuia au dat naştere corupţiei la nivel înalt. Pe teritoriul ţării noastre acte de corupţie sunt vizibile încă de pe vremea lui Matei Basarab, în veşnicul război al acestuia cu domnitorul Moldovei, Vasile Lupu. Recunoaştem de aici înainte o ascendenţă biaxială a corupţiei: din ce în ce mai prezentă, din ce în ce mai complexă. În ecuaţia procesului de corupţie intră şi noţiunea de relaţii, prin îndreptarea oportunităţilor către cei apropiaţi, prin distribuirea puterii către un grup de interese şi prin facilitarea de bunuri şi servicii pentru anumite categorii sau indivizi. În acest sens, regăsim în opera epigramistului Alexandru Teodoreanu( a.k.a. Păstorel), o glumă cu dublă referire istorică:

Caligula Imperator
A facut din cal – senator,
Petru Groza – mai sinistru
A facut din bou – ministru.

În secolul XX vorbim despre corupţie ca despre un factor de influentă mondială: de la marile războaie din prima jumătate a secolului până la marile afaceri din Occident şi Orient. În România, odată cu venirea comunismului, corupţia capătă puternice valenţe sociale. În conştiinţa publică ea devine o stare de fapt, o epidemie de care nimeni nu poate scăpa. Dovadă a acestei situaţii stau chiar glumele ce aduc în atenţia publică fenomenul, precum celebrul sistem PCR: Pile-Cunoştinţe-Relaţii.
Abia după căderea revoluţiei putem spune că o fracţiune a conştiinţei locale a declarat război fenomenului de corupţie. O sumă de legi şi organe responsabile cu reducerea infracţionalităţii şi combaterea corupţiei s-au dezvoltat mai ales odată cu aderarea României la Uniunea Europeană. Paradoxal însă, în faţa libertăţii de reacţie se dezvoltă un aşa numit complex al corupţiei.
Şi iată că am ajuns într-un moment care îmi permite să observ dincolo de orice documentare( dincolo de istorie aş spune) că fenomenul de corupţie se dezvoltă aproape nestingherit, în faţa şi în urma mea, dându-mi în permanenţă senzaţia că eu însumi mă aflu neputincios…în faţa şi în urma fenomenului de corupţie. De data aceasta o altă parte a conştiinţei ( sau subconştiinţei) publice pare să ne coordoneze toate acţiunile, la fiecare pas, la orice nivel- răspunzându-mi obsesiv, naiv, lipsit de scrupule şi chiar enervant: “ Ce’ai puştiule, nu ştii c-aşa se face? Aşa merg treburile! ”.

Pentru cei care au răbdare, la sfârşitul acestui text se găseşte şi un scurt video

Prezantare Geo Săvulescu (fragment)

„Autorul vizează ţinte, uneori mişcătoare,mergând de la Kierkegaard, Nietzsche, Rorty,Baudrillard, Derrida etc. şi chiar o anumită interpretare deformată a lui Wittgenstein de către aşa numita filozofie analitică. Dar cred că adevărata cheie a acestei lupte, pe care Gorun Manolescu o dă, este cea cu adversarul cel mai redutabil şi anume Deleuze de care nu se sperie. Nu te poţi speria de nimic când ai argumente. Deleuze este, poate, cel mai bine pregătit dintre filosofii postmodernismului. Are nu numai o pregătire filosofică de excepţie dar şi una matematică foarte solidă pe care mulţi alţii n-o avem, şi are argumente bine construite.

Numai un gânditor ca Gorun Manolescu, chiar dacă este autodidact în domeniul filosofiei, este, în schimb de talie să poată intra in dialog în virtual cu matematicienii, cu cei ce ştiu multă fizică, cu cei ce au atuul ştiinţelor exacte. Aici sunt şi cele mai frumoase, cele mai atractive părţi ale cărţii, printr-un ping pong al replicilor inteligente .”

Prezentare Victor Potra (fragment)

Această carte este, pot s-o spun cu certitudine, rezultatul unei lungi lupte a autorului cu daimonul său. E vorba de acel daimon lăuntric care transformă dreptul la gândire într-o obligație aproape morală.

Pot spune deci fără teama de a greși că autorul este un încăpățânat. Lucru care transpare și din carte. Pentru că Gorun Manolescu reușește să vâneze cu succes, printr-o junglă de idei filosofice, ceea ce este pentru el inamicul public numărul unu al gândirii contemporane: postmodernismul, deghizat în economia acestei lucrări în așa-numita ironie PoMo.

………..

Închei cu ceea ce poate ar fi trebuit să încep, dar am preferat să scap mai întâi de „partea grea” a acestei prezentări.

Gorun Manolescu, deși poate nu pare la prima vedere, este un jucăuș. Dispune de un umor fin și ascuțit, călit adesea în miștourile discuțiilor cu te miri ce înțelepți online. De asemenea este un hâtru care se pricepe de minune să te ia pe de departe și să te-aducă cu binișorul exact acolo unde dorește. Și nu se teme să folosească toate aceste atuuri. Rezultatul este o lectură plăcută, cu certe valențe literare, suculentă, extrem de deosebită de uscăciunea altor scrieri pline de morgă dedicate interogațiilor filosofice. Jonglând cu abilitate cu incursiuni în filosofie, istorie, matematică sau fizică, autorul te seduce permanent. Avem clar de-a face cu o carte care se citește pe nerăsuflate. E drept că după ce o termini, după acea primă lectură năvalnică, te simți cam prost. Cam tâmpit adică. Eu unul așa m-am simțit și a trebuit s-o recitesc. Pentru a-i patrunde miezul, care, veți vedea, este așezat pe mai multe straturi de posibile înțelesuri. În timp ce reciteam, evident cu mult mai multă atenție de această dată, mi-l închipuiam pe Gorun râzând în barbă: „Te-am prins musiu, te-am prins de-acum nu mai scapi…”
Într-adevăr, este o carte care m-a prins, și îmi pare bine că s-a întâmplat așa. Îndemn viitorii cititori să parcurgă neapărat şi textele din Addenda cărţii. Pentru că sunt savuroase şi cred că ar fi putut face parte, fără nici o problemă, din corpul lucrării.
Încă o dată felicitări Gorun!

Nu ne spune nimeni ce sa facem. E drept, Domnul ne spune ce sa NU facem. In rest, facem ce vrem. E libertatea noastra pacatoasa sau nu.
Nu controlam ploaia. Nici vantul. Nici frigul. Ce ne mai ramane de controlat (in afara vietii care ne scapa de sub control…)?
Ma uit la lumea asta cu ochi pustii. Si imi repet in cap: ABC, La, Si, Do – probabil singurele certitudini, care imi par matematice (eventual genetice: ACGT). Nu cred in oameni, indeosebi. Nici in mine, nimeni insumi. Chitara mea e simpla si complicata deopotriva. Zodia ei e DA.
Zodia mea e NU.

***

Relaţia dintre un bărbat şi o femeie e mai complicată decât cea dintre om şi oricare animal. Acesta din urmă, animalul, e simplu. Te iubeşte sau te slugăreşte, ori te atacă – câine, pisica, ori cal, măgar sau şarpe. Dar ce zic eu? Şi mai simplă este relaţia dintre un bărbat şi o chitară. Chitara te ascultă, face numai ce vrei tu să-i dăruieşti din sufletul tău, adăugându-şi armonicele, respectiv transferându-le pedalei şi staţiei. În schimb, femeia vrea să te posede. Îţi va gelozi chitara, calculatorul, procesorul de sunet (va avea grijă întotdeauna să deranjeze câte fire poate, dacă dă ea cu aspiratorul). Ai întotdeauna un orar: de somn, de mâncat, de făcut curat – încălcarea lui generează instant crize care, în funcţie de context, pot accede la gradul de isterie (etimologic, Hysterion înseamnă Uter). Biblic, femeia nu înţelege singurătatea bărbatului sau nevoia lui de a trăi în propria sa lume. Nu zic că ar fi ceva rău: la urma urmei, familia stă în neveste şi copii. Însă bărbatul are ceva care e numai al lui, ontologic-pleonastic, este el însuşi, înainte de toate. Este motan, nu câine de companie. Dacă vrea aşa, aşa face; dacă nu vrea, nu face. Mai rău, dacă e obligat, constrâns, terorizat să facă ce nu vrea, sfârşeşte prin a minţi, a înşela, a fugi. Culmea, întru dreptate, cvasi-bărbaţi devin „feministidele”, vai mama lor… Fug de bărbaţi, se tund scurt, au chef de mitinguri în care glorifică marele şi inexistentul nimic, urând faptul că se trag dintr-o coastă de Adam. Nu vă iluzionaţi, Doamnelor. Tot noi conducem lumea. Cu atât vă iubim mai mult. Nu există motani poponari.

***

Nu stiu cu ce sa incep… ‘Din fericire’ sau ‘din nefericire’ barbatul e nascut sa fie singur. Cu cat e mai iubit si mai imprejmuit, cu atat isi doreste singuratatea, sau libertatea. Invers, singur, sfarseste prin a si-o alunga.
Nu e si cazul Evei. Adam stie bine ca e unic, cosubstantial siesi, creat din prima (in ziua a sasea). Eva e facuta din prefabricata lui coasta. (Amintesc aici, ca intepatura la evolutionism, ca, recent, odata cu cartografierea genomului uman, s-a remarcat ca genele care stabilesc sexul sunt invecinate imediat cromozomic cu cele ale scheletului costal: ma indoiesc ca Moise era specialist in avatarurile ADN-ului…)
Femeia depinde de barbat. Dupa el isi tine firea. Cu malitiozitate remarc faptul ca nu prea exista calugarite frumoase, de tanjit, cu exceptia celor catolice din filme cu Louis de Funes… In schimb – nu ma indoiesc de asta – calugarii suporta pasiuni intense din partea femeilor, deopotriva pacatoase si/sau misterioase. ‘Dragul de el, barbat barbos sau silfidic, oare ce suferinta l-a dus acolo, suferinta pe care sa nu i-o pot eu alina, of…’
Dar vorbeam de altceva. Singuratatea, respectiv nevoia de singuratate a barbatului imprejmuit deja. Captiv. Ocupat. Posedat. Ocrotit. Iubit. Poti gasi sinonime in prostie… Au dulceata lor, sa recunoastem. Imediat ce va fi disparut imprejmuirea, vom cauta o alta – daca nu ne-am imprejmuit deja prin alte areale, de preferinta prin curtile altora. Insa ai locul tau, acasa. Vorba lui Noica: ‘acasa este locul in care poti fi gasit, dar si mai mult locul in care NU poti fi gasit’… Suna telefonul, de la nevasta sau amanta. Erai la dus, sau pe tron, sau aveai castile pe urechi, ori duceai gunoiul sau coborasei pana jos, sa iei o bere, si ti-ai uitat mobilul acasa… Daca suna de doua ori, de x ori, pe toate mobilele si fixurile – deja te-a enervat! Lasa-ma femeie-n puii mei! E meci! Sau e Van Halen la maximum. Sau e lectura din Heidegger, ori textul de varat pe blog, despre singuratatea barbatului…
Femeile, ca si FMI-ul, ca si bancile adica, n-au starea asta. N-o pricep. Singure, trancanesc la telefon sau pe chat. Au nevoia de a vedea lume.
Nu sunt misogin catusi de putin. Dar nu pot sa nu remarc faptul ca o femeie, indeosebi daca e neglijata, din varii motive, da in anxietate. E musai sa-si gaseasca pe cineva ‘de vorbit cu’ (de regula o prietena croita pe acelasi tipic). Daca e sa asculti conversatia de doua ore sfarsesti prin a te intreba: despre ce-ati vorbit? Nu exista raspuns. Practic, s-a vorbit despre nimic.
In schimb, barbatul e posedat de amok. Ii vine sa asculte muzica. Asculta. Are grija ca mobilul sa fie vizibil, la indemana, sau pus pe tremolo. Se va uita insa la cine e apelantul. ‘Poa’ sa mai astepte! Acu s-a gasit, cand incepea un solo al lui Blackmore?’ Daca e meci sau cursa de F1, e tragedie! Numai sunetul telefonului te scoate din minti, asa ca scoti din conexiune telefoanele fixe si inchizi sunetul la mobil, lasand doar un murmur pentru urgente.
Asta pe de o parte. Pe de alta parte, barbatul e invatat sa gandeasca singur. Detesta brainstorming-ul. Stampila lui trebuie sa sigileze orice product propriu. Toti barbatii au T-shirt-uri pe care scrie ‘Ego’. Daca nu scrie, e naspa… Degeaba se straduie consoartele sa schimbe ceva. Nu e nimic de schimbat, decat daca el a hotarat ca e ceva de schimbat (lucru care se intampla rar). Barbatii au probleme importante la care sa se gandeasca. Amanuntele, cum ar fi treburile casnice, sunt pur si simplu amanunte. La urma urmei, de ce te-ai casatorit? Sa speli tu vasele? In loc sa citesti Kant sau Umberto Eco? (evident, cu exceptii inimaginabile – Hi Hi. Barbatii sunt putin inclinati sa ‘imprumute’ asemenea lecturi femeilor. Ce naiba, nu le ajunge ca se dau mari cu desteptaciunea noastra, la cate un bairam, cand se aduna elita pe balcon, la o tigara-zece si trei beri?
M-am indepartat… Si chiar am devenit ironic… Pe bune acum, doamnelor din lumea-ntreaga… Chiar ne trebuie singuratate. Ne tragem seva din ea. Din ea gandim, ca dintr-o provocare, la fel cum copiii baieti vor jucarii-arme, nu papusi. Ne vrem ‘eminente cenusii’, agenti James Bond, chitaristi Jimi Hendrix, vocalisti Jim Morrison, savanti Albert Einstein. Si vrem ca femeile noastre sa ne lase in pace la asta, pana ce ne ‘intoarcem acasa’, observand ca iti pune masa, ea, femeia, si nu are nimic de reprosat. Atunci o iubesti. Pe ea, draga de ea, ‘Eva’.

***

Tom inchide PC-ul. Fireste, e abia 12 ziua, dar asta e programul lui: s-a trezit pe la 4 dimineata si a tot dat cu degetele in tastatura, a bloguit, a aplicat la vreo doua job-uri pe gustul lui, a mai facut 1000 de puncte la canalul select de trivia, chibzuit special pentru intelectuali. Lume putina acolo, nu intra oameni care n-au macar 30 de ani. 30 de ani, ca sa nu zic 40, e vremea cand ai chef sa-ti aduci aminte de cat de destept si promitator erai la 25… E ca si cum ai alerga acasa, la vreun aparat de fitness, in loc sa alergi in parc cu verdeata. Oare de ce? Deja te gandesti la ‘loc cu verdeata’? Sau exersezi de pe-acuma smoala incinsa…
Il trece gandul asta, la fel cum ii vine sa zica mereu ‘Doamne, iarta-ma pe mine, pacatosul’, cvasi-isihast – desi el detesta misticismele si pranele si mantrele.
Evident, se lungeste nepretentios pe jos si apuca obiectul indispensabil: telecomanda TV. Din acelasi motiv care invaluie trivia cea desteapta, fuge sa faca turul Discovery, National Geographic, Viasat, vreo 12 cu totul. E nehotarat. Deja pe la al saselea are variante, dar poate ca e ceva si mai varianta… In fine, se propteste pe una, mai mult auzind-o decat vazand-o, si inchide ochii. Mos Ene pe la Gene…
Vise confuze – ca altfel de ce le-ar mai spune vise?
Apoi socul. Un fost prieten, mai in varsta decat el, decedat de ciroza alcoolica, tot redactor de carte, apare tacut in vis si ii arata noul sau ceas. Un ceas ciudat, cu trei randuri de ‘verighete’ la suprafata, care se rotesc independent, in virtutea unei logici tehnice care n-are timp sa fie dezvaluita, explicata, intuita. Cercul ultim rotit parea incrustat cu semne zodiacale.
Tom se trezeste de spaima, renuntand la curiozitate. Are acest exercitiu – daca e un vis nasol, forteaza-te sa te trezesti. Tom reuseste intotdeauna, de cand a auzit aiurea undeva ca in caz ca visezi o cazatura, e musai sa te trezesti pana faci buf, ca altfel mori. Tom isi aduce aminte ca atunci cand era mai mic si cadea in vis, isi deschidea aripile cu strigat de vultur, sa sperie dusmanii, si plana, plana… Era stapan pe lume.
De ani buni insa, il ajuta fie somaticul, care se buluceste intru trezire, fie mintea care il obliga sa deschida ochii. Vor veni, cu varsta, ziua sau noaptea cand il vor parasi in bratele mortii ambele? Se va prabusi in somn? Va muri in vis? De ce i s-a aratat ceasul? Intrebarea e obsesiva.
Trezit fiind, are inca o groaza. Cum va exorciza visul asta? Bine cunoscandu-se, stie ca va scapa greu de el. Crede in semne, e hermeneut innascut, desi il enerveaza Freud. Se abtine sa vorbeasca despre asta, intrucat cuvintele rostite au greutate – mai bine iti tii gura, sa n-o auzi si s-o crezi ca si cum ar fi mai obiectiva decat visul. Ca si cum ti-ai marturisi tu sentinta. Asadar, tace. Se hotaraste sa fuga iar in universul de port paralel al tastaturii. Twilight Zone. Da-l incolo – e doar un vis, e doar un film. Il strafulgera totusi gandul rece ca ar putea deveni serial. O avea legatura cu faptul ca vom avea pe 27 august (poimaine) doua luni pe cer, a doua fiind planeta Marte, suspect apropiata de Terra, o data la nush cate sute de ani. Marte –brrr. Sange… Calendarul Maya, sacrificii umane, vine 2012, 21 decembrie, Sfarsitul Lumii…
Tom se gandeste sa nu mai doarma, sau sa se extenueze cat poate, astfel incat sa aiba somn fara vise mereu. Dar negrul nu-I da pace. Negru e TV-ul, neagra e tastatura, negre sunt dozele Seymour-Duncan de la chitara. Negru e procesorul Digitech. Neagra e carcasa PC-ului! Parca auzi coasa.
Tom se intreaba de la ce i s-ar putea trage? De la cadere de la inaltime? Nu. E prudent la asta. Mai inalta fobia lui decat realitatea accidentala… Inec? Slabe sperante – marea ii e dusman vechi, si nu are nici bani de mare. O caramida cazuta in cap? Hmmm. Statistic vorbind… O rana de cutit de la vreun tigan? Nu e cazul: nu sunt tigani in cartier si nici nu s-ar lega de un aragaz cu patru ochi.
Ramane visul. Dar, poate, pana la urma, doar vei visa ca mori.
Cine zicea ca viata e un vis in alt vis?

P.S. Tom promite solemn ca o sa va dea de stire daca se intalneste cu Moartea in vis. In concluzie, nu va speriati de cine va bantuie visele.

P.P.S. Tom isi aduce aminte de cata spaima a bagat bunicul lui, cel bigam, in familie, cand a visat in martie ca o sa moara pe 26 octombrie. Buluc, tot familionul e adunat pe 25 la fata locului, pentru sprijin. Se bea, se manca si se face 27. Moartea, speriata, nu se arata.
Concluzie: Viata e mai simpla decat cred parapsihologii. Sa moara ei daca au ceva de demonstrat!

***

Exorcizare! Alt vis tampit. Se facea ca s-a stins lumina in bloc, asa ca dau sa ies afara, ca tot nu mai aveam bere. Sinistru: si afara e bezna. Nu pot lua bere de la buticul la fel de cufundat in intuneric, de langa care – observ crepuscular – clientii pleaca bezmetici. Aud ca buticareasa e manga…
Ma pomenesc langa niste muncitori intr-o dubita, mancand si band cu ei. Nu stiu de ce, imi scot ceasul de la mana si il uit acolo. O iau hai-hui (aici filmul se rupe). In fine, imi aduc aminte de ceas cand baietii tocmai pornisera motorul. Bag capul pe geamul din dreapta fata si le zic amabil ca mi-am uitat ceasul. Care ceas? Esti sigur? Ce dai pentru el?
Am o revelatie. Apuc un cutit pe care il vad langa parbriz, tai pneul din dreapta fata si o iau la fuga. Evident, ma si trezesc din somn, nu cumva sa ma prinda baietii.
E abia ora doua noaptea. Timp de muzica si trivia…
Dar am scapat de (un) ceas!
Zi buna! Am aflat ca somajul meu se incheie fix la un an de la falimentul firmei unde lucram inainte.

***

Tom nu mai vrea sa vorbeasca despre visele din intunericul somnului. Unele pot fi luminoase pentru el, dar in majoritatea cazurilor un bec chior le coloreaza galben-obscur cadrul. Apar in vis persoane deja petrecute: mama, tata, un bunic, o bunica. Bec de modestie, la 30 W, camere subcotate imobiliar: mobilier lipit de pereti mai curand nezugraviti (oare de ce?). Si de ce preponderent interioare? Niciodata afara, decat in bezna labirintica.
Prin comparatie, visul cu ochii deschisi e viu. Sigur ca da, ‘Don’t fall in love with a dreamer’ (Kenny Rogers)… Suna luminos, nu trist, desi parsiv, iar barbatilor le place asta – nu sunt nevoiti sa promita. La limita, nu vor fi nevoiti sa minta: o spun pe sleau din prima.
Iata, Tom viseaza. Va castiga la Loto, sa zicem. Mai intai isi va ascunde urmele: ‘ce?’, ‘cine?’ ‘eu’? Apoi isi va alege locul de adastat si ascuns, vizuina perfecta, modesta pe dinafara, utila si luxurioasa inauntru. Greu de patruns acolo. E teritoriu insemnat. Ii va place sa fie plin de electronice si telecomenzi, respectiv led-uri stralucind in noapte, in off. O lampa discreta va ataca griful chitarilor, ca patina (la banii astia isi va permite toate visele: un Les Paul, un Stratocaster, un Washburn sau un Charvel-Jackson, inclusiv doua Steinberger-uri (alb si negru). Marshall in orice coltz. Basca sculele audio si tembelizoarele.
Apoi, abia, se va gandi la Eve (e un plural, Eva – nu-ti fa iluzii, nu e in engleza).
Acuma, visul poate continua cu ochii larg inchisi. Se prea poate sa nu fie nevoit sa munceasca deloc pentru statul furacios sau pentru patronul nesimtitor. Home, sweet home! Si paza buna, sa nu fii cotropit la inima. O fi bine? N-o fi bine?…
Timp liber sa scrii si sa asculti muzica, timp de chitara, timp de blogareala si de trivia, timp de navigat aiurea, brainless (the nothing box). Tom, barbat, nu se poate rupe de la a visa cu ochii deschisi. Ghinion. Eva va sta mereu la panda. E acolo, dupa colt. Eros are arcul intins…
Tom stie ca iubirea lui defrisata se va petrece mereu in contumacie. Propice topos pentru a scrie ‘Jurnalul Motanului Filosof’.

***

Am avut azi-noapte un vis ciudat de coerent (de la o vreme, nu stiu de ce, dorm prea mult si visez aidoma – poate ca am obosit de atata viata si atata realitate problematica). Se facea ca a aparut un nou tip de cancer, « fara forma », sau « cancerul lipsei de forma », « cancerul de-formarii » – a-morphe. Am facut abia la trezire legatura cu Morpheus, visul.
Asadar, a existat un caz zero – Christina Applegate (nu stiu exact legatura onirica – poate pentru ca s-a operat de noduli la san, poate pentru ca a jucat in filmul ala cu Printul transformat in broasca, sau poate doar ca era blonda – nu stiu). Nu comporta nimic tumoral acest cancer. Pur si simplu, trupul isi pierde forma, se deformeaza, se ne-defineste, ori prin largire, ori prin stramtorari ciudate, fluidizari, lichefieri. In fine, duce la un soi de disparitie, nu total fizica, dar sigur una de identificare. Ia apoi diferite forme mai mult sau mai putin intermediare, iar eu faceam in vis legatura intre Goya si monstrii lui umani si tranzitia la Picasso, dantesc, dupa caracterul persoanei. Legatura logica.
Apoi, omenirea, inca bulversata de molima (nu are nici o idee, nici o explicatie – in consecinta nici o solutie), e tulburata si mai mult : aceasta anomalie se transmite de la oameni la lucruri. Contagiunea merge de la mese si scaune pana la deformari ale planetei : noi depresiuni, noi vai, noi munti, noi largimi, rotunjimi, dilatari, strangeri. Nu e vorba de iluzii optice, de perceptie – exista inca persoane si obiecte necontaminate, exista masuratori lucide, care certifica fara dubiu realitatea benigna a acestui cancer (lumea il numeste inadecvat, in asteptarea explicativ infricosatoare a vreunei eventuale malignitati care pandeste la colt). Medicina se dovedeste neputincioasa. Fizica la fel. Nu insa si filosofia.
Mergand pe urmele unei sugestii din « Pendulul lui Foucauld » a lui Umberto Eco (moartea lui Diotallevi), se poate sugera o explicatie. Am avut o lume geometrica definita, pitagoreica, in care o dreapta era o dreapta, adica drumul cel mai scurt intre doua puncte. Am avut o fizica bazata de cauzalitate. Am avut o logica aristotelica bivalenta. Am avut un cod genetic nealterat, la care nu era bine sa umbli. La toate astea am umblat, incepand cu geometriile ne-euclidiene, cu logica polivalenta, cu mecanica cacofonic de cuantica, cu experimentele genetice, toate fiind considerate progrese si imbunatatiri epistemice sau practice. Iar intrucat lumea e facuta prin ratiune, sucirea ratiunii noastre a dus la sucirea lumii. Monstrii nascuti de somnul ratiunii la Goya au dus la lichefierea lumii la Dali. De la Dali, a mai ramas pasul de facut in realitate. Lumea a inceput sa se curga, sa se verse inspre neant, prin pierderea conturului, a limitei.
Nu glumesc – visul a fost real si a durat vreo doua ore, ca un scenariu. Daca mai dura o ora, cred ca faceam si casting-ul…

***

De ce latra acum un catel in fata blocului? De ce un idiot din State a tras cu arcul intr-o pisica ? (mai are 8 vieti, cred, pisica, draga de ea – dar boul ala – il complimentez acum… – n-are decat una, care, sper eu, o sa-i fie curmata de unul ca mine: eu n-am logistica necesara…) Marturisesc: am mai multa mila, am toata mila pentru animale, in special pentru pisici si caini, dar mult mai putina pentru oameni. Poate pentru ca oamenii se pot descurca altfel, cu desteptaciunea lor manifestata chiar cand sunt prosti. Animalul e pur, insa. N-are liber arbitru. Are doar ce i-a dat Dumnezeu. Nu veti vedea judecata nici o cobra la Judecata de Apoi. Nici o vipera, ca sa vorbesc mai romaneste. Romanul zice multe: ‘vipera ce esti!, ‘se mancau intre ei ca si cainii’ etc. Mai relevanta mi se pare expresia ‘era un caine de om’. Aici, idiotenia si rautatea umana se apropie de adevar prin ambiguitatea sintagmei. Ni se pare ‘inadecvat’ sa fim muscati, in timp ce facem asta zi de zi cu semenii nostri. Diferenta e ca noi o facem cu rautate nenaturala, pentru care raspundem, in timp ce un caine o face din instinct, aparandu-si teritoriul, femela, puii, bucata de paine amarata aruncata din mila. Sau, in noapte, pazind scara blocului in care sta un om care ii da oasele dupa ce a mancat carnea de pe ele.
Avem prea multe de invatat de la animale.
Si mai marturisesc ceva, cam neplacut. Daca vreun idiot are nesansa sa faca rau unei pisici in fata mea, dupa cinci minute o sa sun la 112 si o sa anunt ca cineva pare sa fi murit in bataie. ‘Cine l-a batut?’ ‘Nu stiu… Un Motan’.

***

Viata nu seamana cu filmul, sa recunoastem. Dar filmul seamana cu viata. Mai intai pentru ca suntem oameni si traim intr-un orizont, intr-un proiect, intr-o proiectare. Apoi, pentru ca visul e parte din viata. Prin tot ce facem ne dovedim a fi deja prinsi intr-o lume pe care initial am visat-o, am imaginat-o. Fie ea buna sau rea (asta e o discutie din alt film…) Mai ales buna, imi trece prin minte, totusi. Lacrimam cu totii atunci cand la finele peliculei eroul in alb isi biruie dusmanul in negru si cu barba neingrijita de atatea vicii, ori cand E.T. invarte bile prin aer sau ingana ‘Home ! home !‘ Si nu ne e neaparat rusine sa plangem, chit ca ne mai ascundem lacrimile, dintr-o demnitate suficient de prost inteleasa, stergandu-le cotit, suflandu-ne nasul, tusind fals. Suntem oameni, deosebim binele de rau, adica iubim binele si uram raul. Cu perversitate imaginativa eroul rau poate deveni si el „bun“, dar ajunge astfel in virtutea unei anume frumuseti proprii, a unui scenariu care doar aparent il nedreptateste. De fapt, un gest oarecare, o privire, o spranceana ridicata, o fapta „totusi meritorie“ il aduc in prim plan. Spielberg spunea ca face filme nu de amorul plastic al artei (pe care jura de pilda europenii anti-hollywoodieni, indeosebi frantujii existentialisti – scuzati-mi rautaciosul eufemism), ci pentru ca oamenii sa vina la cinema, sa se uite la film si sa se bucure – cu deosebire copiii — , sa se simta fericiti si sa devina mai buni. (Asta din ultima idee nu stiu daca a rostit-o chiar maestrul; cred ca e de la mine si e cam lacrimogena…) Lumea nu devine mai buna prin filme. Ba, s-ar putea zice, dimpotriva, devine mai rea, dupa atatea impuscaturi. Nu e vina filmului. Noi, oamenii, facem filmele, dupa chipul si asemanarea noastra.
Intrebare: ‘va uitati’ la filme ? Cine zice nu, ala e… Nu pot sa nu-mi aduc aminte de Marlon Brando batand ritm de flamenco pe volan, in Don Juan de Marco. Nu era mai bine, mai frumos, sa fie nu un psihiatru oarecare in LA.,California, ci Don Octavio de Flores, Grande spaniol si spadasin respectabil ? Don Juan din film (Johnny Depp) ar fi fost cumva fericit ca imigrant mexican, in loc sa fie un personaj adevarat? Daca am avea la indemana macar o iluzorie fericire, ar merita sa o dam pe urata noastra lume sublunara ?
Nu spun ca e bine sa traiesti intr-o lume magica si nici nu neg ca o astfel de lume poate deveni de-a dreptul mincinoasa si periculoasa in raport cu vietile noastre. Insa, la fel ca literatura, la fel ca teatrul, filmul face parte din micile bucurii ratacite pe care, in doze rezonabile, Dumnezeu ni le ingaduie in bunatatea Sa parinteasca, ca participare la creatiune.

In fine, ma gandesc la unul din filmele mele favorite, Forrest Gump. Putine alte script-uri surprind atat de bine America si Hollywood-ul, adica Filmul. Ideea ar fi ca, in pofida adversitatilor de tot felul, simplitatea, bunul simt, moralitatea, eroul in alb, iubirea, bunavointa, harul prevaleaza. Lumea filmului nu se dez-minte. In esenta ei, trebuie sa aiba legatura cu un « ceva » bun din noi, fie dincoace de pacatul originar, fie dincolo de realitate.

P.S. Nu stiu cati dintre dumneavoastra ati remarcat diferenta « de culoare » dintre imaginea Betacam si pelicula profesionala, cea care depaseste enervantul, aproape irealul Real TV… Filmul are o patina de vis care ne e mai apropiata sufleteste decat fadul indepartat al iesitului din casa. Revenim mereu acasa, in fata televizorului, ca la o sarbatoare, vazand sau revazand un film. Acest film pare fals atunci cand ii vezi « bucataria » surprinsa pe o videocamera obisnuita : se observa falsii pumni — raman din ei numai eschive, actorii par melodramatici, neplauzibili (filmele proaste, cu buget restrans, dau inspre penibil tehnic). Pelicula, in schimb, salveaza totul, ca in povesti…

***

M-am surprins, cu oarecare uimire, de cat de usor le dau cate un ron unor el si ea, probabil frati, copii tiganusi care bantuie a la Gavroche in preajma buticurilor ramase intr-un gang pierdut in Drumul Taberei (blocul ‘Materna’, pentru bastinasi). Initial, recunosc, mi-a placut, estetic si sagalnic modul in care stiau sa ceara, cu zambet. Apoi, cu atat mai mult, cum ma vanau cand ma duceam la piata… (am plete, sunt usor detectabil…) M-am invatat cu ei; desi sunt miop, le aud fuga dupa mine. Am surprins-o pe nevasta-mea dandu-le 10 ron, odata, si nu mi-a picat bine, mai intai ca era o risipa, apoi ca ma gelozeam: cum adica? – nu sunt eu singurul lor binevoitor?… Stiu sigur ca sunt pusi de parinti sau de vreun ‘peste’ sa faca asta, si ca banii nu le raman lor. E posibil ca si multe batranele cu durere si umilinta in ochi sa fie prinse in aceeasi plasa a nenorocirii mafiote, poate chiar a unora care cersesc si ei mimand o durere ce le tradeaza minciuna si pe care ii stiu, tot din preajma – lor nu le-am dat, pentru ca sunau fals.

Aud acum cateva zile ca Vaticanul (pe care nu-l simpatizez in mod deosebit, din motive care nu-si au locul aici) a luat o laudabila pozitie in apararea a ceea ce s-ar putea numi institutia cersetoriei. Si are dreptate. Din doua ratiuni, pe care o sa le iau invers. Mai la urma, pentru ca nu stii care oameni sunt napastuiti sau nu, sau doar escroci. Nu poti sti. E bine totusi sa te uiti la fata omului, daca ai un minim simt psihologic: iti vei da seama daca e un escroc, cu siguranta. Dar daca e doar o exploatata de escroci? N-ai cum sa stii. Si chiar daca ai banui ca asa e, nu e normal sa-ti fie mila gandindu-te ca poate ia bataie sau ramane flamanda intrucat ‘nu si-a facut norma’? (Am folosit intentionat femininul intru a sublinia ca nu dau niciodata bani barbatilor, ci doar femeilor si copiilor, dupa ce ma uit bine la ei.)

Argumentul ca incurajam asfel ‘plaga crestinatatii’ are un pic de logica, dar nu dreptate. In varianta politica, aceasta logica se numeste social-democratie, adica o ciuma mai mare care ruineaza toti banii munciti, pretinzand ca da ceva. De fapt, fura. Iar furaciosii nu dau niciodata, pentru ca sunt zgarciti la suflet. Daca dau cate ceva, e ca sa se laude ca au dat… In felul asta ucid in om mila, bunavointa, si batjocoresc pilda Bunului Samaritean. Mi s-a intamplat sa ridic un om de pe strada si sa descopar ca era doar un alcoolic. Nevasta lui s-a uitat ciudat la mine: ce nebun ar face asta – nu era normal, dracului, sa-l lasi sa zaca acolo? Eu insa n-aveam de unde sa stiu cine era – doar am vazut un om cazut pe langa care altii treceau nonsalant – iar apoi mi-a fost rusine sa il las acolo, ca pe o carpa aruncata.

In primul rand insa, a da ceva cuiva inseamna a primi ceva. Binecuvantarea unui cersetor are putere precum rugaciunile sfintilor. Poate ca iei teapa, la un scenariu bine regizat (‘Ti-e mila, ti-am luat banii’…) Dar nici o legatura aici cu actul in sine. E ceva intre tine si Dumnezeu. Poate ca era Iisus cel caruia i-ai dat un pahar cu apa sau l-ai vizitat la inchisoare, sau l-ai ridicat de pe jos.

Nici un negot aici. Cei care au mila cu adevarat nu cred ca mantuirea se obtine prin fapte calculate. Ispita, sigur, exista. Dar daca lacrimezi un pic cand auzi o binecuvantare de la babuta din colt, stii ca e de la Dumnezeu.

Felix-Gabriel Lefter

Arta osirică îşi doreşte ca publicul să deosebească sunetul produs de un om de acela produs de o maşină…cultivă o acuitate fină şi mai ales un proces de devenire, ieşirea din contextul sufletelor albinotice, ochiul olfactiv şi percepţia lichidă asupra dimensiunilor temporale, o ecologie a cerebralului şi a afectului.
A apus epoca perpendicularelor, e timpul diagonalelor lasser în artă…a unui totus congruent. Dincolo de zodia mecanicii si a hazardului, de dizlocarea spiritului, de Vacuum-ul intelectual, Sufletul este o aptitudine pentru divin, de aceea propunem analiza spectrală a dorului, gândirea în vocabule mitice, elementul naţional stilizat.
Tot aud postromantism, postmodernism, post-, post-, post-! M-am săturat de post! E timpul să mai mâncăm şi carne! Artistul e un arc-en-ciel între tradiţie şi modernitate.

II. Osiricul. Despre gândirea osirică. Conceptul muranic al devenirii.

Când eram copil, am învăţat să alerg după tiparul altora, într-un timp dat să fac lucruri cuantificabile într-o viteză exterioară propriei fiinţe. Din afară, eram o maşină alimentată de obsesia acelui prim clasat, cu frică, eram un motor turat la maximum, sub cilindrul unei voinţe de fier, nivelând totul. Obosisem. Mă dezgusta ideea defilatului în pas de cadenţă. Înainte, maarş! Sângele suna ca un şirag de monezi, nu mai avea clipocit de fluviu. Obosisem poate cel mai mult pentru că voiam să am înot înapoi, ca racul, să merg încet cu riscul de a rămâne în urmă. Nu voiam nordul şi nici cu turmele. Cirezile de oameni au ochiul înfricoşat, gura încleştată să nu le scape vreun urlet sau vreun geamăt. Mersul le e umed de transpiraţie, un tropăit, dar până şi în orchestra aceea simfonică de suflete desluşeşti un murmur necantonat, un pendul de trioleţi, o inimă cu o pulsaţie nouă. Timpul şi apa sunt una. Amândouă curg. Timpul e lichid…un lichid pulverizat peste bronhiile noastre.

Mă-ntreb de unde vine sentimentul de aservire pe care-l avem faţă de străini, această veşnică treaptă a doua. Suntem un fel de cetăţeni de rangul doi în propria ţară, sentiment explicabil la un popor dominat istoric de invadatori şi de o pseudoaristocraţie aservită propriilor ei interese. Ce ne lipseşte azi, ca şi în veacurile trecute…o anumită viziune asupra vieţii. Nu suntem o cultură minoră şi nu suntem o cultură ce se vrea cu orice preţ integrată în Europa. Poporul meu a fost mereu în situaţia de a da foc rădăcinilor casei şi să-şi otrăvească fântânile. N-am avut condiţiile dezvoltării artelor, ne-am limitat la necesar, la minimal, dincolo de spaţiul casnic, sanctuarul şi mormântul au fost punctele prin care am trasat linii în univers, cărturarii noştri au odrăslit capodopere mai mult pe la curţile străine, au ales exilul pentru că aici n-aveau tihna de a scrie. Poate că azi, deşi alte furii se abat asupra noastră, e un timp în care ne putem afirma identitatea culturală, autenticitatea, trăirile. În noi a existat mereu latentă sămânţa geniului dar ea s-a uscat fără să rodească decât greu iar oamenii, dezobişnuiţi cu miracolul, n-au ştiut să-şi protejeze valorile. Noi purtăm vina pentru asta, nu alţii. Am avut mereu predilecţia de a distruge cuibul păsărilor rare. E un semn rău că n-am avut vreme a scrie cărţi dar ele ar fi fost inutile unui neam învăţat să nu-şi depăşească pisihic condiţia de trib. N-ar fi avut cum să le apere, cum să le adăpostească, ar fi trebuit să le ardă şi, decât să ardă pergamente, mai bine să nu fi fost scrise niciodată. E ca şi cum ai renunţa în adevăruri la care crezi. Cărţile erau o comoară care nu trebuia să ajungă în raza ochiului viclean. Generaţii întregi au creat poveşti, mituri, basme, poeme şi cântece şi le-au dăruit viilor doar prin grai, împreună cu lăzile de zestre şi gândul bun.
Poate acum e timpul ca ceea ce nu s-a scris, să se scrie! Pomii care n-au rodit, să rodească, să ne câştigăm demintatea în faţa propriei instanţe. Noi, aparent suntem o cultură minoră, pentru că tehnologia noastră pare a fi legată de arhaic, de mit. Oamenii de spirit par a fi blestemaţi să rodească în alte cetăţi şi poartă în ei o nostalgie vecină cu depresia, privesc spre ţară ca spre un pământ al făgăduinţei. Exilul îi poartă ca o mamă vitregă, iar cei ce rămân acasă se topesc în tristeţe, conştienţi că vor muri anonimi, măcinaţi de o istorie scrisă pe pietre arse.
Românii nu se revoltă când sunt umiliţi în ţara lor, când sunt un fel de negri lipsiţi de drepturi, ei înşişi călcându-se în picioare, acoperindu-se unii pe alţii cu noroi ca nimeni să nu le mai descopere coloana. La noi, s-au perpetuat tiranii, nu despoţii luminaţi, barbaria redusă la dememnţă, bogaţi ce-şi preling desfrâul cu surle şi trâmbiţe în decoruri ce erau odată sacre. Cruzimea naşte cruzime.
În oasele noastre s-au macerat mai multe culturi, una romană, văzută, şi alta dacică, a misterelor, unii au iubit scrisul, alţii tăcerea. Grecii şi slavii ne-au îmbogăţit humusul dar în acelaşi timp ne-au creat sentimentul complicităţii, complexul de cultură duală. Pentru noi a fost mai uşor să cioplim săgeţi decât trupuri de vioară sau condeie. Suntem bântuiţi de un perpetuu sentiment al efemerului: sunt cărţile trebuincioase pentru mântuire? Poemele care ne reprezintă spun tot: …şi de-o fi să mor…’’ copleşitoare frază: florile se vor ofili, frunzele se vor gălbeji, zidurile se vor clătina, dulceaţa zilei se va înnegri, apele vor mâli. Reacţia în faţa acestui ,, şi de-o fi să mor’’ e abisală: mioriticul îşi sapă mormântul, porneşte o cruciadă din lumea de aici spre cea de dincolo. Dă indicaţii eshatologice aproapelui, îşi încredinţează mama celor apropiaţi…cumva e o reeditare în spaţiul profan a crucificării? o metaforă a mielului sacrificat, o alegorie cu simboluri esenţiale…turmele de oi, de oameni, răscrucea, prezumtivul, condiţional-optativul, păstorul care se lasă în mâinile călcătorilor de lege. Mult timp pentru mine, lipsa lui de reacţie a fost un mister, aproape o laşitate. Nefuga baciului moldovean e foarte adâncă, dacă vom judeca prin prisma istoriei…pare a fi asumarea responsabilităţii de a-şi trăi destinul până la capăt. O acceptare a morţii într-o situaţie limită. Suntem noi gata să murim? Suntem noi gata să trăim? Să scriem?

Ca să schimbi ceva trebuie să-ţi iubeşti sincer poporul, nu să accezi spre un ţel pur personal, folosindu-te de capetele lor precum de nişte spinări de cămilă. Să-ţi faci o scară pentru a parveni din cefele strivite ale fraţilor tăi e o crimă. De asta, politicienii nu sunt credibili.
Cea mai frumoasă formă de apărare e spinul. Tineri, fiţi precum cactuşii…sunt flori samuraice, cu kimonouri şi sabie.

Locuiesc în ţara uşilor închise: în fiecare casă, vei găsi un meşter al porţilor închise. Le construiesc precum lutierii vioara dar nu se deschid şi nu cântă niciodată. O Românie aşa se ridică, din aproape în aproape. Calitatea unei idei nu stă în renumele celui care o spune, până şi păcătosul poate spune adevărul, picanteria are nevoie de chromă, seriozitatea, de clasicul alb negru. Românii vor culori aşa cum hainele unui copil sunt pline de rococcouri. Ideea plictiseşte, senzaţia îmbogăţeşte. Poarta de cunoaştare e senzaţia din noi, ceva care ţine de măduvă. Culorile sunt bune, dar nu orice combinaţie hidoasă, nu salata de guaşe, un amestec incoerent de culori fără sens. De ce dăm roade doar altoiţi în alte locuri? Pentru că suntem arizi şi stârpitori în acelaşi timp.

Tot timpul arta va fi între joc şi canon. Caracatiţele şi păianjenii au fost croiţi după acelaşi tipar: păianjenii sunt replica terestră a sepiilor. Pânza fiind înlocuită de cerneală. Să vezi cu ochiul stâng umbra iar cu ochiul drept, fluturele.

Vrem o literatură în care unele poveşti vin clar, cu contururi groase de şnur, altele se agaţă de crengi ca o panglică, ori ca un lemn dus de val încet şi cufundat pe jumătate în nisip. De multe ori partea care nu se vede, povesteşte despre care pe care o vedem. Sau invers.

Mai bine o corabie plutind pe ape decât un zid în care îşi dă suflarea cineva. E timpul pentru altfe de jertfe. Cât despre lipitori şi umbre…ambele sunt bune, primele sug sângele bolnav, ultimele te apără de arşiţă. Scriitorii scriu pentru vremea lor…În timp, valorile se perimează iar non-valoarea devine valoare. Nu vorbim noi o latină vulgară? Suntem predilecţi pentru aşa ceva. Suntem o naţie cameleonică. Trăim fenomenul Zangra: am tot exersat şi ne-am tocit puterea aşteptând duşmanul apoi, îmbătrânind, am abandonat lupta iar fortul a fost supus în lipsa noastră. Concluzia e tristă: noi nu vom fi eroi.

Mă simt uneori în afara oricărui cerc, nu-mi pasă de cercuri căci oamenii se adună în haită dar sunt şi momente când solitudinea e dureroasă.

Poporul nostru nu are o poveste de genul Romeo şi Julieta, Tristan und Isolda, literatura noastră e lipsită de un astfel de roman. Romeo sau Tristan au parte de iubiri fundamentale, nu fazice, episodice şi nici de femeia trofeu. În structura genetică a naţiunii nu e şi gena unei iubiri fundamentale, ci doar de conjunctură, la noi s-a perimat cuvântul amor din latină şi italiană. Amorul vine după carul cu boi şi putina cu slănină, îmbibat de conotaţia peiorativă, e asociat unei gândiri mai mult libertine decât liberale datorită ochilor din vârful coarnelor melcului pe care-l purtăm pe retină, printre coamele sălbatice ale cailor pădurii şi ale urii…minţim la propriul recensământ spiritual…suntem un popor de clovni…suntem conduşi de un clovn. Ochiul demult nu mai e ochi, e ochean. Vivat căderile în tranşee şi luptele pierdute!

E ceva magic chiar şi într-un artist mediocru, fie şi numai pentru că el crede şi munceşte să devină într-o zi genial însă e straniu să mori înainte de a-ţi contura traiectoria. Îmi simt oasele galbene ca de cal, m-au topit. Acum aş închide ochii pe un umăr şi-aş stinge reflectoarele să nu se audă în întuneric decât cum respiră timpul. Îmi plac lucrurile mari, lucrurile fantastice… aleg singurătatea decât să intru în mediocru. Poţi muri un necunoscut şi să te remarce într-o zi, talentul e o condiţie necesară dar nu şi suficientă.
Pot face multe lucruri însă mă sufoc şi nu-mi justific umbra fără artă. În ultimă instanţă, sunt strugurii pe care-i culeg să-i duc într-o buna zi lui Dumnezeu aşa că ce buni suntem să dăm sfaturi. Şi la topoare suntem buni dar să punem umărul…ne doare. Fugim. Vorbim cum ne-au învăţat să vorbim, de pe catalige.

Ştii ce e cel mai greu în viaţă şi în artă? Să faci mărul asemeni celor două pâini şi cinci peşti, să regenereze. Crizele şi tristeţile sunt bune, sunt un haos premergător unei ordini superioare. Orice iniţiere implică o pierdere a inocenţei. În ceea ce ţine de Psyche, noi suntem vracii. Noi sau aproapele sau departele…până când cineva ne izbeşte şi ne scoate din latent spre starea de graţie.

Azi nu am măşti, nici farduri, propriu-mi chip e cea mai bună mască.

Prefer Dali sau Goya. Depinde de câtă lumină am în suflet să-i percep. Niciodată la fel, niciodată aceeaşi însă nimic frumos, nimic pur, chinezării între oameni, un negoţ cu mătasea din suflet. Sunt în căutarea unui regizor…suntem maeştri la mimă. Adică impostori. Un lucru e cert, încă nu scot sunete de lebădă, ele cântă doar înaintea morţii.
Spune-mi tu, aproapele meu, Te-a umilit cineva? Ţi-a uns uşile cu tină? Curaj, ce-i cu tine? Renunţi? Tocmai acum? Caută să ajungi sus, n-ai stofă de argat, nu mai eşti ucenic. E vorba de noi, de tine, de viitor, de speranţe. Vino cu idei uluitoare, adu culori, sparge gheaţa, scoală din morţi şi învie. Ai rădăcini de aur dar nu sunt de ajuns. Ţine minte, eşti mai puternic decât un copac. Când te apropii de lemn, să-l faci să-ţi vorbească. Şi el a iubit. Lemnul a fost cândva un om, cu un destin ca al meu ca al tău. Din seva lui şi dintr-o sămânţă purtată de vânt şi de ape a ajuns aici, sub forma asta care-l vezi acum. Apoi, dragul meu, oamenii din jurul nostru sunt buni ca o pâine caldă. Noi, suntem problema, suntem pe jumătate nebuni, ne macină ceva, nu ne mai ajunge. Suntem ceea ce suntem, arta e nebunie şi înţelepciune. Arderile unui artist sunt mai mari decât ale unui om obişnuit. Dăm mult şi consumăm enorm. Aşa că, dacă vrei să te descarci, fa-o. Vrei să dai cu barda? Dă! Văzut de departe, omul e ca şi pământul, are fondul albastru. Cine ştie dacă nu tocmai misterul ne atrage la celălalt, inaccesibilul, neîmplinirea din noi…Dacă putem modela piatra, de ce nu-l putem modela şi pe aproapele după chipul şi asemănarea noastră?
Ieşirea din ţarc se plăteşte scump. Cu pierderea inocenţei…îs cum îi taurul cu ochii plini de sânge dar totuşi taur! Am înnobilat oamenii din jurul meu. Pentru mine sunt într-un fel sacri, se nasc din mine, din nou…fiecare zi e o carte pierdută, o carte prost jucată. Până-ntr-o zi, când ne izbeşte cineva şi ne scoate spre starea de graţie. Până atunci, îmi plac viciile bine practicate, nici măcare viciile nu ştim să le practicăm. Nici răul nu-l facem ca lumea, suntem delăsători în orice. Ne lipseşte o mişcare lucidă în ochi. Şi, uneori, contemplaţia…Curajul înseamnă demintate, punerea în ecuaţie fiinţială cu noi înşine, o ecuaţie fără necunoscute. Ne degradăm sufleteşte. Pentru mine, somnul e o trahee cu hieroglife. Iar omul? Omul e un ventricul al lui Dumnezeu. Omul e o Indie, o adevărată perlă a coroanei.
Conceptul muranic: dacă pereţii unui castel irlandez sunt înveşmântaţi în arborele lui genealogic, pereţii casei mele poartă în chip nevăzut mâinile întinse şi gurile-nsetate ale strămoşilor. Într-un târziu, ajungem părinţii propriilor noştri părinţi. Creşterea lor dincolo de moarte depinde de torsul rugilor şi al ofrandelor de aici. Se aşează ca nişte prunci în leagănele palmelor noastre, părinţii redevin copii, copii ai propriilor copii, rămaşi pe pământ să le poarte de grijă.

III. Contextul apariţiei curentului osiric

Sunt 20 de ani de la Revoluţia română din 1989 timp în care ne-am jenat să mai vorbim despre România cu demnitate. În primul rând, pentru că arta sub sloganul comunist a adus un grav prejudiciu însăţi noţiunii de ţară, pentru că a asociat arta la kilogram cu noţiunea de patrie şi patriotism, festivităţile de genul ,,cântarea româniei’’ sufocând libertatea şi diversitatea de expresie, fiind un mijloc de propagandă politică, de preamărire a liderilor zilei, adevăraţi faraoni, despoţi prin micimea lor intelectuală şi prin barbarismul lor şi lipsa de gust. Asistam la o schizoidie a artei din cauza cenzurii. Numărul celor închişi pentru curajul de a protesta nu va intra corect în arhive, fiind cu mult mai mare. Arta osirică îşi doreşte recuperarea acelor nume, reabilitarea lor, vrem să aducem la lumină literatura care încă mai aşteaptă să vadă tiparul netrunchiată pentru că cei despre care se scrie şi sunt acuzaţi, sunt încă vii. Luptăm împotriva amneziei conştiinţei, luptăm pentru libertatea de a spune lucrurilor pe nume. Mai mult decât atât, dacă în momentul 1989 eram o ţară de mâna a treia, acum suntem o ţară second-hand; dacă înainte aveam o industrie lipsită de noutate tehnologică şi oamenii improvizau pentru a da randament, acum nu mai avem deloc industrie. Trăim din împrumuturi externe. Un mesaj pentru tineri: deschideţi bine ochii şi citiţi. Pretutindeni în lume, cei ce îşi doresc puterea vor un învăţământ slab, pentru a conduce mai uşor prin dezbinare şi prin cultivarea ignoranţei. Fiecare generaţie are lupta ei. Fiecare generaţie are misiunea ei de a clădi un teren prielnic celor care acum nu se pot apăra, pentru generaţiile de mâine. Nu vreau să emigrez pentru a trăi mai bine, nu vreau să fim umiliţi pentru a vieţui aici. Imaginea actuală a României, cultivată cu mijloace mass media şi cu aportul considerabil al unora dintre noi, e că această ţară e o sursă inepuizabilă de infracţionalitate pentru cei din jur. E un efect al învăţământului slab şi al mizeriei, omul redus la stadiul de animal. La funcţiile primitive, de a-şi asigura hrana, adăpostul, supravieţuirea, perpetuarea speciei. O viaţă redusă sumar la limita dintre normal şi nebunie. O inducere a sentimentului de neputinţă, de ratare, de obedienţă pentru un ban în plus, o slugărnicie revoltătoare. Continuând astfel, ne distrugem. Arta osirică doreşte a fi formatoare de opinie. Arta osirică înseamnă iniţiere. Suntem şi nu suntem o generaţie de sacrificiu. Am avut intelectuali care au sfârşit în exil, deportaţi, în închisori, la canal dar cu toate acestea spiritul lor viu a continuat să triumfe, mesajul lor nu a fost ucis. E timpul să privim cu luciditate această ţară suferindă, să-i îngrijim rănile, să i le pansăm, să îi aducem zâmbetul. Nobleţea să se reîntoarcă acasă. Ospitalitatea noastră a fost prost înţeleasă de străini. A sluji pe aproapele din dragoste nu înseamnă a fi slugă. Mai mult decât atât, avem un altfel de a merge decât Occidentul. Nu mai greoi, dimpotrivă. Niciodată n-am fost greoi, dovadă mulţimea celor care reuşesc să se integreze în alte societăţi. Am fost mereu la marginea unor imperii şi am fost un for îndepărtat de veghe pentru ca cei ce şedeau în interior să aibă tihnă de a zidi. Ei au creat pentru că noi eram de pază. Şi se bazau pe noi. Deşi noi nu ne-am putut baza pe ei niciodată. Ne-au trădat, ne-au vândut, ne-au dezbinat ca să nu conştientizăm că putem deveni o forţă prin ceea ce avem în interior. Ne-au măcinat şi ne-au ademenit. Era şi simplu pentru că avem inocenţa celor care abia veniseră din rai. În contextul mozaicat al zilei de azi, trebuie să ne definim coordonatele. Cine suntem noi? De unde venim şi încotro mergem? Care e rolul nostru azi pentru că în trecut ştim care a fost. Eram câinii de pază cei mai fideli ai stăpânului. Cei care luptau să apere şi să moară pentru el. Dar azi, azi cine suntem? Suntem doar un loc de depozitat deşeuri, o piaţă de desfacere a bunurilor de import, suntem doar o ţară donatoare de creiere pentru instituţiile occidentale sau suntem o oază în deşert? Nu suntem o cultură minoră doar pentru că ei ne-au catalogat astfel, nu suntem o cultură periferică. Dacă vom raporta nucleul la inima sistemului actual, suntem la fel de europeni ca şi tanzanienii şi la fel de civilizaţi, dacă vom raporta nucleul la inima viitorului sistem, noi suntem în centru. Ne trezim din somn ca uriaşii. Am dormit destul, mai bine spus, am fost drogaţi să nu înţelegem ce ni se întâmplă. Să nu fim capabili să luăm o atitudine şi mai ales, am fost mai tot timpul vulnerabili. Şantajaţi. Viaţa e o chestiune de onoare, de atitudine. Arta osirică îndeamnă la luarea unei atitudini demne faţă de cei care vor să şantajeze pe cei ce vor să schimbe un sistem. Sunt oameni care au talent şi sunt oameni care au talent de a-i împiedica pe primii să îşi ducă misiunea la capăt. Ţara noastră are resurse inepuizabile în sare şi creier. De asta, asistăm la o hemoragie a tinereţii. Le dăm aici sentimentul ratării, îi obligăm să plece pentru că nu e loc pentru ei, îi trimitem în Occident unde se vor adapta greu şi unde doar vârfurile vor contribui la bunăstare. Dacă pleci în America, prima generaţie va spăla vc-uri, a doua va învăţa bine limba şi abia a treia generaţie va beneficia de cele mai bune şcoli. Iar într-o zi, le va fi ruşine să spună ca s-au născut aici, într-o ţară care nu le-a oferit nimic.

IV. Filosofia osirică

Lumea e compusă din formaţiuni spaţio-temporale suprapuse ce îşi desfăşoară existenţa simultan, intercalându-se. Visul nu e o utopie, ci o realitate paralelă, nu o defulare şi nici un uzufruct al realităţii. Când visăm, intrăm într-o altă secţiune a realului, privim în oglindă cum într-un spaţiu de care nu eram conştienţi, oameni identici nouă trăiesc ceea ce noi doar ne imaginăm. Punem semnul egal între real şi vis, între real şi utopie, între fantezie şi real. Universul e structurat asemeni unui compus chimic, dintr-o catenă de molecule spaţio-temporale dispuse aparent amalgamic însă cu o logică a cărei complexitate uneori ne depăşeşte şi ne rămâne să o descifrăm pe parcurs, în urma unor procese iniţiatice. Nu avem certitudinea că realitatea noastră e cea mai reală din toate formulele acestei probabilităţi. E posibil să fim la fel de virtuali ca şi visele noastre.
Faptul că atingem materia nu semnifică şi faptul că o stăpânim. De asemeni, graniţa dintre anorganic şi organic e foarte flexibilă. Materia aparent inertă se poate trezi la viaţă după cum şi materia vie poate parcurge procesul stingerii. Devenirea e ceea ce caracterizează lumea în aspectul ei fundamental. Arta osirică e o artă a devenirii, o artă cameleonică, o artă ce reciclează aspectul fetid al mediului fizic şi psihic, îl converteşte estetic, îi lărgeşte spaţiile de dezvoltare. Devenirea poate lua un aspect ascendent sau descendent, anabasic sau catabasic, spre rai sau spre iad. Arta osirică e o artă a tinderii spre perfecţiune, spre esenţe, un heraldism. Pe măsura acumulărilor intelectuale, omul îşi reformulează concepţiile despre lume şi raportarea lui vis-a-vis de ea. Artistul osiric e un umanist profund implicat afectiv şi un atent veghetor la pulsul febril al lumii. E un taumaturg. Vindecă prin arta sa, înghite puroiul şi scoate miere, e o amibă care purifică apele sufleteşti ale consumatorilor de artă. E un manufacturier de talie mare, nu un industrial. Îşi caută rădăcinile poporului în care s-a născut, îi restabileşte demnitatea. Încearcă să înţeleagă de ce i-a fost dat să se nască într-o anumită zonă a lumii, într-un anume context socio-politico-economic şi cultural, îşi asumă achiziţiile tehnologiei dar le raportează strict valoric la un sistem puternic dpv spiritual, îşi ia din tot ce îl înconjoară acele lucruri care îi servesc devenirii. Procesul lui are aspectul vegetalului din coloana infinitului de Brâncuşi: prin noduri, prin parcurgerea unor crize succesive, prin înţelegerea mecanismelor vii şi artificiale. El nu îşi induce crizele prin consumul unor substanţe, e provocat de o lume în veşnică schimbare, nu agonică, ci haotică. O lume ca o fiară ce se cere a fi disciplinată. Dacă lumea e un deşert, arta osirică e o oază în acel deşert cosmic. Căutăm armonia între ştiinţă şi artă, e o artă şi o ştiinţă a trăi printre oameni. În viziunea osirică, Omul e o Indie, o adevărată perlă a coroanei. Pilitura de fier din fizică e echivalentul vocalei din literatură, a sunetului primordial din muzică şi a punctului din artele plastice.

Postulate fundamentale ale muzicii osirice:
*corespondenţa între modul de concepere al materiei în fizică şi sistemele de scriitură muzicală (modal-tonal-pantonal // cuantic-newtonian-cuantic)
Uneori cred că nici soarele cromatic cu 12 sunete nu e perfect şi nu e ultimul. Într-o zi se va zămisli o altă conştiinţă sonoră, o nouă mutaţie chiar dacă ea va îmbrăca fie aspectul unei întoarceri (aparente) la matcă, fie va explora galaxii nedescoperite astăzi. Întoarcerea la matricea originară nu mai e posibilă pentru că însăşi spaţiul-mamă, uterul sonor se metamorfozează perpetuu, având atributele unui organism viu.

*cultivarea unei muzici boreale (confluenţa muzicii vechi, mitice in turbioanele simfonismului modern fără oripilarea sau violentarea mesajului, o muzica transcedentală, un mithos convertit estetic)
*Sonoritatile instrumentelor tradiţionale convertite în zone ale elevaţiilor (proiectul ,,Balkanic Zeppelin’’ al lui Mike Godoroja şi Marius Mihalache, în care întâlnim un ţambal psyheldelic, cu sonorităţi de dulcimer hammered şi chitară electrică, o rafinare a vocalului uman şi instrumental)

În arta plastică, sigla mişcării o constituie Copacul văzut ca un axis mundi în viziunea lui Sorin Ienulescu (,,pluralul de la copac e pădure’’) pe un fond auriu în care e inscripţionat logo-ul fără rădăcini nu ai viitor (no roots, no future). Osirismul şi copacul au în comun renaşterea, regenerarea, Osiris, cândva un rege drept, a fost ucis aşa cum e şi viaţa noastră acum. Osirismul (egipt.USER-puternic) cultivă multitudinea formelor de exprimare artistică, simbolizează moartea şi învierea naturii umane şi vegetale, întoarcerea la momentul 0 al creaţiei, clipă ce pulverizează prin densitatea ei axa dinspre trecut, prezent şi viitor, realităţile paralele, catenele interdisciplinare în artă, poemele vizuale.O artă românească îmbibată de universal.

Sincretismul fenomenului estetic permite configurarea unor noi simboluri grafice menite să poarte cu sine încărcătura semantică a aserţiunilor expuse anterior. Unul dintre acestea-Lumea ca un bonsai – constă în reprezentarea grafică a umanităţii sub forma unui bonsai sokan (trunchi dublu) şi este inspirat de conceptul cromatic uzitat în tehnica de compoziţie dodecafonică, soarele cromatic.

De multe ori cred că tragedia culturii noastre derivă la un anumit nivel încolo din incompatibilitate spirituală…în aparenţă e o cultură a cetăţii, a decorativului urban ori dimpotrivă, românismul se hrăneşte în structura lui ultimă din alte esenţe-un pat, o cană, o masă, o casă, un drum, un munte, un păstor. Grădinile lui sunt interioare, impalpabile pe când apuseanul va căuta basoreliefurile şi augmentările exteriorului, arhitecturade tip Baroc. În ultimă instanţă, aici se află o tâlcuire a afirmaţiei lui Kiplling: ,,Orientul e Orientul iar Occidentul e Occidentul şi cele două nu se vor întâlni niciodată’’.

Cultura şi spiritualitatea românească se apropie enorm de sensibilitatea extrem orientală printr-o aceeaşi aplecare spre miniatural, spre arhaic, conservarea lui nu în muzee, nu în zona veche a unui oraş, ci în ritualul vieţii de zi cu zi. Până în preajma celor două războaie mondiale, regăsim o aceeaşi adâncire a spaţiului interior în defavoarea celui exterior, în însăşi arhitectura miniaturală a casei.
Filigranarea o vom găsi în miniaturile ce împodobesc manuscrisele bisericeşti, în ferecăturile din argint ale odoarelor sfinte, o centrare în jurul sacrului şi, în mod straniu, un liant al întregului Orient îl vom afla în familia spiritualizată a vegetalului: pornind de la cedrul biblic (vom fi surprinşi de varietatea speciilor de brad care se adaptează perfect creării artei bonsaiului).

Dacă ar fi să trasăm o linie în spaţiu, vom întâlni pe aceeaşi axă cedrul libanez cu bradul românesc şi bonsaiul japonez. Consider bonsaiul o formă de manifestare a disciplinei interioare, o modelare a spiritului în condiţiile vitregirii firii. Iată de ce e posibilă o sinteză a sensibilităţii orientale cu cea creştină din haiku-urile lui Şerban Codrin pliate pe muzica lui Theodor Grigoriu.
În ciuda arhitecturii minimale a arborelui, florile sunt păstrate la dimensiunea lor naturală ca o matrice a genezei. Iniţiaţii în arta bonsaiului ştiu faptul că dimensiunile florilor unui bonsai rămân normale în ciuda miniaturizării trunchiului şi ramurilor. Florile nu pot fi pitice, orice bonsai fiind un exerciţiu de spiritualitate, un hai-ku vegetal, un trup supus rigorilor samuraice, un arbore reflectând în esenţă codul existenţial extrem-oriental, dovedind că, în ciuda restricţiilor, principiul vieţii interioare rămâne neafectat, sănătos. Limitarea spaţiului terestru compensându-se prin spaţiul celest, cerebral, spiritual. Culoarea fondului şi a spicelor e de miere, aurie, în partea de jos regăsim o întrepătrundere de mozaic şi vitralii, punct de goblen, broderii de pe cămăşile tradiţionale. Fagurele înglobează celula motivică din coloana lui Brâncuşi, coloană în care Noica vedea un simbol al întrepătrunderii, al simbiozei tridimensionale.
Alte exemple de artă osirică: Oraşul cozilor de păun, Când Iaşi vine de la Iago, Am văzut viori care aveau umbră de amforă, am văzut oameni care au umbră de animal, Poveştile viermelui trandafir.
Dacă Balcanii sunt o sinapsă de falii, una occidentală şi una orientală, osirismul propune primul curent cultural european de sorginte românească valorifcând falia orientală.

Exemple de artă osirică:

Generaţie în reflux

lui SGB

Din ora asta au mai rămas câteva chibrituri
Sunt cubu-n care sfera ta-ncape perfect
Scapăr din podul palmei un catren de metan
din ora asta au mai rămas câteva chibrituri

În fereastră apar rând pe rând ciocuri smulse
cocori cu hemoragii nazale
Cineva a transformat măştile într-un carnagiu venezian
Mansardele sunt antecamerele unui ospiciu
Aud în spate furtunele cu apă ale poliţiştilor
o turmă de elefanţi furibunzi

suntem o generaţie în reflux

libertatea e o portocală pe care EI au tăiat-o-n două
şi o mănâncă-n faţa noastră felie cu felie
şi salivăm

reflexul lui pavlov se termină uneori cu un pumn în gură
pe pielea mea nu scrie sac de box

în fiecare fişă de post sunt şi alte date trecute…confidenţial

adun ca un gunoier într-o raniţă anii şi cred în posmagii duri
care-mi rănesc gura când încerc să rod bucata mea de cer
o cer în avans
o s-o plătesc în rate
suntem şi nu suntem eroi din întâmplare
un simplu r ca o marcă înregistrată ne desparte de a trece graniţa dinspre ero(r)i în eroi
şi-mi fac antirabicul înainte de a privi ştirile

am plecat de lâng-o fereastră care-ncepea să ardă
o mână ţinea cercul alta biciul iar eu trebuia să sar
raiul se câştigă strângând din dinţi

când scriu poezie îmi scot un sân în afară
read in flash

pe fluviul musonic al poeziei plutesc leşuri
reinventatorii geniali ai lumii, simboliştii, au abandonat abatoarele deschise
suprasaturate de arderi
din despicătura clipei vin, tropăind ca o armată chineză, congelatoarele
s-adoarmă-n ele carnea împuţită a lumii refuzată de katarsis
versul meu are un gust coclit de plombă
deschid frigiderul şi mă izbeşte mirosul de b.u.
în ziua de târg a cărnii umane primeşti o sacoşă tabu
şi câteva picături din sângele lui bach
soutine picta vite însângerate uitându-se la trupuri de femeie
privesc boii lui grigorescu şi gândesc
ce bărbaţi aş fi pictat din ei
trupurile lor grele şi albe peste mine
trăgând carul vieţii
cu sute de copii şi o matcă
spre alte abatoare
spre alte îngheţuri

în labiile poeziei a pătruns un picior gros de vită
şi iată poeţii, pe jumătate sălbateci
pe jumătate nebuni
minotauri liberi ştanţaţi sub epidermă
la uşa crematoriilor minţii
portari ai abatoarelor universului:

sub un iceberg următorul transport fără etichetă
aici nu mai e loc în congelatorul
de nervi

“Alexandru Muşina este poet, eseist şi profesor. Este în primul rînd poet, dintre cei care caută, care explorează, care văd lucruri esenţiale şi reuşesc să le comunice constant, într-un mod profund. Budila-Express, Strada Castelului 104, Aleea Mimozei nr. 3, Tomografia şi alte explorări, Lucrurile pe care le-am văzut, Regele dimineţii sînt cărţi la care te întorci, cărţi de la care înveţi, cărţi care rămîn nu doar într-un raft, ci undeva înăuntrul tău. Aşa cum se întîmplă întotdeauna cu poezia adevărată. Interviul de faţă prefaţează întîlnirea cu Alexandru Muşina la Serile Observator Cultural. Dar un interviu este prea puţin pentru cîte ar fi de spus, iar farmecul discuţiilor pe viu este doar o mică urmă. Joi, 27 mai, vom profita de prezenţa scriitorului la Serile Observator cultural, pentru a-l asculta citind poeme inedite şi pentru a sta de vorbă live despre o mulţime de lucruri.”

Iată câteva fragmente din interviu:

“Poezia cotidianului nu înseamnă să faci reportaj: eu merg pe stradă şi fumez o ţigară.

Da, tocmai asta e. Distincţia majoră între poezie şi reportaj a făcut-o deja Mallarmé. Reportajul e omniprezent, poezia este rară. Eu încerc să ţin linia poeziei tot timpul. Să povesteşti ce ţi se întîmplă sau ce ţi s-a întîmplat ţine fie de pălăvrăgeală, fie de reportaj. Dar poezia, marea poezie – şi noi toţi vrem să ajungem acolo – înseamnă un soi de intrare în vibraţie cu „lucrurile“ exterioare şi interioare şi transmiterea acestei vibraţii. Cînd vorbesc despre lucrurile exterioare, mă refer la faptul că nu trebuie să laşi deoparte ceea ce se întîmplă în jurul tău, dar şi la faptul că trebuie să exprimi în poezie un fenomen nou, care nu ştiu dacă este fericit sau terifiant, şi anume secularizarea lumii. Secularizarea este rezultatul unei evoluţii socio-culturale, dar şi o traumă. Poţi să practici discursul autist şi să spui că numai ceea ce ţi se întîmplă ţie este important, dar e un discurs nevrotic. Or, poezia e un discurs sofisticat şi simplu, în acelaşi timp, despre ceva esenţial al omului care este viu, „normal“. Poezia nu e scrisă de nebuni şi pentru nebuni. Fiecare nebun e „în lumea lui“, cum se spune. „Poezia“ lor e interesantă strict ca o curiozitate, eventual pentru psihiatri (şi e atît de mecanică, de previzibilă, de plictisitoare).

Ai scris şi sonete. Forma fixă te constrînge şi poţi avea senzaţia că nu poţi spune lucrurile aşa cum ai vrea. Cum se împacă exerciţiul formal cu ceea ce vrei să exprimi?

Forma fixă te ajută extraordinar (inclusiv ca să înveţi, ca să progresezi în „meserie“). Dacă vrei să ieşi din mediocritate, dacă vrei să construieşti un obiect poetic adevărat, trebuie să cauţi, să cauţi… Pînă găseşti şi forma, şi ceea ce-ai vrut tu să spui. Sonetul de asta a rezistat: e o formă dată, aproape perfectă, utilizabilă şi azi. Funcţionează uneori şi ca un fel de proteză. Cel puţin aşa a fost pentru mine la început, ca să reînvăţ să scriu, că nu mai scrisesem, după 1988, vreo 7-8 ani deloc. Mi-am asumat ca formă fixă sonetul, o imensă provocare, dacă nu reproduci vechile sonete, ci încerci o poezie a lumii actuale. Eu am un model în practica sonetului modern, unul „imens“: Baudelaire. Probabil cel mai important poet al secolului al XIX-lea, cel mai adesea, într-o formă veche de sute de ani. Paradoxal, multe dintre lucrurile de vîrf şi relativ originale despre lumea contemporană le-am exprimat în sonete, mai degrabă decît în poeziile celelalte. Sonetul a fost şi o demonstraţie a faptului că stăpînesc meseria. Cine este în stare să scrie un sonet stăpîneşte meseria, cine nu, mai puţin. Nu este obligatoriu să scrii sonet, nici o formă nu este obligatorie, dar pentru mine a fost ceva extraordinar; în plus, m-a ajutat cumva să revin la poezie.

Acum eu o să mă fac că n-am înţeles foarte bine şi o să te întreb dacă respingi cu totul ideea de inspiraţie.

Spun doar că inspiraţia fără meserie este muget, sunet nearticulat, pentru că, în momentul în care-l articulezi, intri pe convenţii deja existente. Meseria şi cultura (nivelul cultural) fac, dincolo de talent (absolut necesar), diferenţa. Cînd spui: „Prietenii mă iubeşte, duşmanii mă duşmăneşte“, eşti deja într-o convenţie artistică, la un anume nivel. Ceea ce înainte era înţeles şi perceput şi luat ca venind de la divinitate, acum este înţeles ca un fel de tensiune plasmatică, o tensiune specifică ce se acumulează şi trebuie transferată în afară („Scriu ca să nu înnebunesc“). Ea poate fi exprimată printr-un muget sau prin spart geamul cu pumnul, dar poţi s-o prefaci (că de-aia eşti artifex!) în obiect artistic, încercînd să comunici acea complexitate care a dus la acea tensiune şi să-l faci pe celălalt s-o retrăiască prin lectură.

Da, e foarte frumoasă solidaritatea poetică, dar acum am impresia că există doar o solidaritate de grup şi atît, dacă mă uit la douămiişti.

Nu-s în poziţia să mă pronunţ. E treaba lor ce şi cum fac. Oricum, mi se pare aberantă, azi, discuţia pe generaţii. Discuţiile ar trebui să fie pe ideologii, teorii, practici poetice diferite, care să se concureze (chiar în interiorul aceleiaşi generaţii socio-culturale, biologice). Între douămiişti, există poeţi cu poetici diferite. Dar asta nu se prea bagă de seamă. Există şi aici poeţi buni, foarte buni, dar care nu prea se văd pentru că, cel mai adesea, nu vorbim de „oastea domnească“, de elita lor, ci de „oastea cea mare“, de strînsură (douămiistă). Oşti de genul ăsta nu rezistă, rămîn doar poeţii valoroşi, grupurile literare articulate, cu adevărat semnificative.

Ce părere ai despre poezia aşa-zis mizerabilistă?

Poezia „mizerabilistă“ (termenul e nepotrivit, dar… asta e, lucrăm cu „ce se spune“ în tîrg), mai exact ceea ce noi numim „mizerabilism“ este o simplificare şi o convenţionalizare a realităţii, la fel ca poezia idilică. Pentru că viaţa este foarte amestecată. Sînt momente, situaţii şi întîmplări minunate, iar altele absolut atroce, degradante, despre care nu vrei să vorbeşti niciodată. Un anumit tip de discurs poetic le selectează fie numai pe cele frumoase, fie numai pe cele mizerabile. Sau pur şi simplu le asamblează într-un anume fel, le inventează chiar. Problema cu poezia „mizerabilistă“ este următoarea: dacă ea apărea acum 30 de ani, ba nu, acum 70 de ani, avea un chichirez. Există (cu un anume impact) deja la Bogza, în Poemul invectivă şi Jurnal de sex. Acum nu mai are nici un haz, pentru că poezia trebuie să fie tot timpul în avans faţă de celelalte forme de exprimare culturală: jurnalism, film ş.am.d. Or, „mizerabilismul“ este o trecere în poezie a anumitor tipuri de emisiuni de televiziune, o „reciclare“ a anumitor filme care se fac în Occident de 30-40 de ani, a unui anume tip de proză „supărată“, să zicem a tinerilor furioşi englezi din anii ’50. E, paradoxal, „retardată“ . Are, în plus, ceva care pe mine mă deranjează, despre care am vorbit deja: e prea adesea jurnalistică. Perspectiva asta „mizerabilistă“ este perspectiva ştirilor de la ora 5, senzaţionalistă şi stupidă. Prea puţini reuşesc să realizeze un Teatru al Sinelui cu „tema“: viaţa e de căcat.”

Pentru a afla cine sunt cei ce reușesc acest lucru și alte lucruri interesante click aici.

(Credit foto: Elena Pașca)

Am plăcerea să vă anunţ lansarea cărţii mele „Dincolo de ironie şi ironism” la Bookfest 2010, între 9 şi 13 iunie a.c. Data şi ora lansării vor fi anunţate ulterior. Până atunci reproduc câteva păreri ale celor care au parcurs manuscrisul sau unele dintre eseurile cuprinse în volum, publicate în diverse reviste sau site-uri literare interactive, inclusiv FDL. (Aceste reacții se regăsesc şi pe coperta 4 care în imagine nu este suficient de clară).

Titlul, imaginea de pe copertă şi – last but not least – cunoașterea cât de cât a autorului, incită la lectura cărții.
Nicolae Balotă

Seria asta de eseuri când crezi că te plictiseşte la culme devine interesantă, iar când e mai interesant o ia razna în chestii tehnice de nu mai pricepi nimic. Poate că ăsta-i e de fapt farmecul şi valoarea ei.
Zimţ

Original, nemulţumit de concluziile cercetărilor incomplete, unele destul de ciudate, în legătură cu postmodernismul, Gorun Manolescu susţine un nou punct de vedere, axat pe convingerea că, în final, mai de vreme sau mai târziu, toata lumea o să observe importanța sacralităţii care va deveni paradigma dominantă în postmodernul în care am intrat.
Constantin Virgil Negoiţă

Ironia PoMo şi, odată cu ea, postmodernismul sunt expuse şi deconstruite din interior. Ce mai rămâne „după”? Un posibil răspuns – în carte. Matematica, fizica şi filosofia se împletesc într-o lectură incitantă, cu certe valenţe literare.
Victor Potra

Între ironie şi nostalgie există o asemănare neaşteptată. Ambele sunt duplicitare. În timp ce ironia propune un înţeles cu totul opus celui afirmat, nostalgia vorbeşte despre un trecut idealizat de pe poziţiile unui prezent mizer. Cartea de faţă mizează pe o ironie nostalgică.
Aprilie Geo Săvulescu

Şi o scurtă prezentare a cărţii:

De ce „pornind de la discuţii virtuale”? Pentru că, în virtual, se poate orice. Chiar să discuţi cu cei care nu mai sunt printre noi.

Ce înseamnă o asemenea ironie?

Conform celor invitaţi la discuţii, o învârtire în gol, «autoreferenţială», în jurul nimicului (existenţial).

Sau şi mai tragico-ironic, prin discrepanţa între Haosul «obiectiv» şi Hazardul Teoriei jocurilor inventată de om, ca în „Loteria din Babilon” a lui Borges, după cum urmează (rezumativ).

La început, Loteria a fost introdusă, în Babilon, în mod cinstit: cei care câștigau, câștigau; pierzătorii nu pierdeau decât o sumă infimă. S-a considerat că este prea banal. Și în plus, ne economic pentru administratorii Loteriei. Așa că s-a introdus o nouă regulă: cei care pierdeau, erau amendaţi cu o sumă modică. Dacă nu o plăteau, făceau pușcărie. Nici așa n-a mers. Pușcăriile erau pline căci plăţile amenzilor nu se achitau. În curând s-a renunţat la aspectul economic direct și jocul s-a rafinat exploatându-se setea (și nu voinţa) de putere socială, inclusiv satisfacerea altor dorinţe. Astfel, un loz norocos putea să aducă promovarea în tagma «vrăjitorilor» (cei care administrau Loteria); ori arestarea unui dușman, ori întâlnirea cu femeia dorită, etc.; un loz necâștigător putea aduce în schimb mutilarea, infamia sub cele mai diverse forme, chiar moartea. Așa a luat naștere o teorie generală a jocurilor. A jocurilor cu miză. Și a apărut „Hazardul”. Un Hazard diferit de intervenţia neutră, obiectivă, a Haosului, fără învins și învingător. Hazardul – pur și simplu un simulacru al acţiunilor Haosului; un simulacru introdus de om; și care a devenit «Pronie Divină», «Soartă», «Manipulare» etc. Pentru că acest mod de a lucra pe tăcute, asemănător cu cel al lui Dumnezeu, a stârnit tot soiul de presupuneri. Una dintre ele dădea de înţeles că de mult nu mai există Administraţia Loteriei și că sacra dezordine a vieţilor noastre e pur și simplu ereditară, tradiţională; alta o socotea veșnică și ne învăţa că va dăinui până la ultima noapte, când ultimul zeu va nimici lumea….Alta, prin gura ereticilor care umblau mascaţi, că Administraţia n-a existat niciodată și nici nu va exista. În fine, alta – s-ar mai putea adăuga – cum că Administraţia dăinuie până în zilele noastre, în secret – de unde tot soiul de teorii ale unei Conspiraţii manipulatoare, sinistre, universale….

În finalul cărţii, în Partea 3, se va vedea şi de ce „Dincolo de ironie şi ironism”.

!NFERNUL urmează a fi lansat pe piață în luna iulie la aceeași editură care a adus pe piață ultimele volume ale lui Ioan Groșan și Alexandru Mușina. Voi reveni la momentul potrivit cu detalii.

Pînă atunci sînteți invitați să descoperiți !NFERNUL în fiecare vineri, în Ziarul Financiar.

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/nfernul-i-numele-meu-este-tacere-6139596

UPDATE

A aparut și episodul al II-lea, Un om fără importanță

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/nfernul-ii-un-om-fara-importanta-6187353