mă apucase o disperare rece, neagră, pipăiam marginile incertitudinii ca un orb, încercînd să înţeleg unde greşisem. n-am apucat să adulmec subsuoara roşcată crepuscul hibernal, aroma pielii catifelate, asudînd discret  paciuli şi încă un ton amar, inimitabil, propriu, n-am dansat niciun pas cu misterioasa Camelia, prima întîlnire a fost un fiasco, deşi mi-am pregătit cu grijă armele subtile ale seducţiei.
mi-a răspuns la telefon cu o voce răguşită, adormită:
” da, la cinci e bine…unde? bine, o să vin!”
m-am îmbăiat, frecîndu-mi cu migală fiecare părticică a trupului, insistînd în părţile intime, unde pielea poate păstra miasme neaşteptate, putride şi greţos de concrete. părul spălat cu şampon antimătreaţă lucea în onduleuri naturale, de o lungime potrivită care îndulcea unghiurile prea colţuroase ale frunţii şi pomeţilor. nu m-am bărbierit, bruma albăstrie ce-mi acoperea bărbia dădea un aer matur, viril, doar mi-am ajustat puţin perciunii. m-am parfumat cu grijă, un strop de paco rabanne la subsuori, pe piept şi-atît, nu trebuia să duhnesc ca un gigolo. cu ţoalele a fost mai greu, dar pînă la urmă am rezolvat-o, cu o ţinută casual: un pantalon lejer din  pînză şifonată din in, care pica bine pe mine fiindcă am picioarele lungi şi ciolănoase, o cămaşă  sport, cu mîneci scurte, în carouri maron-roşu-alb şi un pulovăr subţire, crem, de marcă, aruncat lejer pe umeri, fiindcă serile răcoroase de mai îţi oferă prilejul să-i oferi tipei cu care ai ieşit căldura trupului tău cînd ea aşteaptă înfrigurată îmbrăţişarea.
într-un borcan cu apă aştepta corola sfioasă a preludiului, un singur fir de bacara purpuriu, cu parfum greu, senzual şi petale cărnoase din care-ţi vine să muşti. cu trandafirii nu dai greş niciodată, deşi îmi amintesc prin ce păţanie ridicolă am trecut cînd am citit într-un cenaclu, unul prietenos al unor veleitari paşnici, o chestie intitulată ” niciodată nu voi urî destul trandafirii”.

boboci suavi, roz fad, străpezit,
cărnoase, sîngerii corole
ce usucă-mi nara scrutătoare
parfum greţos de-un roşu crud,
cupe de ceară galben-agonie
şi dulci arome-mbietoare
pe toate vă urăsc deopotrivă
tu, fals simbol al patimei izbăvitoare
al pasiunii distilate-ntr-un caliciu
cu spini păduchi şi fiţe de tot felul
eşti floare falsă doar un viciu
azi, trandafiru-mi otrăveşte cheful
de-a scrie-n mod firesc, o melodie
da, vă detest parfumul cînd într-un buchet
sau fir discret în spotul luminos
duhniţi profund ca un bordel jegos”

m-aşteptam să stîrnesc zîmbete, dar tipa care conducea turma de poeţi şi poete, majoritatea dăscăliţe şi pensionare bonome a sărit de pe scaun şi a strigat: “ce urît, n-am auzit niciodată ceva mai scîrbos, mai degradant şi antiliric!” avea un nume de tot rîsul, Veronica Curuliuc şi-o mutră de morsă brunetă: mustăcioară, sînii cît lubeniţele, pulpe imense, cu osînză tremurătoare, dos de hipopotam şi un glas ascuţit în falset, nepotrivit cu statura impunătoare. ceilalţi au aprobat-o, eu am rînjit şi ca să-i întărît am ripostat: ”
e doar o idee, cred că trebuie să scriem degajat, să eliminăm simbolurile false…Macedonski însuşi, dacă ar învia ar borî pe toate versuleţele cu bobocei, mieluşei, pajişti spuzite cu lăcrimioare!”
” doamne-dumnezeule, a ţipat mdam Curuliuc, să nu îndrăzniţi să pronunţaţi numele marelui bard în compania porcăriei astea de text, că poezie nu pot să-i spun”, iar aghiotanta ei, o uscătură sexagenară, sfrijită, ridată ca o mumie a acompaniat-o:
” da, şi cu domnul Florin Bogardo ce aţi avut? dumnealui a compus o melodie de o frumuseţe indescriptibilă pe nişte versuri nepieritoare!?”
la urmă s-a ridicat şi-un pirpiriu cu ochelari groşi şi lentile fund de borcan care a analizat, cică, textul cam aşa:
….bla-bla-bla, propunerea sordidului este dinamitată de incomprehesibilitatea la nivel imagistic(auzi la el!) iar mesajul ideatic desprins din propunerea eului liric eşuează lamentabil în lipsa unei alternative optime, adaptate corect şi plenar percepţiei senzoriale a receptorului cultivat şi grefat pe anima mirabilis a unor demersuri sensibile…(bulshit, de trei ori!)”
Camelia a ajuns înaintea mea la întîlnire, n-am obiceiul să întîrzii, dar am pierdut vreo zece minute în staţia de tramvai. Era îmbrăcată într-o rochie demodată, amplă, cu corsajul înalt, lungă peste genunchi, croită dintr-o muselină albă cu flori mari, vernil, bleu şi mov care nu se asorta deloc cu sandalele maron şi pielea ei creolă, aurie. Îşi lăsase părul liber, într-o pieptănătură cuminte, în bucle mari întinse după urechi, căzînd liber pe umeri şi avea un aer absent, distrat. I-am întins roza cărnoasă, a mirosit-o în treacăt şi apoi prinzîndu-mi braţul deasupra cotului, o strînsoare ce-mi pune în valoare bicepsul, mi-a spus: hai să intrăm într-o cofetărie, am poftă să mănînc un ecler!”
ne-am aşezat pe terasă la “boema” fiindcă era aproape, un loc în care n-aş intra niciodată singur. mese joase din ratan vopsit în bordo, fotolii largi, cît să încape doi în ele, din acelaşi material şi nişte preţuri ca pe Quai des Anglais sau la Lido. (n-am fost acolo, dar mi-a povestit un agent de turism). plus porcărioarele de prăjiturele colorate sintetic, fade şi nu întodeauna proaspete, hectolitri de capucino cu frişcă şi-alte fiţoşenii indigeste.
o chelneriţă de maixim optsprezece ani, încinsă c-un şorţuleţ ajurat cu dantelă care de-abia îi acoperea şoldurile, s-a precipitat spre noi. Camelia s-a răzgîndit, a cerut un ceai verde cu lămîie şi-n tăcerea stingheritoare, simţeam cu toţi porii gheaţa la mal, am întrebat-o: “ te deranjează dacă fumez?” a clătinat din cap şi a scos din poşeta-plic un pachet de slim mentolate. Am aprins întîi ţigara ei, apoi pe a mea şi-n timp ce fuioarele de fum albăstrui ni se îmbrăţişau deasupra mesei, iar după ce picoliţa a adus comanda, am pus o întrebare aparent neutră:
“ locuieşti singură?”
îmi plăcea cum trăgea cu sete din ţigară, buzele I se rotinjeau lascive în jurul filtrului, i se săpau gropiţe adînci sub pomeţi şi-apoi arunca fumul aspirat, în colaci groşi, simultan pe gură şi pe nări. după ce a stins energic mucul în scrumiera de porţelan,  mi-a azvîrlit fără niciun avertisment:
“ N-o să meargă, Emil, împlinesc treizeci şi opt, luna viitoare, sunt divorţată, am o leafă mizerabilă la cabinet fiindcă nimeni nu angajează o absolventă de psihologie de vîrsta mea şi…aici a făcut o pauză, pregătindu-şi lovitura care m-a nimerit direct în muşchii atriilor, zîmbindu-mi cu o cruzime calculată, am de crescut un băiat de doisprezece ani!”
mi-am aprins altă ţigară, doar ca să cîştig timp pentru schimbarea strategiei.
“ super, mie-mi plac copii, mai ales băieţeii, mă pricep cum să-i iau, mă pun în mintea lor…”
rateu, ea a zîmbit de data asta dulce, dureros de dulce.
“ are doisprezece ani, e cît mine de înalt, aproape adolescent, habar n-ai tu ce probleme am cu el, nu e un bebe cu care să te joci pe covor şi nu cred că ai vreo şansă să te-nţelegi cu el…”
“ merită să încercăm, de ce porneşti cu scepticism, orice relaţie reuşită începe cu netezirea asperităţilor” am îngăimat, nerecunosîndu-mă în tîmpeniile pe care le debitam, încercînd să-i apuc mîna.
a lăsat jos, clinchenind pe placa de cristal a mesei, linguriţa cu care amesteca în ceaşcă, s-a încruntat şi a şoptit:
“ ce relaţie, Emil, tu vrei doar să te culci cu mine!”
mi-am coborît garda, cu pieptul descoperit în faţa floretei adversarului.
“ da, de ce să mint, eşti o femeie atrăgătoare, cred că auzi asta tot timpul, nu sunt ipocrit îmi placi foarte mult, de aia ne-am întîlnit, nu vreau să insist….”
pierdusem, catastrofal, umilitor după trei asalturi anemice.
“ păi, atunci nu insista, corect? “ hai, plăteşte şi să mergem!”
am lăsat un bacşiş cît dublul consumaţiei, iar cînd am coborît în stradă, ea înainte, eu ca o javră bătută în urma ei, picoliţa adolescentă a fugit după noi, fiindcă uitase roza de bacara pe masă.
“ pot măcar să te sun din cînd în cînd?” m-am milogit, conducînd-o spre staţia de autobuz.
m-a privit cu atenţie, aproape că simţeam pupilele întunecate şi irişii de culoarea alunei cum îmi pipăiau faţa.
“ ce rost are? şi te mai rog ceva…n-are rost să-ţi cheltui banii cu consultaţiile la cabinet ca să mă vezi, eşti la fel de normal ca fiecare, ţi-am răsfoit fişa, n-ai nici pe dracu’!”
da, am muşcat ţărîna şi pînă a sosit autobuzul, am stat acolo proţăpit lîngă ea, ca un par, fără replică, scotocindu-mi în zadar mintea ca să găsesc ceva hazliu, dătător de speranţă.
acasă am dat de Dan-dan. se moşmondea pe balcon, tăind nişte lăteţe cu un fierăstrău cu coada din plastic roşu şi se holba între două mişcări lungi spre unghiul dintre tavan şi peretele zgrunţuros din beton nefinisat.
“ ce faci acolo, l-am întrebat, lasă păsările în pace!”
cînd mă mutasem îşi făcuseră cuib acolo o pereche de rîndunici. reveneau în fiecare primăvară, îşi reparau locuinţa, scoteau o nouă generaţie de pui, o hrăneau, o antrenau pentru zbor şi plecau în fiecare an, toamna, înainte de prima brumă.
ori de cîte ori le auzeam ciripind şi brăzdînd aerul cu săgetări alb-negre,  năvălea peste mine un cadru lung, cu Ela legănîndu-se în ţipete ascuţite, cu tălpile proiectate spre tavanul din lemn al şurii de care era agăţat, în lanţuri, scîrnciobul, arătîndu-mi coapsele arămii, dezgolite pînă la rădăcină, acolo unde înflorea tainicul ei trandafir negru.
“ nu le fac nimic, se apără el, doar mă uitam…cred că au un libido exagerat, au scos mai  multe ouă decît pot cloci!”
era cald, logia era orientată spre vest, razele cădeau după-masă, încingînd pereţii.picături mari  de sudoare îi luceau în părul stufos de pe piept, şiroind în dîre uleioase pe pîntecul balonat. de data asta era îmbrăcat doar în partea inferioară, într-o pereche de chiloţi motoliţi, cenuşii, de atîta spălat, găuriţi pe o fesă.
pe pardosea, printre găinaţii albi, zăceau coji minuscule, fragile, de ou, fulgi gri şi firicele de iarbă. s-a aplecat şi a cules un ghemotoc cît buricul degetului mare, o schiţă de embrion, alcătuit din zgîrciuri roze, acoperite cu un puf rar, cenuşiu.
“ selecţia naturală, a spus Dan-dan, ouăle neclocite sunt înlăturate, puii mai zdraveni îi aruncă pe bicisnici din cuib.”
“ aruncă naibii, scîrboşenia aia, ce vrei să faci cu ea?”
m-a privit cu stîngul întredeschis ca pe o lamă microscopică:
“ n-ai o lupă, vreau să văd detaliile…uite ciocul, ochii, o aripă…Siqueros, dacă ai auzit de el, are o chestie imensă cu un pui gigantic, atîrnînd golaş peste peisaj, înmormîntare la Chihuahua, parcă-i zice!”
am dat din umeri şi i-am întins pachetul de ţigări.
“ necazuri cu muierile?” m-a iscodit pufăind după ce rupsese filtrul camelului turcesc.
“ cum de ai ghicit?” am spus plictisit.

* [1] : Florin Iaru, Dansatorii

” să ştii că cu femeile e ca la vînătoare, toată plăcerea constă în pîndă, în urmărirea prăzii, nu-n omorîrea vînatului!”

aveam vreo şaptesprezece-optsprezece ani şi nu ştiu de ce îi intrase în cap că trebuie să-mi facă educaţia.  plănuia să ieşim noi doi în oraş, la agăţat cu maşina, avea o skoda 110 R, roşie, nou-nouţă, o raritate-n epocă, cînd pe străzi vedeai doar dacii 1100 sau 1300, dar mereu intervenea ceva în ultimul moment şi mă lăsa baltă.
oricum, mi se păreau pierdere de timp toate tertipurile alea ca să lămureşti o  tipă să-şi dea jos chiloţii, iar după ce reuşeai urma tortura aşteptării, cîteodată şi două săptămîni pînă auzeai formula salvatoare şi atît de sordidă uneori, ” stai liniştit că mi-a venit” mai ales că procurarea anticoncepţionalelor era o problemă, prezervativele chinezeşti se dădeau pe sub mînă, ţigăncile vindeau pastile antibaby  din yugoslavia, dar dumnezeu-ştie cît de sigure erau.
cu trecerea anilor, am început să-i dau dreptate lui unchiu-meu,  deşi trecuse vremea cînd mi-ar fi putut da sfaturi.  asta aveam în cap atunci cînd m-am înfiinţat din nou în cabinetului lu’ madam N. dar nu pentru ochii ei frumoşi veneam, ci pentru asistenta cu privirea tristă.
în orice caz psiholoaga din ea a părut foarte încîntată că mă revede şi a început să-mi pună întrebări la fel de pertinente ca prima oară, doar că folosea un ton mult mai blînd. am lăsat-o să-şi facă numărul, dar cînd a scos un chestionar, mi-a venit o idee salvatoare şi, tuşind stingherit, i-am aruncat cu ingenuitate:
” trebuie să vă mărturisesc ceva…dar sper că nu va trece niciodată de uşa acestui cabinet, e un lucru foarte intim!”
şi-a încrucişat pulpele musculoase, purta ciorapi verde-smarald  nu prea potriviţi cu rochia din stofă gris-fer, a pigulit o scamă de pe genunchi şi mi-a zis pe-un ton cald:
” dar fireşte, dragă domnule, secretul profesional înainte de toate…vă ascult!”
am tuşit din nou, fixîndu-i bărbia  voluntară, sub care gîtul puternic, cu cele trei inele concentrice ale afroditei brăzdîndu-i pielea gălbuie, unsuroasă, fremăta plin de forţă şi i-am dat drumul cu un tremur bine timbrat în glas:
” m-am însurat foarte devreme, la optsprezece ani, ea era în ultimul an de liceu, am fost obligat de împrejurări, am o fată de doisprezece ani care-mi seamă leit…
negul în formă de ţîţă  a zvîcnit negricios-vînăt odată cu buza de sus, dar eu am continuat netulburat, cu vocea jos de tot:
“…căsnicia noastră a durat cinci ani nesfîrşiţi, în chinuri şi renunţări, nevastă-mea era o nimfomană,  căuta doar aventura, răstimp în care, vă mărturisesc, n-am avut împreună decît contacte sporadice, pline de insatisfacţie…cum să vă spun, practic sunt virgin!”
aş fi vrut să fie Cornel acolo, să-mi aprecieze prestaţia, el era un as al mistificărilor şi al rolurilor burleşti împinse pînă la absurd. am lăsat o pauză, apoi cu vocea tremurînd, mi-am spus replica finală :
“…ceea ce mă derutează acum, pe lîngă faptul că nu-s capabil să am o relaţie stabilă, este c-am observat de un timp că-mi plac doar femeile trecute bine de prima tinereţe…ieri, cum să spun, că mi-e şi ruşine să-mi amintesc, am tras cu ochiul pe sub fustele unei bunici care ieşise cu nepoţelul la joacă în parc!”
pupilele i s-au rotunjit la maxim, literalmente a rămas cu gura căscată şi a început să saliveze la gîndul că dăduse peste un pervers veritabil, dar şi-a revenit imediat, a luat o mutră serioasă şi m-a atacat pe borderline:
” tulburările acestea sunt destul de frecvente…mediul, convenienţele sociale,  traume emoţionale la pubertate, o anume nesiguranţă proprie bărbaţilor tineri. dacă n-ai nimic împotrivă, ca să-mi fac o părere clară asupra  cauzelor încălcării graniţelor relaţionale  ţi-aş propune o metodă simplă dar eficace…  ideea îmi aparţine, e vorba de o simulare gestuală între doi parteneri, eu îi spun transpunere afectivă în rond-boss…”
în timp ce sporovăia cu volubilitatea, era clar că-i plăcea teribil săse audă vorbind, undeva în catulde sus al minţii,  cocoţat  la arlechin, alter ego-ul meu rînjea ca un regizor de filme soft. am dat din cap, cu privirea supusă, muşcîndu-mi carnea interioară a obrajilor ca să nu izbucnesc în rîs. ea însă interpretînd tăcerea mea drept aprobare s-a ridicat, a întredeschis uşa şi a strigat înspre anticameră:
” Camelia, dragă, eşti amabilă să vii puţin? Am  nevoie de tine…”
nici în cele mai deşucheate fantezii nu îndrăznisem să sper aşa ceva. inima a început să mi se zbată în gît,  urechile îmi dogoreau şi-un neastîmpăr uriaş, ca un gîdilat imens pe dinăuntru m-a apucat cînd, cu sfială, păşind uşor, Camelia s-a ivit în prag. purta un halat imaculat, scorţos de apretat  şi aceeaşi ciorapi cafenii-fumurii care-i puneau în valoare gambele zvelte şi bine modelate.
” să împărţim rolurile… dumneata, a gesticulat madam N. în direcţia mea, vreau să te transpui în corpul unei femei de patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, iar Camelia, vino dragă mai aproape şi scoate-ţi halatul, va fi un bărbat matur cam de vîrsta dumitale…”
mă ridicasem de pe scaun, cu o mutră aiurită, dar asistenta, care probabil se mai jucase şi altădată cu obsesiile ei, mi-a aruncat o privire impenetrabilă încrucişîndu-şi sfidător braţele exact faţa unui tată de familie care-şi mustră nevasta fiindcă i-a şparlit cardul de economii.
” aşaaa… acum vreau să te exprimi doar prin mimică şi gesturi, să te comporţi exact în felul în care aştepţi dumneata să se comporte o femeie în situaţia în care  v-aţi afla singuri în încăpere! da’ te rog, lasă la o parte inhibiţiile, interacţionează firesc, ignoră-mă, eu nu mă aflu aici, da? ”
nu-mi dădeam seama cîţi ani avea, dar coada scurtă de cal, prinsă la ceafă cu o fundă din atlas negru, faţa nefardată, pomeţii lucioşi cu pielea întinsă şi riduri mici la coada ochilor, irişii căprui, trişti dar împestriţaţi cu firicele chihlimbarii, toate o întinereau şi nu i-aş fi dat mai mult de treizeci.
cu braţele atîrnîndu-mi ţepene, mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul şi mi-am întors nedumerit privirea spre regizoare, iar ea mă îndemnă muţeşte “hai, dă-i drumul, ce mai aştepţi!”. am făcut doi paşi mari înainte, am ajuns la jumătate de metru de Camelia, stătea nemişcată , resemnată cu rolul, am apucat-o de umeri şi, fără niciun avertisment, trăgînd-o spre mine i-am sărutat cu brutalitate gura împietrită. mă aşteptam să mă împingă, eventual să mă plesnească, dar ea m-a apucat de talie, ca un bărbat şi răspunse simulacrului, cu buzele strînse în cel mai searbăd sărut de care am avut parte pînă aunci. totul a durat zece-maxim cincisprezece secunde nesfîrşite, după care se întoarse pe călcîie, fesele i-au tresăltat elastice prin fusta mulată din jerse cafeniu, şi-mi făcu semn s-o urmez, iar eu, intrîndu-mi în rol am păşit mărunţel pe nişte tocuri invizibile în urma ei, ca o curvă scăpătată în urma peştelui ei.
” excelent, excelent, s-a entuziasmat madam N. aplaudînd cu discreţie, ca din loja regizorului la premieră, dar nu vă opriţi…”
am ridicat braţele neputincios, făcîndu-i semn că nu ştiu ce să mai fac.
” eşti nefericită? lasă-te umilită, imploră, încearcă să-i intri în graţii”, m-a ghidat ea, nu aştepta, clipa trece, trebuie să rişti!”
cine ştie ce comedie s-ar fi derulat în continuare, cînd din hol s-a auzit ţîrîind telefonul, iar Camelia s-a precipitat să răspundă.
” n-a fost rău, a concluzionat adepta transpunerilor gestuale în rond-boss, dar trebuie să fi mai degajat…poate data viitoare…ne-ntîlnim tot joi, da?”

cînd am trecut în anticamera, m-am aplecat spre Camelia şi i-am şoptit cu vocea vibrînd de data aceasta de o emoţie netrucată:

„ vă rog să mă scuzaţi,  a fost o prostie, mă enerva şi nu ştiam cum să reacţionez!”

mi-a răspuns fără să-şi ridice genele dese, cu ochii pe catastiful unde nota programarea consultaţiilor:

„ nu face nimic,  sunt obişnuită cu tot felul de ţicniţi!”

„nu sunt ţicnit, doar că nu ştiam ce să fac!”

şi-a ridicat calmă privirea, înfruntîndu-mă . avea o figură severă cu o cută verticală între sprîncene şi alte două gemene, paralele în colţul gurii amare.

„nu, nu eşti ţicnit, nu asta am vrut să spun. psihopaţi pe bune, sociopaţi adevăraţi…”

tutuirea mi-a dat curaj şi plin de speranţă am bîiguit:

„nu vrei să bem o cafea împreună, după terminarea programului?”

„nu beau cafea!” a spus sec şi a închis catastiful aşezînd pixul între coperţi.

„atunci un ceai,  un fresh de portocale…un ecler, o îngheţată, o pizza, papanaşi de brînză cu smîntînă, friptură de vită cu…”

a binevoit să-mi zîmbească şi ştiam că femeilor serioase le este greu să refuze un tip care le amuză. a dat dojenitor din cap şi a împins spre mine chitanţa pe care notase cît trebuie să-i plătesc regizoarei şi a murmurat: „sună mîine dimineaţă, dar nu prea devreme!”

umbra lu’ madam N. lată şi cenuşie s-a ivit peste blatul biroului:

„Camelia, dragă, dacă nu mai aşteaptă nimeni poţi să pleci mai  devreme astăzi!”

am ieşit  de acolo ameţit,  dar cu senzaţia că luasem urma unui vînat rar. un adolescent ţopăia înăuntrul meu în timp ce mă îndreptam spre staţia de tramvai. nu-mi încăpeam în piele, sentiment ce nu-l avusesem demultişor, era fiorul curat al vînătorii şi-n clipa aia, vă jur, dacă aş fi avut o mie-două de euro în portmoneu aş fi fugit la o agenţie de voiaj şi-aş fi cumpărat două bilete pemtru un weekend la Veneţia. sau într-o Toscana care nu mai există, să ne jucăm de-a pacientul englez, sau mai bine de-a sculptorul şi modelul, pe bune, nu-n simulări idioate.

în tramvai, deşi vagonul era aproape gol, am sărit de pe scaun cînd o bunicuţă cocîrjată, mărunţică,  păşind nesigur şi lăbărţat ca o raţă, trăgînd după ea o sacoşă-cărucior din care ieşeau cozile cepelor verzi a trecut pe lîngă mine. m-a privit scurt, ochişorii ei bleu m-au fixat cu un fel de răutate instinctivă:

„tinerii din ziua de azi…” a mormăit bîţîind din capul împodobit cu cu o claie de păr rar, alb, încreţit de permanent şi a trecut spre capătul vagonului.

la treizeci şi cinci nu mai eram tînăr-tînăr, îmi apăruse cîteva şuviţe cărunte la tîmple şi la ceafă. am dat din umeri, hlizîndu-mă în urma ei şi-am recitat rar, cu o voce melodioasă.

„puţină apă şi puţină pîine

şi ochii tăi în umbra parfumată

n-a fost sultan mai fericit vreodată

nici cerşetor mai trist ca mine” *

eram ca un actor ce nu-şi poate ieşi din rol nici după căderea cortinei.

„nu, nu în Italia, mai bine pe-o plajă-n Orient să ne prăjim goi la soare, doar noi, soarele şi marea. să mîncăm rodii, smochine, curmale pe-un covor de buhara să ne iubim cu orele, iar lumina aştrilor urcînd încet pe boltă să ne mîngîie feţele asudate…”

m-am oprit la timp,  în staţie a urcat un poliţai încruntat, cu faţa transpirată sub cozoroc, care a aruncat priviri bănuitoare în juru-i înainte de a se trînti pe un scaun. nu fiindcă mă intimidează autorităţile, dar n-avea rost să ratez momentul de mîine. Camelia, telefon, invitaţie-n oraş, un singur fir elegant de floare, conversaţie discretă, dar animată-n conţinut, la o ceaşcă parfumată de licoare verde pal cu aromă de iasomie, în penumbra elegantă unei abside de caravanserai sau de ce nu al unui pavilionul  de ceai.

acasă,  deşi era trecut de şapte mi-a venit poftă să beau o cafea. un soi de reptiţiepentru gesturile pe care le voi face mîine în faţa Cameliei. ce-ar fi să mă-nfiinţez mîine la întîlnire cu un fir de camelie roz?!  domnu’ cu camelii.  pater Joseph Georgius Kamelius, iezuitul, c-o floare filipineză în brîncă.

cutia în care ţineam cafeaua era goală. furios, m-am îndreptat spre uşa camerei lui Dandan să-i reamintesc că e rîndul lui să cumpere. de cînd se mutase îl văzusem de cîteva ori, în fugă,  cînd apărea căscînd şi scărpinîndu-şi subsuorile în timp ce sorbea din cafeaua pe care o fierbeam în fiecare dimineaţă.  nu ştiu cu ce-şi ocupa timpul şi din ce trăia, nu ne intersectam mai deloc, ceea ce-l făcea un coleg de apartament suportabil. am bătut la uşă, putea să fie cu o femeie, dar  fost mai rău. împingînd clanţa, după ce auzisem mormăitul lui gros „da, ce vrei?” am dat de un spectacol nu atît scabros, cît caraghios. aşezat în faţa şevaletului, înţolit doar într-un tricou gri, ponosit, plin de pete colorate, care deabia îi acoperea bucile grase şi păroase, tipul împroşca tuşe violente cu o pensulă lată pe suprafaţa unei pînze de-un stat de om. cînd am intrat, a zvîrlit o zdreanţă peste tablou, n-am apucat să văd decît să văd nişte fulguraţii oranj-purpurii şi s-a întors spre mine, arătîndu-mi fără jenă cîrnaţul flasc  atîrnîndu-i sub burdihan din mijlocul unei tufe flocoase,  întunecate.

„n-am decît o pereche de nădragi şi nu vreau să-i murdăresc în timp ce lucrez!” mi-a explicat el, fără să se obosească să-şi acopere sexul.

„dacă vrei să bei mîine dimineaţă cafea, îmbracă-te şi du-te să cumperi juma de kil, e rîndul tău,  ţi-am spus  şi ieri!”

s-a scărpinat cu mîna minjită de carmin  în creştet:

„e o problemă, nu prea dispun momentan de parale, trebuia să încasez o mie de lei pe-o lucrare, dar tipul tot mă duce cu zăhărelul…ieri a vrut să mă plătească în napolitane, are o făbricuţă de dulciuri…oare cîte baxuri de napolitane intră într-o mie?”

m-am calmat fiindcă eram curios să-i văd tabloul.

„eu zic să iei totuşi banii. ce pictezi acolo, pot să văd?”

a rînjit ca un codoş bătrîn care laudă farmecele fanate ale neveste-si.

„ o să-ţi arăt cînd o fi gata.  e o damă tare-tare arătoasă!”

*Omar Khayyām, „Rubayat despre singurătate”

şi m-ai găsit tocmai
pe mine îmi spune un
şobolan din clasa de
jos
şobolan viclean
lacom
murat complet de
ploaie

şobolanul îmi dă
ceva
să beau aici
ghetoul este la fel
de zgomotos
la fel de jegos
cald

se întunecă
vîntul ridică
în aer
o pungă de hîrtie
o poartă
în nori

în timpul ăsta înfloresc cireşii
şi noi mâncăm doar sâmburii
prin canale
sub piei

atunci se adună tot
şi se scurge prin mizerie şi mizeria se curăţă la un moment dat
pentru că…
numai noi ştim
sau nu ştim exact