Tot comoditatea stabilește preferința pentru anumite genuri care sunt citite pe platformele literare. Se poate observa, pornind de la niște date statistice care sunt la îndemâna oricui, cum ar fi numărul de vizitatori unici și numărul de comentarii, că textele poetice au un succes mult mai mare în mediul online decât proza. De aici aș putea trage o concluzie oarecum răutăcioasă: cu cât este mai scurt un text cu atât mai mulți cititori va avea.

Un alt fenomen destul de bizar, dar necuantificabil, este motivul pentru care un cititor accesează un un text literar de pe Internet. Vrea să vadă ce au comentat alții. Micile certuri de sub un text literar, care în cele cele mai multe cazuri nu mai au nimic de-a face cu textul, sunt pentru el absolut delicioase. Se poate spune că această curiozitate bolnăvicioasă satisface acel vechi voyeurism al fanului care vrea să afle cât mai multe despre viața personală a scriitorului. Sunt cazuri în care reacțiile unor clone literare sunt mult mai savuroase decât textul în sine. Pot spune că uneori comentariile de calitate sau dimpotrivă certurile de sub o poezie/ proză garantează numărul mare de citiori. O parte din cei care și-au satisfăcut curiozitatea citind comentariile vor citi și textul în sine.

Unii dintre cei care s-au războit ani de zile pe platforme literare vor debuta la un moment dat. De cele mai multe ori editurile nu se implică aproape deloc în promovarea unui autor tânăr. Sunt foarte puține edituri, de cele mai multe ori mici, specializate pe o nișă de cititori care mai fac câte ceva în acest sens. Autorul este nevoit să se descurce singur. Debutantul vine cu un oarecare capital de imagine dobândit pe platformele literare. Ține de el cum reușește să și-l valorifice în afara acestora. Sunt de părere că nici promovarea agresivă, de genul mesaje pe privat sau prin mail cu cele mai noi cronici apărute, evenimente la care autorul participă, nici tăcerea excesivă nu-i sunt de mare folos. Atrage mai degrabă un trailer de carte bine făcut, crearea unui eveniment pe Facebook la care îi inviți pe cei din listă, postarea din când în când a unui link la o cronică etc. Bineînțeles, punctul din care autopromovarea devine agresivă, respectiv agasantă, enervantă,  este arbitrar. Din păcate, pe piața de carte din România încă nu s-au semnalat cazuri de autori care să reușească să vândă peste câteva mii de exemplare prin autopromovare. Poate cel mai mare succes l-a avut Andrei Ruse cu al său Soni, succes la care a contribuit foarte mult și subiectul cărții.

Prevăd ca pe viitor numărul cumpărătorilor de carte să scadă și mai mult, dată fiind dificultatea de a le găsi în librării și reticența pe care o manifestă cumpărătorii în continuare când vine vorba de a comanda cărți online. Au fost mai multe tentative de a crea o librărie virtuală de-a lungul anilor, de a pune ”la liber” cărți de poezie ale unor douămiiști, de exemplu. Numărul de downloadări a fost foarte mare, din câte știu. Cred că astfel de proiecte ar contribui la lărgirea publicului literaturii contemporane. Sunt sigur că mulți potențiali cititori ar fi dispuși să facă un efort pentru a trece acel obstacol infim de un click distanță care îi desparte de creațiile tinerilor autori.

Acest text a fost prezentat în cadrul Colocviului Tinerilor Scriitori 2012 (Alba-Iulia)

„Lirism elementar” spune Ianuş himself pe coperta 4 a cărţii, şi aşa e. De-aia mi-a şi plăcut „Ştrumfii”. Fără a pierde nimic din transfuzia de viaţă / suflet / emoţie cu care Ianuş să zicem că îşi obişnuise cititorii, cartea asta are zone în care cu adevărat atinge punctul zero al poeziei, punctul terminus, ca la marii poeţi (orientali, dar nu numai), sau ca în psalmii regelui David, dacă vreţi. Adică o lirică situată exact la opusul poeziei-artefact pretenţioase şi îmbâcsite, a poeziei construite ca să poată însemna orice pentru oricine şi în acelaşi timp să nu însemne nimic dar să intimideze cumva, fiind menţinută aşadar în mod voit pe un teren ambiguu pentru a putea contracara la nevoie prin complexitatea aia obositoare indusă artificial, cu pompa. Nu dau nume din poeţi generaţionişti colegi cu Ianuş care scriu aşa, dar vă invit să-i ghiciţi. Dimpotrivă, când scrii (iau la întâmplare) versuri ca astea „Sînt Marius Ianuş, am petrecut 30 de ani / în viaţă, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie / cu cămaşa lipită de piele” nu spui nimic în plus faţă de ceea ce ai scris acolo (eşti autentic), chiar dacă laşi posibile imperfecţiuni (eşti viu), dar spui enorm. Au fost primele versuri din „Cel bun, cel rău, cel urât” şi poezia putea să se încheie aici, pentru că în acelaşi timp ea s-a deschis la infinit. Am momente în care sunt ferm convins că nu e nimic mai important în comunicare decât să atingi acest punct zero, când nimic nu mai poate fi spus după ceea ce ai spus tu, pentru că nu ar mai avea sens, pentru că ce ai spus tu e capăt de linie; ai închis cu „nt”, ca la Fazan. Când replica nu poate fi decât tăcere, primirea şi asimilarea în tăcere a ceea ce ai spus tu, şi atât. Când nu mai contează dacă celălalt empatizează cu / crede / înţelege / simte / ş.a. ceea ce ai comunicat tu, pentru că ceea ce ai comunicat tu e dincolo de astea. E genul de artă care transcede artei ca artefact; e un produs final născut final din prima, egal cu sine din prima, autoreferenţial. De-aia şi trebuie să fie „elementar”, pentru că atunci când e dozată cu măiestrie, talent, har – spuneţi-i cum vreţi – doar simplitatea extremă atinge perfecţiunea. Şi asta se zice că ar fi valabil în orice artă, inclusiv în artele apărute după apariţia celor 7, sau în aşa-zisele arte, deci inclusiv în gastronomie Dar, iarăşi, vă las să vă gândiţi dacă e aşa sau nu în ceea ce vă priveşte.

De aceea, aş citi de o mie de ori mai degrabă poezii ca „O zi din viaţa mea pe pământ” decât plicticoşenii neoexpresionisteposttextualisteermeticesuprarealistînderivă. O zice şi Ianuş mai încolo, în „De ce scriu ştrumfii” (un ars poetica? nu săriţi, dragi absolvenţi de Filologie). Zice că ei scriu „Pentru că am auzit broaştele oraşului în aurolaci şi / aurolacii în canale / într-un musical-horror adevărat / care crapă ţeasta literaturii / şi face din tot neoexpresionismul o cîrpă”. Chiar dacă expresivitatea asta hard & heavy poate nu e cea mai avantajoasă aici şi unora (mie, de exemplu) le poate părea greţoasă în anumite momente ale zilei (dar ăsta e riscul când scrii straight, ai şi făcut Filologie şi de felul tău eşti un pic mai cocoş), e un text destul de clar şi puternic. Dar hai mai bine s-o citez în întregime pe cealaltă, „O zi din viaţa mea pe pământ”:

Într-o zi o să intru în Argentin
şi o să găsesc un pub înecat în lampadare

la o masă înaltă două studente sofisticate
or să-şi învîrtă frapeurile cu nişte paie lungi…

O să mă gîndesc ce a fost Argentin pentru mine –
la boîte ordureuse în care m-am înfipt
în prima mea zi de Bucureşti
şi am rămas acolo,
pentru că intrasem în mine…

Într-o zi o să-mi lipesc nasul
de geamurile năucitoare ale lui Argentin
şi o să văd două studente extraterestre
etalîndu-şi ştrampii ireal de lungi…

Într-o zi o să deschid încet uşa lui Argentin
ca un bătrîn profesor mucegăit
cu mîna clănţănind bezmetic pe clanţă
cu lecţia înnodată în gît
cu inima goală

Argentin e un bar low în Bucureşti undeva prin Lipscani, care în perioada când scria Ianuş poezia asta era şi mai low, iar în perioada în care venea prima dată în Bucureşti era The Lowest. Despre ce e poezia? Despre Ianuş şi Ianuş-omul-generic de acum (2007). Despre Ianuş-omul-generic cel de atunci (înainte de 2000). Despre identitate şi regăsirea ei (cu toate transformările care se petrec în noi atunci), sau despre pierderea ei (idem). Despre cum e cu oamenii, cu lumea; lumea din jurul oamenilor care cred că lume e tot ceea ce îi înconjoară pe ei, la o distanţă egală de ombilicul lor sau de nodul cravatei lor, după caz. Despre tranziţia dureroasă de la eroism la (de)cădere. Putem să o luăm cuvânt cu cuvânt (eu nu găsesc niciunul în plus, niciunul în minus – dragi scriitori, aţi făcut vreodată exerciţiul ăsta pe textele voastre? Vă veţi înspăimânta.), putem să ne întrebăm de ce „paie lungi”, de ce „ştrampii”, de ce „clănţănind”, de ce cuvintele alea în franceză, şi de ce acolo şi de ce franceză, şi poate găsim şi răspunsurile, numai că nu asta a vrut Ianuş; el pur şi simplu a scris. Şi putem să brodăm la nesfârşit aşa, după cum putem mai bine să tăcem, frumos, în faţa a ceea ce se cheamă poezie.

Remarcabilă la Marius Ianuş e capacitatea lui de a polariza pilitura de fier pe anumite zone ale textului, prin introducerea (sunt aproape sigur: intuitivă. Egal talent.) a unei construcţii, care se întâmplă de multe ori să fie o figură de stil. E o marcă a lui, face asta şi în „Ştrumfii”; o face până şi în poeziile cele mai elementare, cum e „K1”, unde o face (tot intuitiv) folosind repetiţia, pentru a rămâne în perimetrul elementarului:

Aicea sînt banii
Aicea sînt banii

Şi aicea o poză
trimisă de un amic
de demult –
cineva pe malul mării

/cine?
ce mare?/

La televizor e un meci de K1 –
am renunţat la Sade

şi pe canapea o frumoasă
femeie goală

/o interesează K1?
i-am spus că am copil?/

şi aicea sînt banii
aicea sînt banii

În tot textul nu e nicio figură de stil, nicio ambiguizare, nici măcar un cuvânt din afara elementarului. Din contră, doar cuvintele cele mai la îndemână, ba chiar folosite într-o formă încă şi mai la îndemână („aicea”), cu insistenţă. Pentru un ritm mai bun şi pentru a fi cât mai coerent cu restul mecanismelor lirice, sau – îmi place mie să cred – pur şi simplu fiindcă aşa i-a venit şi n-a mai găsit de cuviinţă să modifice. Nici măcar o situaţie cât de cât excepţională, ci banal cap-coadă, dezarmant şi uluitor şi superb, situaţii-clişeu şi construcţii-clişeu de care oricum nu-i pasă pentru că ce face el e deasupra acestor poveşti: de la acel „de demult” care creează adâncime în text şi plasează personajul în relaţie cu un trecut diferit de prezentul (banal) pe care îl trăieşte absent, şi până la referinţele cele mai la îndemână pentru un personaj mediu, blazat, nesimţit – Sade, K1, femeia goală care concurează meciul K1 de la televizor. Mie mi-a plăcut.

Mai sunt şi alte poezii, din acelaşi imaginar şi în aceeaşi logică a bărbatului standard candidat la o existenţă middle class pe credit ipotecar, condimentată de emisiuni TV şi escapade la supermarket pe weekend. Vreo câteva sunt despre fantezii erotice cu puştoaice, altele despre echipa Rapid, altele despre micile mizerii ale lumii îmbuibaţilor şi „coţofenelor” în care, cu voia sa / fără voia sa, a aterizat şi personajul Marius Ianuş. Adică omul trecut de 30 de ani, cu crize şi depresii, cu „un copil minunat” şi „o soţie uluitoare”, cu un job despre care i-e jenă să vorbească dar care îi aduce bani să-şi plătească creditul ipotecar şi să iasă la cafele cu puştoaice, cu oameni în jurul său (Schiop, Sănduţa, Gabi, Ovidel, Ionuţ, MM, Cezar, Domnica soţia, Zveruţa fiica lor) despre care are amintiri ce nu-i dau pace şi la care se raportează întotdeauna extrem de subiectiv şi uneori isteric, dar – o ştie şi el, şi asta îl omoară încet, şi o ştie – din ce în ce mai distant. Spune undeva într-o poezie: „Eşti cumva departe înfăşurat / într-un halou de fum şi dragoste.” Întrerupe însă din când în când tensiunea asta pâcloasă cu poezii scurte, unele dintre ele intitulate chiar „Cîntec elementar”, cum e asta, care are subtitlul „pentru Domnica”:

Omoară-ţi patronul
şi mergi mai departe

Cum ar fi putut să înţeleagă
păşunistul ăla înfumurat
toată dragostea
din textele noastre „pornografice”?

Sîntem copiii unui timp
burduşit cu primejdii…

Omoară-ţi patronul
şi mergi mai departe.

N-o mai comentez, pentru că se foloseşte de mecanisme oarecum similare ca cea pe care am pus-o mai sus, cu menţiunea că aici apare şi ce ziceam încă şi mai înainte, cu pilitura de fier şi figura de stil.

Ar mai fi textele din grupajul final, grupaj care poartă titlul volumului. Sunt în mare parte poezii unde apar şi personaje din proximitatea lui Ianuş, cărora Ianuş le administrează mici poliţe, urecheli, de undeva de sus, cu duioşie şi zâmbet de superioritate; apoi alte poezii în care – la fel de puţin obiectiv – Ianuş se entuziasmează în faţa vreunei persoane sau text, ori poezii în care enunţă crezuri generaţioniste, tot aşa, din postura celui care are dreptul s-o facă fiindcă şi-a câştigat cu suferinţă hard & heavy acest drept, lol. Mai e şi o poezie de Răzvan Ţupa pe care Ianuş a inserat-o la final şi despre care pare să vorbească la modul wow! în penultimul text al cărţii (şi ultimul pe care îl semnează el); o fi vreun proiect relaţional de-al lui Ţupa. Dar nu e o poezie proastă, din contră. În ea răzbate minima umbră a unei reminiscenţe de viaţă / suflet / emoţie, acolo, ceva, iar asta cred că e un bun câştigat în cazul poeziei lui Ţupa. Printre toate astea, mai e şi o poezie care parazitează grupajul; se cheamă „Ţară de rahat” şi e o scrisoare pe care Ianuş o scrie României, în care vorbeşte despre securişti, răzbunări, războaie cu lumea culturală, mizerii şi frustrări, totul pe un ton lătrat caustic marca Marius Ianuş; un text puternic şi destul de reuşit în sine, dar superplictisitor în contextul volumului ăstuia. O să închei însă cu una dintre cele mai frumoase poezii din acest grupaj şi din toată cartea şi, de fapt, din tot ce a scris Ianuş. Se cheamă „Ştrumfii caută lumea adevărată în amintire”.

Au trecut cîţiva ani de cînd sufeream bot în bot
ca două javre dispuse.
Lumea, între timp, s-a strîmtat
şi a început să crape în coate…

Nu ştiu ce mai faci.

O mai ţii minte pe Iulia,
tristeţea şi nedumerirea noastră?
Iulia te iubea mai mult pe tine,
ăsta e adevărul adevărat,
deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta…

Unde eşti? Unde mai rulează
poantele tale năucitoare?

Am auzit că a murit taică-tu şi toate orele noastre
s-au răsucit în ochii mei ca un film mut.

Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu.
N-am putut să-mi aduc aminte de ce şi
pentru cine.

Eşti cumva departe înfăşurat
într-un halou de fum şi dragoste.

Ionuţ, zîmbetul tău e numai amintire
şi mersul tău de girafă grăbită
e numai amintire.

Au existat voci care i-au reproșat autorului că a inclus și ciclul Ostroveni. Viața și contactele în carte, prezent inițial în volumul de debut. E drept că modificările sunt minime (o secvență a fost înlocuită cu alta, un poem în proză ritmat), dar ciclul conferă un plus de coerență volumului la nivelul imaginarului și echilibrează cele două moduri în care autorul lucrează cu diferitele grade de sedimentare ale realului.

În primul și al doilea ciclu totul este consemnat din mers, la cald. Ceva dinspre umanitate este aproape ca o fugă, o căutare a ceva care să nu fi fost contaminat încă, în oricare din zonele mai mult sau mai puțin coerente ale realității. Încercarea de a formula un crez este sabotată și auto-sabotată din start, copilăria s-a consumat într-o ”periferie ideologică”, spațiul vizual este invadat de ”romchinezi/ chinezoaice de Prahova”. Contactul aproape mistic de odinioară cu Periferia nu se mai produce, din centrul lumii, la adăpostul ultimului refugiu, privirea se rotește cu 360 de grade: ”Orașul din vest înnebunește/ și e arat cu motocicletele,/ orașul din sud e mai veninos/ decît tarantula și țipă romeni di merda.// Orașul din est e-mbălsămat în nostalgie/ iar acela din nord consumă cereale/ cu lapte și pedofilizează băieței./ Whatta wicked thing we do, iubito.” Printre puținele aspecte ale vieții în care persistă ceva omenesc este prietenia. Manasia cultivă prietenia generaționistă, vorbește despre experiențe de viață comune (poezii dedicate lui Radu Vancu și lui Claudiu Komartin), dar și pe cea transgeneraționistă, aducând un omagiu unor maeștrii precum Șerban Foarță.

La prima vedere, Antwerpen este jurnalul perioadei petrecute de autor în Olanda și Belgia. Apar doar în treacăt elementele vizibile pentru orice turist: Rubens Huis, lalele, atelierele pictorilor de pe malurile canalelor din Anvers. Dar în spatele specificului, în spatele amalgamului cultural ”Aici ne întîlnim:/ tinichigiu afro/ asiatic incert/ european self-distructiv”, în spatele obsesiei pentru curățenie ”o mie de ani/ de albit conturile/ de lustruit arcadele/ bicepșii/ statuile/ treptele și mînerele/ cultura/ dantura”, se ascunde eșecul civilizației vestice, sentimentul de vinovăție acumulat de-a lungul mileniilor. Viața defilează pe fast fwd asemenea categoriilor în care se împart prostituatele ”teenmilfmaturedead” și totul funcționează ”în logica morții igienice”, lasă un gol imens împânzit de ”mlaștini hi-fi”, mașinării metrosexuale și alei ”cu setări de peisaje”. Ruptura se produce grație unui vehicul, considerat o ciudățenie exotică în lumea dezumanizată, post-colonială și drept vehicul de transport în lumea sălbatică. Rugăciunea băiatului din poemul motocicleta de lemn/tchukudu leagă cele două lumi. Hrana devine hrană spirituală, rudele din Kinsasha devin rudele îndepărtate și dezumanizate din Occident.

Manasia face o delimitare clară între uman și post-uman între omenire și umanitate: ”omenirea reciclată-n umanitate, umanitatea – în biți”. Omenescul e din ce în ce mai greu de detectat printre eflorescențele subtropicale ale post-umanului.

În a doua parte a volumului, notației imediate îi ia locul ”eliberarea vedeniilor în apa mîloasă” (Ostroveni), respectiv delirul controlat (Alevin). Lumea sedimentată, tot ce a ajuns să însemne ordinea firească a lucrurilor pe plan individual și colectiv este acum răscolit și reevealuat în Alevin: ”Am văzut logosul: cinci litere prăpădite”. Forța și anvergura versurilor amintește de Ginsberg și de William Carlos Williams. Autorul trece cu ușurință de la versul avangardist ”CITY –rețea sonoră din subpămîntă, pleură podită peste lumi,/ cancer esofagian, sînge pe nas” la ritmuri hip-hop ”Bjork (s-o fuți ca pe un orc pe bloc la polul nord)” de la anarhie ”Să nu mai văd abatoarele, măcelăriile ANGST, Literele,/ Trezoreria, Primăria de cartier, Banca Transilvania/ – Fuck Banca Transilvania!” la viziunea post-apocaliptică a lumii care se resoarbe: ”Sub sorii artificiali/ În amiaza bimilenară/ După războaiele chimice/ După islamizare/ Și reconquista/ Cînd bioroboții vor fi fugit din hangarele Trustului/ După Contact/ După pisicile telepat/ După planetele-spongier/ După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După nimic/ După ce Informația/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu”.

Ștefan Manasia – Motocicleta de lemn
Editura Charmides 2011

[Recenzia o să fie publicată în următorul număr al revistei Astra]

În primul ciclu al volumului, Glod, este delimitat spațiul vital, spațiu cu o identitate puternică, pe care nu o pot distruge cei care colorează hărțile lumii. Aici percepțiile senzoriale sunt vii, guști brânză de capră și asculți funk în același timp, iar anamneza este la ea acasă. Poeziile evocă personaje care se confundă cu peisajul, ființe statice care plutesc într-o anumită stare de potențialitate (buhăiești 1999). Frământarea glodului pare să aibă legătură directă cu anamneza. Glodul este un amestec de elemente ancestrale și elemente noi, high-tech, regionalisme, Sufjan Stevens și ”văcuțe cu cod de bare”. Glodul suportă aproape orice. Colbul, în amestec cu transpirația devine glod, element activ, hrănitor: ”glodul din vale de casă ca un majun cu urmele tălpilor tale miniaturale”.

Uneori, acest spațiu vital este văzut din altă perspectivă, a fermelor funcționând după norme europene, a falsei fericiri, granițe noi, nevăzute separă comunitățile care nu mai contează pe nicio hartă: ”huțuli mici europeni peste munte de huțuli mici neeuropeni”.

În Potci, sentimentele sunt explicitate, atmosfera nu mai este dezvoltată pe cât ar merita, ai senzația că autorul nu are răbdare să construiască. Lui Hutopila nu îi stă bine nici machismul împrumutat de la SGB ”un kalaș întreg să-i pizdească creierii”, nici ipostaza de mascul în călduri ”ah, isabello dacă-ai ști”, nici episoadele de cerșetorie ”de mine nu-și amintește nimeni decît/ mama/ la fiecare aniversare”.

Nu toate poemele din Potci sunt rateuri. Câteva dintre ele sunt chiar reușite: rațele bunicului pavel sau zahra. Aici Hutopila excelează în încercarea de a detecta topografii emoționale care cu greu pot fi numite: ”și tu, laine, te pierzi undeva în povestea asta/ cumva în ea, cumva pe lângă ea”.

Poate cel mai reușit poem din ciclul sămînță este cer înstelat. Sunt filmate doar consecințele ultime, iar povestea, deși prezentă ca subtitlu, este omisă. Poemul se construiește pe detalii: un radio dat mai tare sugerează mai multe piste.

Ultima parte a volumului este dominată de angoase, înaintarea anevoioasă în mâluri cu ”luciu hd”, încercări nereușite de a pătrunde în spații străine, nocturne. Elementele realului, ce par acum de decor ”luna creponată și murdară”, sunt îndepărate unul câte unul, este intuit ”ritmul în spatele întregii mișcări”. În multe poezii domină dezorientarea, dezolarea postindustrială, ”goana pasivă” a vieții, imposibilitatea apropierii ”între punctele noastre a și punctele noastre be”. Glodul fertil este înlocuit de zonele de periferie ale orașelor, nefertile ”nimic fertil în văgăuna asta”.

Atuul cel mai mare al lui Hutopila este capacitatea sa de a crea atmosferă. Stratificarea elementelor, polifonia vocilor, trăsături și gesturi umane surprinse prin economie de mijloace, senzația că dă frâu liber poeziei, atât în ceea ce privește lungimea versurilor și dinamica lor, cât și în ceea ce privește spațiile mentale și senzoriale pe care le cutreieră în voie, nu pot fi decât un câștig pentru poezia lui. Tehnicile de construcție nu sunt foarte diverse, cel mai des întâlnită este aceea de a încheia un text cu același/aceleași vers/versuri de la început, în care introduce mici variațiuni sau deloc. Din fericire, atmosfera și povestea cuprinse în poeme compensează. O altă tehnică este aceea de a crea un decalaj între tensiunea care se acumulează și poveste. Povestea nu se încheie, accentul se mută pe tensiunea acumulată. Finalul este o ”relatare” a tensiunii.

Matei Hutopila este făcut din alt aluat decât poeții afirmați în ultimii zece ani, asta dacă ne gândim doar la background-ul lui cultural (Enn Vetemaa, Lermontov, Erofeev, Makanin) și cel istoric/geografic, ceea ce înseamnă că are toate datele necesare pentru a deveni o voce inconfundabilă.

Matei Hutopila – Copci
Max Blecher 2011

*O variantă mult ciuntită a acestei recenzii va fi publicată în numărul din martie al revistei Corpul T

Deşi rigid, basmul cedează totuşi postmodernismului şi se lasă “recondiţionat”. În literatura română anii ‘80 aduc o schimbare prin partea centrală din “Tratament de apărare permanentă” de George Cuşnarencu, pentru ca o dată cu cele 10 basme “întreţesute” numite “poveşti” după modelul canonicului Creangă, din “Enciclopedia zmeilor” Mircea Cărtărescu să redefinească în grilă postmodernă specia. După cum însuşi mărturiseşte în “Postmodernismul românesc“: “pentru spiritul postmodern basmul a fost întotdeauna o provocare, căci el găseşte acolo o anumită transparenţă, nişte structuri atât de formalizate, încât se pot transforma în propria lor parodie“.

Cele 10 basme care compun partea a doua a “Enciclopediei zmeilor” mizează pe îngroşarea convenienţelor literare prin citate parafrazate, descompuse. Basmele lui Cărtărescu amintesc de “Snow White” (Donald Barthelme) şi de “The Magic Poker” (Robert Coover).

Rând pe rând, minuţios şi programatic, toate convenţiile basmului sunt deconstruite şi re-utilizate într-un nou corp textual. De la formulele clişeizate “ş-am încălecat pe-o gheonoaie şi v-am spus o mare şi gogonată trăsnaie!” la cifrele magice “şapte sunt minuni, şi şapte sunt planeţi…” din “Zurba lui Zurbalan“, la “funcţiile” reinterpretate cu ochi parodic: “Zurbalan zâmbeşte nobil, generos piciorul saltă/ Pe năpârcă de-o trimite pe lumea ceealaltă./ Mulţumit de fapta bună o luă prin codru lin“, tot ce înseamnă stereotipie literară devine o formă de forţare a percepţiei, iar literatura joacă rolul unui nou organ de percepţie, o prelungire a simţurilor.

Cărtărescu verifică în fiecare pagină observaţia lui Michel Butor, fără a fi scorţos, ci, dimpotrivă, ludic, bonom: “Astăzi orice invenţie literară ia naştere într-un mediu saturat de literatură. Orice roman, poem, orice lucrare nou apărută este o intervenţie în acest peisaj anterior. Ne găsim cu toţii într-o imensă bibliotecă“.

Un ochi atent găseşte în cele 10 basme multe trăsături pe care Ihab Hassan în “Pluralism in Postmodern Perspective” le atribuie produsului postmodern.

Avem ironia ca substanţă a scriiturii, implicând strategii ludice, mergând de la pastişă la intertextualitate. Amestecul de limbaje, parodierea acestora “Numa’, bată-te norocul să te bată, se vede treabă că tu ai făcut în scăldătoare, că iacă, împăratul taman acum s-a găsit să ne facă o porcărie nemaipomenită …” reînvie, recreează, actualizează cu umorul şi inteligenţa unui avizat cititor al lui Creangă. Jucându-se cu posibilităţile de transformare a realităţii în ficţiune şi invers, Cărtărescu reuşeşte o lectură proaspătă, dezinhibată chiar a secvenţelor sudate, abstractizate prin uz pe care le resuscitează: “până şi Cosânzeana favorita era acum oale şi ulcele. Dădură de pământ aceste oale şi ulcele până găsiră, înfiptă-ntr-un ciob de argilă, nestemata cu pricina” sau “Se-ndreptă ţanţoş către voinic, care-o băgase pe mânecă spada, ca să n-o vadă klonkan”.

Menţine, totuşi, nealterate şi câteva formule compoziţionale “se luptară zi de vară până-n seară“, dar majoritatea sunt transformate, pentru el neexistând valoare stabilă şi inatacabilă: “ei locuiau fericiţi în nişte case mari, ce se vedeau de departe, înconjurate de un simplu codru de aramă. Nu avuseseră bani şi pentru cei de argint şi de aur“, “La soare te puteai uita, dar la lună, ba!”.

Ironia din “Enciclopedia zmeilor” este un tip special numit de Alan Wilde “ironie suspensivă” din care rezultă caracterul interactiv al textului, polifonia bahtiană împinsă până la consecinţe extreme. Lupta devine ca în “Povestea spionului Bombas” “o bătaie cu perne într-un dormitor de tabere“, eroii se transformă în poeţi, plagiatori, programatori mult mai atenţi la realităţi virtuale decât la contingeţe.

O altă trăsătură reperabilă este indeterminarea. Pentru Gianni Vattimo arta postmodernă este caracterizată prin “depeizare, shock” transformându-se în obiect de consum. Astfel de “etichete” surprind în primă instanţă, dar vitalizează textul şi îi asigură un background actual, autentic: “precum ştiţi, la ouă kinder chiar şi zmeii-s pofticioşi“, “nu te-ai uitat niciodată în oglindă, măi, Banderas!“.

Impuritatea nu doar a speciilor şi genurilor literare, ci şi a limbajului, disponibilitatea fără frontiere a postmodernismului o aflăm şi în textul lui Cărtărescu prin reciclarea citatelor clişeizate “ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii“. Există la tot pasul mezalianţe cu domenii ale culturii de consum, paraliteraturii, kitsch-ului. Recunoaştem sonorităţi şlăgăroase “gospodărie ca a lor şi voie bună ca a lor/ n-o să găseşti cât vei umbla, n-o să găseşti la nimenea” sau parodierea unor clişee scoase parcă din caietele cu “expresii frumoase”: “norişorii păreau oiţe păscând pe cerul de peruzea, pe când iarba şi florile care le ajungeau pân-la brâu căpşoarele către soare“. În ultimul basm “Povestea maestrului Cornichon, câinele de zmeu” autorul lucrează cu cărţile la vedere reciclând ideea plagiatului, a rescrierii şi diferenţei, a hibridizării, reproducând pentru “autentificare” un fragment din periodicul “Răcnetul zmeilor“.

Eclectismul nelimitat se răsfrânge şi asupra modului în care proza şi versul coexistă în cadrul aceluiaţi basm, registrele schimbându-se cu viteză şi făcând loc şi formelor neconvenţionale (bilete, inserţii garfice) care de multe ori întregesc textul, nesaturat epic. Amestecul de personaje care intră în alianţe stranii ca în “Povestea spionului Bombas” unde Statu Palmă Barbă Cot, Yokan din poiană, Ileana Cosânzeana şi Împăratul Roşu prezent şi la George Cuşnarencu formează o sintaxă stranie. Propensiunea pentru burlesc, carnavalescul, polifonia stilistică şi narativă, deformările limbajului şi epicului, puzzle-ul la care Cărtărescu recurge opunându-l pe Roşu Împărat lui Galben Împărat sau recuperându-l în “Povestea lui Astor” pe Prâslea cel Voinic “un prăpădit care moţăia sub un măr” fac din textul lui o enciclopedie a basmului.

Puritatea epică şi etică pe care N. Manolescu le considera imanente basmului nu sunt satisfăcute de textele lui Cărtărescu. Eroii sunt nu mai sunt nici măcar isteţii lui Creangă, sunt zmeii care într-o lume care funcţionează după legi proprii, sunt antagoniştii, mult mai atractivi decât protagoniştii chiar şi într-un text prim, cu atât mai mult într-o rescriere. “Povestea lui Ding-Ding, programatoarea” funcţionează ca o efigie a tipului de basm pe care îl practică autorul, în care ficţiunile sunt încapsulate unele în altele, în care basmul din basm, textul din text, compun o lume desprinsă parcă din Matrix: “ea însăşi (autoarea) este personaj într-o poveste, ca şi cealaltă Ding-Ding, din frumosul disc cu piste argintii“. Autorul ficţiunii pătrunde în textul ce devine permeabil în căutarea personajelor-donatori, într-un spaţiu de litere şi simboluri: “totul era fără realitate ca şi numele“. Se produce conştientizarea acută a artificialităţii textului, artificiile de construcţie, jocurile metatextuale dezvoltând o epică secundă a textului care se dezvoltă paralel cu epica primară, cu ceea ce “se povesteşte”. Actanţii sunt amatori de basme: “zmeii ca şi balaurii nu iubesc nimic mai mult ca vechile basme“, personajele se iniţiază şi pe măsură ce se simt scrise şi citite: “se grăbiră să meargă mai departe simţind că povestea e pe terminate“.

Participarea intensă şi directă a receptorului la constituirea textului conferă acestuia caracterul interactiv. Ihab Hassan scria că “textul postmodern invită la performare, necesită să fie citit, întrebat, jucat“. Invitaţia din final de a se alătura autorului pe calea spinoasă a “zmeologiei” e o formă directă de a transforma cititorul în co-autor, părtaş la construcţia unui text proxim.

Asemenea personajelor, dotate cu organe “prinţesoreceptoare” şi “voinicoreceptoare“, autorul prin contagiune dobândeşte organe “clişeoreceptoare” şi un simţ “cristalomandibular” cu care face din cele 10 basme desfolieri ale imaginarului. Textul se încheie printr-un act de lectură “şi citită, şi citiră, şi citiră” al zmeilor, o mare parte din travaliul presupus de actul creator revenindu-i cititorului.