E atât de păcat
că
pașii
se cunosc de atât de mult timp
și nu-și vorbesc în prezent pentru acum
sau pentru viitor;
când erau siguri pe praf,
sau
plini de ploaie
se uneau
pe trotuare neutre.

măcar ai aflat care-i taina”

Mircea Dinescu

Când deschise ochii, dragonul dormea. Puiul de dragon Chu Megu încă nu ştia, dar era primul fiu şi probabil singurul al familiei, pentru că imediat după naştere tatăl său murise de oboseala. Da, mama sa era dragonul.

Chu Megu se uită în ochii dragonului şi văzându-i închişi, se strecură afară din cuib. Vasta întindere promitea o experienţă revelatoare în toată regula. Oriunde privea, tot câmpul era pictat în culori alese. Era levănţică, era grâu roşu, erau pepeni galbeni. Alergă prin fermă şi zâmbi la struguri. De-odată, ca prin minune, cerul se rupse în şapte bucăţi. În locul cerului rămase o întindere neagră de neant. Chu Megu se întrebă dacă tatăl său ar fi putut să atingă cerul cu ochii lui. Să vadă dincolo de negru şi să se împrietenească cu o stea. Se gândi că tatăl său era într-un loc mai rău. Toate vacile începură să alerge nebuneşte şi nu era nimeni la ora aceea să le oprească. Ieşiră din împrejmuire. Cerul se mai rupse o dată în mai multe bucăţele şi din acele bucăţele se forma tot universul, căci culoarea pe care o vedea acum era atât de colorată încât el nici nu exista pentru ea. Atunci, se auzi un urlet puternic ce sperie toate animalele. Privi în spate: Dragonul se trezise şi alerga spre el, gesticulând. Când se uită în jos, văzu că sub el nu mai era nimic. Nici levănţică, nici pământ. Îşi dădu seama atunci că nu părăsise niciodată ferma.

Când se trezi, nici nu-şi amintea să se fi culcat. Se gândi că fusese totul un vis, dar să fim serioşi. Se uită în sus, să vadă dacă cerul se reparase. Văzu ferma, cu o gaură rotundă în centru. Nu mai era cer. Dragonul îşi băgă capul prin gaură şi strigă: “Chu Megu, nuu!”. Nu mai văzuse pe Dragon aşa disperat. Gaura începuse să i se astupe în scofârlie, Dragonul voi să o oprească cu aripile dar nu reuşi. Dragonul nu mai era deloc acolo. Chu Megu se gândi puţin: Dacă tatăl său era în pământ, dar sub fermă nu era deloc pământ, putem spune că a facut vreun sunet? Se hotărî să afle, şi răspunsul se găsea probabil în locul în care era. Îşi aminti – era undeva. Era un început.

Merse un pic, un mers ce nu i se păru o eternitate, pentru că ştia el de la o persoana înteleaptă că când e ceva chiar vrei, să lupţi pentru asta, nu renunţa indiferent cât de disperată se pare. Şi când v-aţi pierdut orice speranţă întrebaţi-vă daca de 10 ani de acum ai de gând să vă urez dat o lovitură mai mult. Ajunse în sfârşit, citind pe drum cât alţii nu citesc nici într-o viaţă – o gramatică – la un turn mare, cu o lumină roşie clipocind în vârf. Lumina nu se întrerupse niciodată.

- Ţi-am zis eu, plăteşte, îl tachină cu o faţă lungă Si Ti Zen care stătea acum umăr la umăr cu el. Era de-ai locurilor. Chu Megu îi plăti într-un mănunchi de iarbă, pentru că multă creştea în jurul turnului.

- Tu nu ştii că iarba asta nu e aşa, ca s-o luăm noi de pe jos? îl întrebă Si Ti Zen, amuzat. Trebuie pusă la loc, tu nu ai copii? Chu Megu nu avea copii şi nici nu ar fi putut să mintă. De ce să aibă copii?

- Nu.

- Dar eu nu o pot accepta, du-te, că mi se face frică.

Chu Megu plecă mai adânc în interiorul fermei, găsind că este mult mai mare decât cea din care picase. Si Ti Zen nu se mai vedea fofilându-se pe la colţuri, dar din când în când apăreau alţii care aveau învelişul lui. Pe câtiva îi abordă, dar ei trecură pe lângă el. De jacheta unuia încercă să se agaţe. Si Ti Zen-ul trase surprinzător de puternic, fără să-şi mute privirea. Chu Megu nu reuşi să se agaţe, nu avea gheare, şi aripile nu îi erau destul de puternice – erau chiar flasce. De fapt, nu văzuse până acum un dragon zburând – nici chiar pe părinţii săi. Se uită în jur, să fie la o distanţă respectabilă de orice putea strica, se alinie şi începu să-şi agite aripile. Un Si Ti Zen îl privi mirat – dar vocile tuturor se auzeau răsunând atât de târziu că ar fi putut să le audă în continuare şi la bătrâneţe. Şi nimeni nu zicea nimic rău. De-odată, picioarele îi deveniră foarte uşoare şi se înălţă deasupra lanului de porumb în care se afla. Ferma era imensă, dar ce îi atrase atenţia fu un mos orb pe un balansoar cu o chitară în mână. Începu să cânte ritmuri latino şi în toată atmosfera ca un vârtej nu dădea niciun semn de viata. Un vânt puternic îl lovi din plin şi fu aruncat – însă gentil – în dreapta, pluti câteva secunde pe vârfurile porumbului până când îşi întinse aripile şi luă un pic de înălţime. Picioarele parcă i se desprinseseră de corp, încercau instinctiv să se aşeze pe ceva, dar până la urmă le dădu drumul. Se ridică şi mai sus, acum vântul bătea din toate direcţiile cam rece şi îi curgeau ochii. De sus totul este mai mic, şi iarbă şi jachetă, şi chitară şi porumb. Nimeni nu zicea nimic bun. Izbit fiind de aripa unui avion în nas, Chu Megu făcu patru şuruburi în aer până să cadă întins pe spate. Nasu-i suferea de palpitaţii puternice, dar Chu Megu nefiind doar nas ci dragon, se ridică sforţat în picioare, dar căzu în genunchi, îsi puse capul în noroi şi stătu aşa. Era momentul să se mai gândească la ceva.

Deasupra fermei plutea o ceaţă ciudată prin care se vedea acum un triunghi dreptunghic echilateral. Luase locul fermei în care crescuse Chu Megu, el însa nu îl observase încă. Cât stătea cu capul scurs în noroi, nu observa nici cum se rotea tot mai rapid ferma de sus. Se rotea şi se deforma în micile pac-pac-uri pe care le faceau colţurile sale şi atrăgea ferma cu turn spre ea şi o învârtea atât de repede încât deformarea tuturor îi forma la loc şi aşa de repede se mişca de fapt totul. Chu Megu se simţea ca în tren, nu ştia cine se mişcă şi abia într-un final realiză că totul se mişca. Atunci îşi putu da seama. Dacă totul se mişca, şi ferma de sus se mişca, şi toate fermele pe care el le ştia se mişcau, care ar fi fost şansele ca toate fermele, inclusiv cea sub care nu e nimic dar este îngropat tatăl său să se mişte? Mari. îşi scutură căpăţâna de noroi şi se entuziasmă: Dacă tatăl său era sub pământ, dar sub fermă nu era deloc pământ, şi fermele toate se mişcau, putem spune că tatăl său nu a făcut niciun sunet chiar daca se mişca? Nu. Nimeni din acele locuri nu ar fi putut spune o asemenea enormitate. Chu Megu zâmbi, tatăl său se mişca şi el se mişca şi în curând urmau să fie uniţi, ca gene de acelaşi fel ce erau, în dinamica fermei, spaţiu de coalizare a întregii inocenţe lumeşti, şi numai un dobitoc ar fi spus că lumea se prăbuşeşte în faţa ochilor săi, un om pe un balansoar cu ochii de sticlă, o lume aşa de frumoasă.

se bat

îmi ies pe gură

pleacă la vânat

iar pe-nserat se

întorc victorioşi cu

fuste în mâini

cu sâni în buzunare

cu dinţi de lumină în gurile lor hâde

furaţi

de la vreun

licurici care

fuma

un black

de la vreun înger

cărăuş ce poartă

în spinare un sicriu

în care

se odihnesc trei morţi

şi-o sticlă de jack

se-ntrece c-un fascicul de fotoni

şi-aterizează pe-ale îngerului aripi întunecate,

pe-al lui sublim trup sumbru,

pe-ai lui obraji plini de culori;

el zâmbeşte, plânge, apoi râde…

lumina albă îi colorează negrul trup,

zboară apoi în soare;

întorcându-se-l sărută, curge sânge,

îl bea pe tot şi-l lasă fără de suflare…

trece un  timp şi-un demon se arată;

este grăbit, a fi ispită-i e menirea,

vede îngerul, aleargă, nu îi pasă,

câştigă suflete, se-ntoarce…

el vede-al lui duşman plutind într-un ocean de flori,

zăcând într-un palat de raze;

simte o durere-n piept şi un cutremur îl stăpâneşte,

sărută îngerul şi gustă dintr-un dulce, cald lichid;

durerea-i cruntă se opreşte, iar el o

lacrimă devine şi se târăşte pe trupul îngerului putrefact