înserarea mai rupestră,

înserarea ca un fum,

ca un copil ce roade paginile unei reviste,

înserarea cu miros de pneu, de anvelopă,

cu miros de cafea neagră,

de gând perfect împachetat în sertăraşele minţii,

înserarea când ai chef să iubeşti

mai mult decât să rostogoleşti ochiul scos din orbită,

când fiorii se dizolvă în rezervoarele maşinilor de la benzinărie

şi tu miroşi atât de frumos, a acidifiant, a azotat de potasiu, a lămâie,

înserarea cu gust de rocă pe care nu o poţi sfărâma între dinţi foarte uşor,

of, înserarea aceea de toamnă cu peisajul din RMN, cu cimitirul de maşini,

înserarea ca un cauciuc rostogolit pe deal,

înserarea de fontă, de plasticon, ca un ticăit de ceas monoton,

în care atmosfera dispare treptat – o emoţie

şi câmpia pleacă mai la vale, mai la vale

spre ocean, îndrăgostită,

înserarea în care fantomele noastre se iubesc în cimitir

şi anul e un ghem de blană în rostogolire,

e o banchiză uşor în topire,

înserarea precedată de o inundaţie,

de o fukushimă,

de un hitler fericit,

înserarea ca un trup de cal în care se duc războaie mondiale,

în care sunt tancuri şi explozibile,

înserarea în care eşti tandră ca o bombă atomică,

în care simţi frigul ca pe o sută de ace

înfipte în obraji,

înserarea în care fetiţele sar coarda

imperceptibile,

în care eşti intangibilă ca un câmp electromagnetic

cu graniţe care pleacă la vânătoare

de cerbi şi salamandre,

înserarea în care copiii caută reptile,

caută,

şi prin găurile din fuzelajul anemic se scurge încet viaţa,

se scurge

şi în care atârni de un măcăleandru pe cer,

înserarea în care eu sunt pomul de zahăr candel,

înserarea.

o inimă prăbuşindu-se în tine ca o castană

rostogolindu-se – piatră care curând va ajunge fortificaţie

tu ai ceva din singurătatea unei mori de vânt

eşti singur ca un tunel la capăt cu şoareci cârtiţe bătrâni

care sapă şi sapă şi sapă

la capăt cu un microcosmos îndrăgostit de un macrocosmos

la capăt cu un univers prelung dubios monoton

aidoma clătinării orizontului în ritmul ştergătoarelor de parbriz în ritmul ploii

care cade ca nişte degete pe claviatură

un univers monoton ca un nor de bitum peste oraş

eşti singur ca o mănăstire arsă

ca o înserare fadă de octombrie

eşti singur ca un suflet de pescar

paranormal ca o apocalipsă

ca un anticrist

ca o furtună

tragic crud eşti

alergi spre tine însuţi ca fluviul gange spre vărsare

o jumătate din tine aleargă după cealaltă jumătate

eşti un fel de reptilă vorace

norii de deasupra – de fâş albastru

vocea ta – o sonată a lui bethoven

tu eşti sumbru ca un marş funebru

ca un tăiş de sabie

ca o claviculă anterioară centurii scapulare

eşti sumbru ca un omoplat

ca un stern

ca o carenă