(Iubitei proletare)
* Epistole către o sută de iubite *

(Iubitei domestice)
* Epistole către o sută de iubite *

Și-n Cluj, ca-n tot Ardealul, sunt prea multe hoteluri sau vile ce se numesc Royal. De ce nu Imperial, Duo-Imperial?! Să fie vorba despre o preferință spre (Vechiul) Regat, nu spre Avalonul dualist al acelui spațiu numit Mitteleuropean, cu două centre de greutate în cursul mijlociu al Dunării, Viena și Budapesta?
Acuma, pe bune, care-i mai faină, mai completă, bucătăria românească (inclusiv ardelenească), ori bucătăria ungurească, plus cea austriacă? Dacă este să se ajungă la un regal, la un festin culinar, păi aș spune să se dea poruncă imediat ca aceste trei bucătării să își unească forțele de seducție față de altele. Cred că, în echipă, dacă ar fi un concurs mondial între bucătării, ele ar reprezenta cel mai bine Europa. Sunt mai cunoscute poate bucătăriile italiană, franțuzească, dar dacă se amestecă felurile acestora iese un maglavais. Sau închipuiți-vă că bucătăria grecească ar face o echipă cu cea rusească și cu cea turcească! Suedeza cu spaniola și cu elvețiana! Norvegiana cu elevețiana și belgiana! Finlandeza cu olandeza și ucrainiana! Daneza cu sârbeasca și ceha ori slovaca! Albaneza cu scoțiana și islandeza!
Să mănânci varză a la Cluj cu cârnați din aceia țărănești, mari, din Sătmar, să savurezi gulașuri, carne de pui fript pe lângă cușcuș, să-ți frigi singur la țepușe slănina deasupra grătarului făcut afară, în curte, picurând peste feliile de pâine dintr-un platou, peste ceapa roșie tăiată mărunt, să mănânci ciorbe de burtă, supe de pui cu legume, supe pasate cu zeamă de lămâie și crutoane, răcituri din curcan, porc ori crap, sarmale în foi de viță și de varză, pește la cuptor, fript la grătar, făcut saramură, cozonac cu mac sau nucă (cu umplutură în cantități savuroase), tort Magnolia! Și să bei pălincă de Turț, țuică de Sălaj, horincă de Maramureș ori de Năsăud, pe lângă berea tare, neagră, ori cea nefiltrată, care poate ajunge până la 10 %! Nu mai zic de vin, mai ales despre cel de Recaș, de acea Vale Călugărească, de acel Cotnari autentic!
Mi-a fost dat să fiu invitat special și la zilele Arhimandritului Ilie Cleopa (100 de ani de la nașterea sa, din 10 aprilie 1912), pe data de 27 aprilie 2012. A venit la mănăstirea Sihăstria un sobor întreg, ce zic, o armată de preoți, fețe bisericești de la mănăstiri, din mai multe zone. Î.P.S. Teofan, mitropolitul Moldovei mânca și el la o masă ca toate celelalte ale trapezei. Trimisese special după noi, cei de la olimpiada din Tg. Frumos, ce vizitasem deja și mormântul preacuviosului arhimandrit (care a fost și stareț în timpul celui de-al doilea război mondial). Ar fi trebuit să ne întoarcem acolo, lângă Iași, într-o oră, pentru că se apropia serbarea de premiere, cu program artistic și cină festivă. Nu funcționa nici Cosmote. Ghidul și șoferul nu puteau vorbi deloc cu direcțiunea. Însă în microbuz s-a permis să se voteze democratic și am ales să rămânem, să facem ascultare, în memoria părintelui Cleopa! Fiind vineri, habar n-aveam ce ne-aștepta… Noi credeam că nu poate fi altceva decât mâncare de post. Dar se decretase deja ca în toate miercurile și vinerile din perioada Penticostalului, adică de la Paști până la Rusalii să se mănânce și pește, fiind dezlegare la băutură – în semn de primenire trupească și sufletească deplină, de îmbrăcare cu haină de nuntă, măcar cincizeci de zile din câte numără anul. Și era un mise en place deosebit, care ne-a pus în încurcătură la început: trei pahare de semicristal (mic, mijlociu, mare), tacâmurile unde trebuiau (cuțit, lingură, furculiță), farfurii suprapuse (cea cu aperitiv, deasupra celei pentru borș și peste cea întinsă). Mi-am apropiat farfuria de aperitiv. Am băut țuica de Neamț. Am mâncat din această primă farfurie toată bucata din peștele afumat, chiftelele de pește, roșia și castraveții tăiați ca la restaurant, dar măsline și icre nu mai voiam! Borșul de crap luat cu polonicul dintr-un vas de porțelan era gătit cu măiestrie, din moare în loc de borș, cu firicele de morcov, țelină, ardei, roșie, leuștean. Abia plutea în el puțină carne, pentru că toate capetele cu grumaze pline de mușchi erau scoase într-un platou, ca să se vadă din ce este borșul, că oricum, abia ciugulise cineva mai gurmand din ele. Răcitura de pește era în alt platou, foarte alungit. Cam sățioasă, pentru că așa e răcitura de pește. Iar din cel mai mare platou se putea servi crapul prăjit, dar și sarmale de post, deosebit de gustoase, după cum am auzit, că n-am mai putut mânca; erau și în foi de viță, și-n foi de varză, cu ciuperci. M-am mulțumit cu crapul prăjit. Vinul alb ușor acidulat al locului era foarte răcoritor, așa c-am băut vreo trei-patru pahare. Prăjitura era de-o mare prospețime, un desert excelent, ca la marile cofetării.
S-a citit din amvon cât timp au mâncat mitropolitul și călugării. Când a terminat Î.P.S. Teofan, toți călugării au vrut să se ridice. Însă i-a rugat amical să se reașeze, pentru că noi, cei șaptesprezece-optsprezece oaspeți abia începusem. Apoi ierarful s-a decis să plece, a venit la masa noastră și a vorbit cu vreo doi dintre noi, ne-a binecuvântat și ne-a urat să fim încrezători în schimbările cele mai neașteptate, de bun augur, pe care le-ar putea lua cursul vieții.
Când ne-am urcat în microbuz eram așa de mulțumiți, de uimiți că făcusem un adevărat… chef la mănăstire, bineînțeles îngăduit, dar de povestit la nepoți, încât nici nu s-a mai împotrivit nimeni să trecem și pe la Secu.
Apoi, când am ieșit spre Tg. Neamț, a revenit semnalul, s-a putut vorbi cu direcțiunea, iar prima veste pe care mi-ai dat-o tu, Iubito_Una, pe la două-trei după-amiaza, pe 27 aprilie, a fost că a căzut guvernul. Imediat șoferul a deschis radioul. Patru voturi (nu cinci, cum s-a anunțat inițial) și dictatura dispăruse! S-a spus o poantă veche în microbuz. Într-o țară din Africa era un guvern instalat într-un copac. Deodată a căzut. De ce? Pentru că s-a rupt craca. Exact așa și pe la noi. Erau prea grei maimuțoii. Au sărit în alți copaci unii masculi, ori femele gestante până atunci de pedelism luminat, turmele vecine au proliferat și au țipat oleacă mai tare, iar copacul ultraîncărcat s-a clătinat. A fost scuturat de putreziciuni și abdomenul acestui imens Terminator.

Ultimul prior per pedes pentru pedaliști?

Ce a mai adus ultimul prior în viața mea și a ta Iubito_Una? Chestii simple, ar spune oricine, dintre cei care știu deja despre noi doi câte ceva. Ei, nu-i chiar așa, se înșeală, că pe lângă aspectele unei fericiri cotidiene au apărut taman din viitor atâtea întrebări: în curând ce-o să facem, unde ne vom muta ori stabili, de ce să nu fugim odată de Bucureștiul acesta atât de dizgrațios pe alocuri, oare vom mai avea al doilea copil și cum-unde-din ce îl vom crește.
Pedala, iată semnul ascuns al oligarhiei piramidale care a condus România în ultimii ani! Pedalele de organist internațional ale lui Adrian Năstase, specialist în a călca mereu cu stângul dincolo de lege, adică înspre tocmeală, ori în a-și băga piciorul drept în tabulatura unei afaceri cât mai oneroase. Pedala Vântului Sorin Ovidian, cât poate să doară, cât poate să irite, mai ales pe Băsescu, dacă îl calcă… pe coadă, pentru că hoțul strigă hoțul! Pedala lui Becali, care merită să fie condamnat la cinsprezece ani de închisoare, oricum are experiența aceea înaintea alegerii ca europarlamentar și crede că zdupul îl poate propulsa în viitor ca șef peste o emisferă de pământ bătătorit cu ceva gazon pe ea (emisfera sa dreaptă sau stângă, bineînțeles). Pedala de la bolidul Harley-Davidson al lui Tăriceanu a fost cea care acum peste cinci ani a șifonat bine botul unei mașini ce venea din față. Apoi pedalele ori manetele de accelerație de la șalupele marinei militare, de la mașinile IMS care funcționează pe gaze (încă nu de sist), de la toate gângăniile zburătoare (inclusiv agitatoare și cântătoare) ale lui Boc și Ungureanu ne-au ferfenițit încet, în invazie nedeclarată, spațiul aerian, cel accidentat terestru și cel maritim, dunărean, deltaic.
Noi, Iubito_Una, ne-am întrecut înainte și după sărbătorile Învierii cu bicicletele. Am ajuns până-n nordul țării. Acolo ți-ai luat alți pantofi de piele fără tocuri, cum îți place. De Paști, eu am primit un tricou de firmă. Ne-am mai întrecut, am creat prin alte și alte Big Banguri noile universuri cu organele noastre anatomice, stând pe saltele puse direct pe parchet, mai puțin în recamiere acolo unde am dormit, ascunzându-ne de ochii celor din “velodromul” vizitat. Pedalarea într-o singură bicicletă e aceasta: eu mă rotesc în jurul tău, tu în jurul meu, de la o vreme ne înălțăm, coborâm, ne înălțăm, coborâm, iar trecerea unul prin altul se produce brusc, atunci când viteza atinsă de mine nu-și mai permite să se țină după viteza pe care ai prins-o tu și trebuie să coborâm din șa, ca s-o luăm peste un timp de unde am rămas.

“Coroana” cu rândunele și broaște țestoase de apă

Lângă Tg. Frumos, la cinci kilometri de liceul “Moldova” unde s-a ținut olimpiada pentru liceenii cu deficiențe de vedere (considerați încă de pe timpul comunismului drept singurii elevi cu dizabilități cărora li se predă exact precum celor de la învățământul de masă) se află un frumos hotel de trei stele, “Coroana”, la marginea comunei Războieni. Cu 75 lei pe zi e inclus și micul dejun, foarte consistent, “Coroana” are două etaje și un subsol cu saună, jocuri de multe tipuri, vreo treizeci de camere. La parter sunt recepția, holurile imense, un restaurant cu sală de recepție (unde mâncam noi, evaluatorii de la olimpiadă), o terasă exterioară, de vară, care tocmai se finalizase atunci când ajungeam în după-amiaza zilei de miercuri, 25 aprilie. Arhitectura “Coroanei” – cu stâlpi metalici arcuiți foarte modern, cu o cromatică roșcată-neagră – aduce aminte de tronul și coroana Mușatinilor, cu o vădita tendință imperială, postbizantină de la curțile mai mult sau mai puțin teocratice ale lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș, de fala moldovenească pe care au avut grijă s-o reteze otomanii cu tributul, haraciul, peșcheșurile lor.
De îndată ce am primit camera, împreună cu Vasile, colegul meu nevăzător, care era doar în comisia de contestații, neavând inițial loc la “Coroana”, am făcut un duș bun, apoi mi-am luat tricoul primit de la socri și am pornit să alerg. Am ieșit de pe drumul european și am străbătut satul Prigoreni al comunei vecine Albești, am luat-o pe culmile unor dealuri, am coborât o vale, am străbătut toată comuna Războieni, ajungând într-o oră înapoi la hotel. Mirosea a gunoi de grajd la intrarea în Prigoreni, iar șoseaua șerpuia printre case, ducând cât mai sus. Mă fascina un crâng depărtat, din stânga, dar alergam tot spre dreapta, nevrând să mă abat din drum. Sus, la capătul satului s-au ivit în calea mea două fântâni. Încă de la prima mi-am astâmpărat setea și mi-am turnat două-trei căni mari de apă rece gheață pe cap, udându-mi claia de păr transpirat. Mă salutau și prichindeii de trei-patru ani. Ce se mai distrau doi frățiori într-o curte, uitându-se cum mă udasem!… Îmi inventaseră deja o poreclă și intrasem în folclorul infantil de pe ulița lor.
Oamenii sunt în Prigoreni cu adevărat gospodari. Țin vacile ca pe divinități în “hambar”. Acest sălaș este aidoma casei, numai că are o singură odaie cu acoperiș făcut mai grosolan. Pereții din chirpici sunt groși, dar nu au geamuri, ci doar decupări în zid ca ferestre. Dacă este scos radioul ori casetofonul în curtea casei, atunci Roșcata, Bălțata ori Joiana pot să rumege în ritm de hip-hop sau de muzică hawaiană, africană, rock, latino.
Lângă instrumente agricole, viticole, mai mult tradiționale decât moderne (tractorașele sunt cred inexistente), se poate vedea în bătătura casei câte o antenă parabolică, sau o motocicletă ultimul răcnet. Curci, gâște, găini, porci etc. Iar câinii – răi, răi, hămăie de crezi că acum rup lanțul și dărâmă gardul, sărindu-ți în față. Am admirat o barză cu o progenitură aproape de talia ei, dar neridicată încă din cuib. Toți oamenii îmi spuneau “adevărat a înviat” dacă-i salutam cu creștineasca urare. Exact așa e și-n Oltenia, nu doar în Moldova. Pe dealuri, când am ieșit din Prigoreni, erau multe păsări cântătoare, poate și prigorii. Gata-gata era să mi se intersecteze drumul cu cel al unei turme de oi, însă am coborât în vale, trecând pe un pod construit peste un râușor, depășind linia ferată ce duce de la Iași la Tg. Neamț și străbătând marea comună Războieni. Mă tot întrebam dacă pe aici fusese Valea Albă, unde își vânduseră scump pieile de jderi Oamenii Măriei Sale. Pe un drum asfaltat din comună erau troițe și fântâni una lângă alta. Nu mă durea gura să îi salut pe gospodari, dar și pe tineret. Li se părea foarte normal, ba chiar insistau din priviri, mimică, să fie băgați în seamă dacă treceai pe lângă ei.
În seara aceleiași zile am depistat în colțul din dreapta de la fereastra camerei din “Coroana” un cuib de rândunele. Mi-am spus că o fi de anul trecut. I-am indicat lui Vasile care sunt toate utilitățile camerei noastre. Luxul de amănunte a ajuns până la dibuirea minibarului în mobila pe care era pus televizorul. Din cartea de prezentare Vasile știa deja despre el. Aveam un vin roșu, de butuc, pe care mi-l dăruise Ovidiu, socru-miu, la plecarea din Ardeal. L-am cinstit pe Vasile cu vin, am încins două partide de șah. Între timp ne uitam și la meciul Real Madrid – Bayern Munchen. L-am înfrânt, dându-i mat în prima partidă (deși eram în dezavantaj cu o piesă mare, însă el își neglijase apărarea), apoi, până la unu noaptea am luat eu bătaie, după loviturile de departajare, când spaniolii au ieșit din cărțile cele mari pe anul acesta. Vasile ținea cu nemții:
- Cine dă? Cristiano Ronaldo? Ratează. Exact ca Messi, o să vezi!
- A ratat.
- Ai văzut? Ca Messi, în meciul Barcelonei cu Chelsea.
- Lasă, că nu iau ei bătaie de la nemți. Ar fi prea de tot.
Nu mai vizionasem un meci de la eliminarea echipelor românești F.C. Vaslui și Steaua, în toamnă. Puțin îmi păsa, dar parcă voiam să aibă și Real Madrid un susținător în fiecare cameră de la “Coroana”, să nu ajungă în finala Cupei Campionilor două echipe nordice, Celsi și Bayern. Se anunță numele celui care urma să execute pentru catalani: Kaka.
- Să vezi, ratează și el! Îmi spune Vasile.
Kaka se concentrează, dă aproape imparabil, cu fentă, mai spre centrul porții, dar în cădere portarul reușește să întindă mâna stângă și să scoată golul ca și făcut.
Vasile avusese dreptate. Iar eu plănuiam deja matul pe tabla de șah având piesele cu țumburucuri și indicatori pentru nevăzători. Întâmplarea făcea că elevul pe care Vasile tocmai îl antrenase în săptămâna antepascală “Școala altfel”, Sami, ieșise pe primul loc, la Arad, la șah, dar în ziua următoare avea să concureze pentru disciplina căruia îi fusesem profesor chiar eu. Era prima dată când eu jucam șah cu Vasile. Mi-am dat seama că era mai bun decât mine, că vedea clar desfășurarea jocului cu mintea, nu cu ochii. La a doua partidă, Vasile m-a bătut cu o diferență de doi pioni: având avantaj, am renunțat pe la a cincizecea mutare. Bineînțeles că îl anunțam tot ce mutam, ca la concursuri: e4, Nh6, Dd5, Cf3 etc. Iar Vasile mă lăuda pentru unele mutări. Se gândea pipăind toate piesele în căutarea traiectoriilor posibile, anticipând și câte șase mutări. Clătina regina (la șahul nevăzătorilor piesele au și câte un picior înfipt în gaură, pentru pătratele de pe tablă), care rămânea mereu suspendată, precum turnul din Pisa. Uneori s-a gândit și un sfert de oră la câte o mutare, făcând umbră pieselor cu evantaiul mâinilor sale, ce tasta mereu amplasarea armelor de atac.
După olimpiadă, când Sami a luat locul doi la materia mea, am mai jucat și a treia partidă de șah cu Vasile, ce era gata să se încheie remiză, după zeci și zeci de mutări, pe la unu și jumătate noaptea. Am cedat, mi s-au închinat ochii teferi ochiului interior, răbdării și fineței de joc ale unui combatant ce pregătește în Vatră pe liceenii olimpici. Tot pe data de 26 aprilie am văzut încă de dimineață doi puișori în cuibul de la fereastră, iar părinții lor, rândunelele sprințare, le aduceau hrană și îi serveau cu o rapiditate de neimaginat. De parcă nici nu le trebuia văz. Puii de rândunică au ochii de mărgele negre înconjurați de puf negru și gulere albe dinspre burți, ca la fracurile pinguinilor. M-am gândit că sistemul securizant de creștere în cuib a puilor de rândunică se aseamănă mult cu ținerea bebelușilor în marsupii. Li se vede doar capul și gâtul.
Dacă șahul e un joc regal, atunci la “Coroana” n-am simțit gustul înfrângerii, prin bătaia pe care mi-a administrat-o Vasile, cu 2-1, ci gustul unui spiritual duo royal. Oricum trebuia să-i fiu însoțitor peste tot, în oraș, în labirintul liceului, prin hotel. Mă oferisem de la Gara de Nord, din clipa în care îl adusese acolo fiul său, care termină și el acum liceul, odată cu Sami și olimpicii noștri din Vatră. Numai că el termină la un liceu cu predare în limba engleză, la secția de matematică și informatică. Păcat că n-a prins lotul olimpicilor, spunea taică-su, Vasile; ar fi avut intrarea la facultate asigurată.
În după-amiaza aceleiași zile am observat în primul bazin cu apă mică din fața hotelului “Coroana” zece broaște țestoase. M-am jucat cu unele dintre ele, scoțându-le de la mal. Majoritatea stăteau înghesuite pe pietrele din mijloc, unde mâinile străinilor nu puteau ajunge. M-am fotografiat cu o țestoasă mai mică, în timp ce discutam cu Vasile, Florin, Costel. Și Costel este nevăzător. Iar jocul de șah a fost împrumutat de la Cornel, informaticianul nevăzător de la liceul “Moldova” din Tg. Frumos. În afară de Vasile, toți erau foarte tineri, și cei de la “Iris” din Timișoara, și cei de la Liceul pentru Deficienți de Vedere din Cluj, și cei de la liceul omonim din Buzău. Nu mai spun despre tinerii profesori de la “Moldova” Târgului Frumos. Și acolo sunt numai tineri foarte înzestrați, inteligenți, cumsecade, glumeți. Cei șase băieți din Vatră se îndrăgostiseră de profesoara de română de aici, pentru că îi binedispusese și îi supraveghease timp de trei zile. I-au dăruit profesoarei flori origami. Ea le-a dat un buchet cu flori din grădina proprie. La discotecă n-au îndrăznit s-o invite la dans. Dar și-au dat ID-urile, fiind încântați c-o s-o revadă pe la București după două săptămâni.
Excursiile de la cetatea Neamț-Sihăstria-Secu și de la Iași au fost bomboanele de pe tortul deplasării la concursul numit și “olimpiada” nevăzătorilor, ținut anul acesta în Târgu Frumos. La materia unde am corectat lucrările, primul loc a revenit unui licean parțial nevăzător, care a scris la picht. Varzari, fericitul olimpic, își menajează de mult restul de vedere: scrisul în negru presupune consumare de “baterii”, așa că nu prea îl practică, decât ocazional. Câți dintre noi, perfect văzători, băgăm de seamă acest dar, lumina din lumina Învierii, vederea, care se aprinde singură la Ierusalim, exact ca licuriciul din întunericul vieților interioare ale unor oameni precum Vasile, Cornel, Costel, Sami ori Varzari?
Apropo, m-am uitat și la pleopele puilor de rândunică. Seamănă cu cele elegante ale țestoaselor acvatice, fiind întunecate ca niște storuri ori parbrize mate. Se lasă intermitent peste lucrurile văzute în aer sau în apă. Cu simțul orientării lor spațiale, cu radarele lor biologice, ar putea să joace și șah, să țină în șah mersul anapoda al României, nu credeți?

Traianul lup, Traianul șarpe

Statuia lui Traian din fața Muzeului de Istorie din București nu vă place? Mie îmi place extraordinar de mult. Nu e în haine militare, ca în kitschurile după cunoscutul artefact roman. Cu un trup de efeb, datorat moderației și modestiei traiului pe care-l ducea, el își arată înzestrarea adusă în Dacia: organele reproducătore, boașele sale imperiale. Și mă gândesc, de ce nu ne-au plăcut nouă nicicând imperiile și Traianii? Lupoaica a fost luată în zeflemea de către primii contemplatori ai sculpturii: cică ar fi un simplu maidanez, ori o maidaneză. Adică Romulus și Remus s-ar fi născut pe străzile Bucureștiului, în guri de canalizări și în stații de metrou, iar Traian ar lipi trupul de șarpe dacic lupoaicei de pe Capitoliu. Sta-i-ar lupoaicei șarpele-n gât! Ori, mai degrabă, sta-i-ar șarpelui dacic lupoaica în gât! E vorba de asimilare, nu înțelegeți?! De aceea par două statui, vorba Iubitei_Una. Una-i să te tragi din reptile cu cap de fiară, alta-i să provii din zeița Venus și din Enea, dar să bei lapte din țâțele enorme ale lupoaicei și să ți se înnegrească cerul gurii, botul după pradă! În rest, despre realizarea recentă (nu de câțiva ani) a lui Traian, numai de bine. A fătat și prim strategul acestui stat, în sfârșit, ceva demn de strategie ori simț diplomatic, lăsând-o mai moale cu numirea… guvernelor. Iubitei_Una i se păruse că statuia lui Traian ar fi ruptă în două din cauza punerii în brațe, tale quale, a grupului zoomorf, a Struțocămilei etnogenezice. Ei, mie nu mi se pare decât simbolul darului. Coada lupoaicei din stânga împăratului, împreună cu marea coadă de șarpe a steagului totemic dac din dreapta sa sunt abcisa. Ordonata este chiar verticala hispanicului apreciat de Nerva, antecesorul ori bătrânul său, care i-a dat tronul spre o utilizare cât mai dreaptă și onorabilă. Numărul de aur e deplin atins prin proporțiile supermodelului Traian. Iar punctul 0 reprezintă aparatul reproducător. Ave, Imperator, morituri te salutant!