Pentru prima oară de cînd părăsise Truerlos-city se simţea util. Hălăduia, fără să-şi facă planuri de viitor, pe cărările munţilor, cărînd în spinare calabalîcul cu teodolitul, proviziile şi instrumentele fragile, dîndu-i o mînă de ajutor suedezului în cercetările lui, fericit că e viu şi poate să facă orice comandă muşchilor.
“ Cred că-s pe cale să-mi fac un prieten, îşi spuse într-o dimineaţă, la două săptămîni de la întîlnirea lor , da’ ceea ce-i uimitor e senzaţia că nici n-am nevoie de complicaţii de la carenţele de anima, suflu vital şi-alte fleacuri!”
Berse coborîse  pe o brînă îngustă ca să instaleze un trepied cu senzori cristalografici, iar el fila coarda de care se legase în hamuri cînd deodată colacul de frînghie se încîlci. Se aplecă vrînd să desfacă bucla, cînd îi alunecă piciorul de sprijin şi scăpă dintre palme funia. La capătul opus, celălalt se bălăngăni în gol, izbîndu-se de peretele stîncos. Reuşi să se proptească în tălpi şi încercă să-l tragă, dar nu reuşi, atîrna prea greu pentru forţa lui şi atunci înfipse un piolet în buza de piatră şi-l ancoră. Cînd se aplecă peste marginea hăului îl auzi hăulind:
“ Jurgis, dă drumu’ la coardăăă!”
Ecoul se lovi de  marginile avenului şi se stinse scurt, după două-trei reverberaţii. Înălţă capul, fruntea îngheţată a Fecioarei de Gheaţă, sinistra  Kan’ ye Aldala îl veghea impasibilă şi înfricoşător de apropiată.
Coarda începu să deşire fumegînd, smucelile lui Berse o făceau să se frece de dunga prăpastiei, iar cînd se aplecă din nou, opintindu-se să o asigure, îl văzu privind în sus, cu ochii albaştri înceţoşaţi de spaima morţii.
“ Lungeşte-o tîmpituleee, urlă el din nou, s-ajung la…”
Pe urmă toate se derulară cadru cu cadru, ca într-un film derulat cu încetinitorul. Frînghia zbîrnîi şi se rupse, trupul în hanorac roşu se învîrti ca o momîie din cîrpe, apoi pluti cîteva nesfîrşite secunde-n aerul gol şi dispăru în noianul de nea şi stîncăraie dedesubt.
“ Fi’ re’ar a naibii de coardă, s-a dus dracului la vale prietenia mea!” mormăi Jurgis, fără nicio emoţie sau vreo senzaţie neplăcută în golul dintre coaste. Îi rămase o vreme în minte doar imaginea ochilor holbaţi de groază şi a gurii căscate, urlînd inutil.
A doua zi, dădu pe două sute de rupii tot echipamentul unui păstor de iaci şi-şi cumpără în tîrg la Babiyachaur o cămilă. Şmecherul care i-o vîndu, îl asigură că Mōtī Mārga, “Perla Drumului”, aşa-i zicea dobitoacei, e-n stare să alerge o mie de mile fără să se adape sau să rumege nimic. Dacă s-ar fi priceput puţin la animalele de povară, n-ar fi tîrguit-o fiindcă n-avea, înafară de nuanţa alburie a blănii, nimic dintr-o perlă, cocoaşele îi atîrnau flasce ca ţîţele unei doici anemice, incisivii erau tociţi pînă la rădăcină, iar genunchii îi tremurau de slăbiciune şi bătrîneţe.
Pe hartă, semidreapta care pornea din Babiyachaur intersectînd şoseaua dintre Biratnagar, Bulke-Butwal şi Dhangadhi părea un fleac de distanţă, dar descoperi după opt ore că şoseaua era doar o cărăruie bătătorită de copite şi făgaşurile roţilor de car. Îşi continuă totuşi călătoria, învăluit în colbăraie, prin şesul arid, maculat de rarele pete ale tufelor de iarbă uscată şi scaieţi anemici, moţăind proptit între cocoaşe, legănat de mersul legănat al “Perlei” şi deschizînd la răstimpuri ochii doar atunci cînd cîte-o hîrtoapă obliga animalul să se oprească. Pe înserat, ajunse în dreptul unei incinte decoperite, înconjurate de ziduri scunde din chirpici spoite cu humă. După urmele de foc şi smocuri de miţe risipite pe lutul bătătorit, locul părea să fie un soi de caravanserai folosit de caravanele care hălăduiau prin părţile locului. Descălecă şi se apucă să caute tizic, scaieţi sau găteje ca să facă focul, după ce constată că-n bidon mai avea doar două-trei înghiţituri de apă sălcie.
“ Dacă nu crăp de sete  am s-o mierlesc de frig, sau poate de amîndouă deodată, care-o fi diferenţa” cugetă cu indiferenţă orbecăind în penumbră şi aplecîndu-se să smulgă din pămînt ceea ce părea a fi un smoc de iarbă-neagră crescut lîngă un perete. Cînd trase mai tare, tencuiala de paiantă se nărui şi se trezi ţinînd în mînă o ţeastă mică, cam cît a unui macac, în timp ce de sub moloz rînjea scheletul firav, învelit în zdrenţe de lînă portocalie a unui prunc de cinci-şase ani. “Perla” alburie miţoasă se ridică balansîndu-şi cocoaşele moi, slobozi un răget sinistru şi o zbughi în beznă. Scotoci după o lanternă, dar uitase să-şi procure baterii, o izbi de pămînt, în lipsa ei aprinse un căpăţel de lumînare din seu şi se apropie de zid. Cărămizile erau ornate din loc în loc cu cruci îmbîrligate, străvechi “sua-asti” şi întortocheate caractere sanscrite sau poate sino-altaice.
“ Pe buricu’ lui Sakyamuni şi toate membrele lui dezembrate, descărnate şi reîncarnabile, înjură în gînd, tre’ s-o uşchesc de-aici, n-am chef să-mi petrec noaptea într-o necropolă!”
O luă prin întuneric, doar o sclipirea astrală a lui Jupiter puncta cerul bleumarin intens, catifelat, ferind pala lumînării de vînt, încercînd să ghicească în ce direcţie fugise bactriana, dar nu reuşi să-i dea de urmă. Ajunse la poalele unui deluşor de nisip moale şi se cuibări în poala lui caldă, cu ochii la pîlpîirea dintre palme şi urechile ciulite spre nevăzutul îngrijorător ce-l înconjura.
“ Mort fără suflet, asta va constata cel care-mi va găsi leşul.Dacă-l va găsi cineva vreodată…ăsta să fie finalul, ciudat e că nu-mi pasă deloc!”
După ce lumînarea se stinse adormi repede, ca un prunc după alăptat, în braţele dunei.

( 8 )
Cînd se ridică, cu ochii încă împăienjeniţi nici urmă de dune, pustiu, scaieţi, sau cămile zbughind-o din caravanseraiuri pustii. Se afla la marginea unei livezi, iarba sclipea crudă, trunchiurile zvelte cu coaja neagră, pieloasă aruncau umbre viorii paralele peste pajişte, florile care spuzeau rămurele se scuturau într-o lapoviţă roz, cu arome de cuişoare, bergamotă, bacă de tamarin, cardamon copt şi răsuflare  caldă de fetişcană la ciclu.
Se îndreptă spre coliba ridicată din beţe regulate, pînză cerată şi acoperiş ţuguiat din paie, profilată printre pomi ca o acuarelă nanga pe-un panou pliant din hîrtie.
“ Ce mama lui Lucifer, Sataniel-zbanghiul, Behemot de catran, se miră rostind răspicat şi sonor silabele, cu voluptatea unuia căruia i-a revenit pe neaşteptate graiul, unde draci am ajuns?”
La auzul vocii lui dincolo de peretele translucid se mişcă o umbră feminină firavă, care trase un panou glisant şi păşi dincolo de prag.
Jurgis îşi frecă pleoapele, dinaintea lui apăru o tipă matură, cu tenul ciocolatiu, ridat adînc de creţuri pergamentoase, cu părul vîlvoi şi creţ în smocuri decolorate, dar de statura unui copil de opt-zece ani, înfăşurată într-o robă albă cu melcişori trandafirii şi bleu, care se ploconi schematic, împreunîndu-şi palmele mici şi îngînînd într-o anglo-saxonă precară, cu accent primitiv sau poate globalizat.
“ Bun sosit în Makuka Valley…casa meu e şi casa tău!”
“ Mi-e foame şi sete”, o lămuri el, ducînd degetele la gură şi mimînd masticaţia şi sorbitul unui lichid răcoros.
“ Nu mîncat, băut maji baridi, bun, mult bun, turui individa, Kazabun aşteaptă la tine!”
Îi întinse un bol din coajă de bambus dat cu lac negru, iar el sorbi setos, înviorat dar şi oleacă dezamăgit fiindcă lichidul era doar apă rece cu gust de muşchi proaspăt şi piatră impregnată de soare.
“ Se vede treaba că-s depărtişor hăt-departe de kahmandu-ul meu, gîndi aiurit după ce-şi astîmpără setea.
Ea zîmbi fad, cu gingiile violete încadrînd incisivi mărunţi, îi făcu semn s-o urmeze şi intrară în locuinţa  uimitor de echilibrată şi spaţioasă, fără ferestre şi alt mobilier decît două-trei mescioare joase şi rogojinile din trestie aşternute pe podea. În mijlocul uneia dintre ele, văzu ciucită o mogîldeaţă nemişcată, acoperită cu o cuvertură din lînă oranj. După două-trei minute, femeia se retrăsese neauzită, tuşi discret ca să-şi semnaleze prezenţa, dar momîia nu se mişcă şi atunci strigă încetişor:
“ Hello, mister, monsieur s’il vous plait… unterschieden herr, entschuldigen bitte…”
Pătura alunecă de pe umerii insului şi bătrînelul de sub ea, boţit şi el ca o mumie, cocîrjat, chel, doar un smoc cărunt răsucit ca un moţ în creştet îi împodobea craniul neted, rosti clar cu accent britanic de parcă ar fi supt silabele într-o şcoală de snobi de pe malurile Cam-ului.
“ V-am auzit cînd aţi intrat, spuse, aţintindu-l curios cu ochişorii întunecaţi, zîmbind ştirb dar ospitalier, eu sunt Cazaban, şaman Julius Cazaban, armean după tată, evreu după mamă, născut între două holocausturi importante într-o urbe cosmopolită de pe malurile Danubiului inferior, enfin, psaw, what ever, etc. dar să nu vă plictisesc cu amănuntele biografiei mele, spuneţi-mi, cu ce vă pot fi de folos?”
Jurgis se aşeză turceşte pe rogojină şi îi istorisi rapid prin ce păţanii trecuse de cînd îşi amanetase eul invizibil.
“ Rău, foarte rău, îşi clătină Cazaban căpăţîna lucioasă, chestiile de acest gen sunt complicate, dar aţi nimerit unde trebuie, transmigrarea, reîncarnarea dirijată şi jocul de-a  mankakan mtnum e dzu yen tak , adică fuguţa puiule înapoi în găoace, sunt specialitatea mea.Cum îi zice celui care l-a achiziţionat?
“ Wanderung, doctor Wanderung”, murmură el.
Vraciul se ridică cu o agilitate surprinzătoare, parcă avea un resort în gambe şi-n dos şi trase un perete-paravan, moşmondind ceva lîngă un raft cu etajere din lemn uşor.
“ Wan-Tchiou, Wazjdesky, Wanna, Wapanoui.Wamalanpildi .Wanderung, iacă-l: Wanderung Albert, născut la…vai-vai-vai, mort acu’  o lună, înecat în Orinoco, la vest de Para…mare ghinion. Deci dragă domnule, de nerecuperat!” turui el răsfoind o cărţoaie cît două anuare telefonice laolaltă.
Jurgis simţi că i se strîmtează cîmpul vizual şi îl scaldă sudori reci.
“ Ce căuta ăla în Surinam cu sufletu’ meu în el?”
“ Nu disperaţi, vă pot ajuta cu eficienţă, am o largă paletă de suflete să vă ofer în schimb.”
Îi arătă pe rafturi şiruri aliniate de boluri din ceramică, de diverse culori, albe, cafenii, ocru sau negre, unele mari cît o amforă, altele cît un şip pentru ulei de mir.
“ Aici e sufletul ultimului negus, niţel cam mucegăit, dar încă funcţional, odihneasă-l umbra măreţului chivot al legii, dincolo umbra impalpabilă a tovarăşului Andropov, conservată în vodkă, oala asta mare e ocupată de shogunul Iemochi Tokugawa, nu ştiu de ce fiindcă era puţintel la trup, da’ pesemne ca să nu se plictisească închis în ea de atîta amar de vreme…”
“ Ceva mai puţin impunător şi proaspăt n-aveţi?”
Cazaban zîmbi ca cel mai ospitalier proprietar de tarabă din Istanbul.
“ Cum să nu? Un gigolo brazilian tranşat de amantele geloase, da’ anima e-n stare bună, un pompier chilian strivit binişor la cutremur, un sinucigaş bucureştean dependent de etnobotanice…”
“ Ultimul cît costă?” se interesă Jurgis scotocindu-se prin buzunare şi constatînd că n-are parale şi nici portofel.
“ Nimic, stimate domn, e  plăcerea meu şi hobbyul constant să mă ocup cu recuperările de acest gen…trebuie doar să semnaţi un angajament că după utilizare îl înapoiaţi în stare bună!”
Îi întinse un pix şi o coală, ce conţinea un soi de contract scurt, a cărui clauze constau într-un decalog biblic sumar, enunţat de-a-ndoaselea: “ să furi nu, ucizi să nu, preacurveşte jinduie nu, etc., doar al unsprezecelea punct suna picant: “ nu înjura de dumnezei şi spală-te zilnic pe dinţi de preferinţă cu crezol sau alt dezinfectant forte.”
După ce citi şi se iscăli, Cazaban bătu din palme şi-n colibă veniră în fugă zece fete zdravene metise, negrese, creole aducînd un linţou mare şi gros din in imaculat.
“ Culcă-te colea, nimfele mele te-or legăna şi sub efectul transei de tip primar ne-om face trebşoara iute…”
Jurgis se lungi în cîrpa unduitoare, fetele începură să-l balanseze intonînd o melodie dulceagă, naivă, fără cuvinte, iar vraciul se apropie de el cu şipul ales şi-o ţeavă lungă din sticlă argintată, groasă cît un antebraţ de bărbat voinic.
“ Închide ochii şi deschide larg gura…nu e mare lucru, o să te doară un pic cînd  fluidul vital pătrunde în pneumă!”
Se conformă, neliniştit, cu stomacul dînd semnale esofagului, dar după cîteva tentative eşuate tubul îi alunecă dincolo de epiglotă. Ceva nedefinit din măruntaiele sale se răzvrăti, cuşca toracelui luă foc, icni, horcăi scurt şi căzu într-o beznă fără repere.

(9)

Grupul de inşi adunaţi în gura străzii îngrămădit în jurul corpului inert părea un sushi imens, gri-galben-verzui pal aşternut pe tava zgrunţuroasă de asfalt. Şuşoteau, mormăiau, curioşi, mîinile îi pipăiau membrele, toracele, faţa.
“ stropiţi-l cu apă, aduceţi amoniac, să sune cineva la garda sanitară, poate-i o epidemie…luaţi copiii de aici, faceţi loc, respiră, nu, nu are reflexe, puls da,  ce chestie, eu l-am văzut primu’, stai nu pune mîna, lasă-l cum a picat…”
Jurgis deschise lent ochii şi se scutură de labele gîndacilor umanoizi, inspiră scurt, tuşi, scuipă o flegmă incoloră dar opacă şi întrebă înecîndu-se cu fragmentele expiraţiei, aspre şi moi în acelaşi timp :
“ Unde-s… Ce s-a…Cine m-a…?
Sub omoplaţi şi palmele sprijinite de caldarîm ,  scurgîndu-se pe fondul aspru, cenuşiu al asfaltului, se conturară mici pete întunecate, jilave, de sudoare. Se ridică şi le făcu semn îngrămădiţilor că e conştient şi ar vrea să plece. Prin ţeastă i se învîrtea un vortex de imagini, gînduri, idei confuze dar reuşi să scoată din apele tulburi o frază clară, imprimată ca un mesaj telegrafic.
“ De fapt nu s-a întîmplat nimic…gecko-gangsterul, gagica obeză, vaporul, prăpăstiile himalayene, şamanul hebro-armean, toată poliloghia cu sufletul au fost un coşmar…”
Deasupra uşii lăcuite în roşu, mingea aurie rămase nemişcată şi după ce Lomis se reîntoarse în dugheana lui închizînd-o cu o smucitură furioasă a clanţei.
Prin massa de  trupuri îmbrăcate în salopete şifonate şi denim uzat îşi croi loc, despicînd ca o etravă de pachebot valul uleios,  împingînd cu volumul copastiei undele de carne, oase fragile şi scoarţe  epidermice rîncede în lături prin simpla deplasare în spaţiu, o siluetă feminină masivă înţolită într-un taior negru.
Întoarse capul şi se înfioră în adierea odorii complexe, efluvii delicate de paciuli, violete şi cinamol amestecate cu parfumul de piele grăsoasă şi caldă de femeie.
“ Mon amour, gemu ea cu glas  timbrat, tremurat al unei văduve tinere, unde ai fost, eram disperată că m-ai părăsit, pe-urmă credeam c-ai murit, dar te-am regăsit enfin, iubi!”
La auzul vocii ei, inima începu să i se zbată în cuşca coastelor şi tot corpul i fu inundat de o senzaţie neliniştitoare, dar plăcută, demult uitată. Deschise gura, răsuflînd nestingherit şi articulă moale şi rar:
“ Eu… nu ştiu…nu-mi amintesc nimic!”

La orele 16 p.m. a zilei de 17 ianuarie a.c. în formaţie numeralică completă, împreună cu plutonul pe care-l comand m-am deplasat în direcţia obiectivului 34 per 242 cod Siruta abreviat SECT TR BUC PU în scopul îndeplinirii misiunii ordonate în concordanţă cu dispoziţiile codului albastru ISU şi regulamentului de acţionare în situaţii explicite.
Ţin să precizez în acest raport că subunitatea avea un tonus muscular şi psihic satisfăcător, doar cadetul Florică Naramzescu era puţin agitat, stare pe care am pus-o mai curînd pe seama permisiei efectuate cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi a unor colici abdominale subconsecvente, decît a vreunei implicaţii politice concrete, dar echipamentul de luptă urbană prezenta unele neajunsuri în sensul că, virgulă, căştile made in taiwan erau cam strîmte, inadecvate circumferinţei craniene şi a IQ-ului majorităţii subordonaţilor mei, iar scuturile din plexiglas de aceeaşi provenienţă nu prezentau fiabilitate la impactul cu obiecte contodente grele în sensul că reculul la lovire cu materiale provenind din amenajarea stradală era neaşteptat de violent, iar rezistenţa la impact după un număr natural de coliziuni tinde să se diminueze după o curbă asimptotic descendentă.
După ocuparea perimetrului indicat pe hartă (aici a intervenit o busculadă moderată, în sensul că vecinii noştri de dispozitiv, gardienii comunitari sectoriali fuseseră dotaţi cu o hartă 3D a amplasamentului, în timp ce noi aveam una simplă, plană, cu trama stradală în culorile de bază ale spectrului luminii vizibile) am convenit că trebuie să ne păstrăm calmul, fiindcă situaţia o impunea explicit, iar misiunea noastră era să apărăm ordinea şi liniştea publică, ba pe deasupra pe însuşi cetăţenii rezidenţi sau cu viză de flotant sectorul 3-4 de propriile excese şi tulburări socio-comportamentale.
La ora 17.20. caporalul Cioca D. Mitel a raportat interceptarea unui agent infiltrat în vîrstă de 12 ani, de sex feminin, a cărui identificarea a fost deosebit de dificilă, fiindcă respectivul răspundea doar la numele de cod Alinuţa, nu avea carte de identitate pretinzînd că este elevă la liceul agroalimentar din Mostiştea şi că venise în capitală în scop umanitar-familial fiindcă avea mamaia internată la spitalul Colţea. Am dispus reţinerea în vederea verificării şi transportarea suspectei sub escortă la secţia cincisprezece de poliţie.
Imediat după acest incident , în jurul orelor 18, un grup de circa 5-10 persoane adulte a pătruns în aprorpierea dispozitivului nostru, astfel că am ordonat ocuparea poziţiei de împingere-respingere în formaţie de testudo-ninja-manga clasic cu piciorul stîng plasat anterior şi talpa plasată într-un unghi de aproximativ 3/4 radiani faţă de paralela virtuală la nivelul carosabilului. Fruntaşul Marian Lăzărică, desemnat ca mediator-colportor al subunităţii, nu a reuşit să stabilească contactul verbal cu agresorii, respectivii proliferînd vociferări zgomotoase şi injurii cu caracter denigrator la adresa preşidenţiei şi guvernului. După o manevră de retragere stil hannibal-canae, conform manualului tactic am reuşit să izolăm pe unul din agresori, tot o persoană de sex feminin, adultă, vîrstă şi pregătire socio-profesională medie care pretindea că intersectase proiecţia traiectoriei prin zona de conflict în scopuri alimentare, mai precis în scopul achiziţionării a 100 g brînză telemea de producţie autohtonă. La percheziţie am găsit un obiect metalic contondent format din două subansambluri tăios-ascuţite de circa 15 centimetri şi o legătură de tulpini vegetale pe care conform recomandărilor superiorilor am trimis-o la laboratorul unităţii pentru expertiză, deşi suspecta susţinea cu încăpăţînare că e pătrunjel şi nu marijuana sau altă plantă etnobotanică.
Imediat după replierea demonstanţilor, am ordonat trupei pauză de ţigară, prilej cu care am stabilit contactul vizual cu o echipă de reporteri, cărora le-am recomandat să încerce realizarea unei filmări cît mai veridice prin folosirea imaginilor de tip portret în modul auto-flash şi nu a variantei landscape care produce o vizualizare neclară a filmărilor.
În acel moment, trupa reuşise să-şi refacă tonusul, cînd manifestanţilor paşnici li s-au adăugat cifra de trei inşi suspecţi care purtau hanorace cu glugă şi fulare tipice formaţiunilor de ultraşi, albe cu dungi roşii şi roşii cu carouri albastre pe care i-am identificat ca fiind vîrful de lance al formaţiunii de manifestări dure tradiţionale. În ciuda eforturilor acestora de a părăsi zona de conflict am reuşit să-I capturăm şi să-I imobilizăm. În urma interogatorului succint unul dintre ei a recunoscut că este suporter, iar ceilalţi afirmau că sunt oameni de cultură şi că se află în apropierea teatrului naţional pentru documentare.
“ Ăştia e căzuţi în cap, şefu’, a opinat cadet Naramzescu, îi ştiu io ca pe-un cal breaz, de cînd am supravegeat intrarea de acces la şedinţele societăţii masonice “ românia dead-end”.
“ Bine, am spus, hai urcaţi cultura-n dubă, n-am chef de controverse şi polemici sterile” am spus şi în ciuda opoziţiei violente a celor doi am reuşit să ducem acţiunea la bun sfîrşit.
La orele 18.45 din grupul protestatarilor s-a desprins o persoană neidentificată care a supus combustiei o pereche de cizme de cauciuc sintetic oranj şi o găleată din polietilenă de aceeaşi culoare, cărora le-a dat foc în timp ce striga:
“ Arde-v-ar focu’ şi şpaga electorală pe care mi-aţi dat-o, hoţilor!”
Fiindcă incendiul ameninţa să cuprindă şi alte obiecte inflamabile din aceeaşi categorie, am apelat formaţiunea de pompieri ISU care a acţionat cu echipamentul din dotare, respectiv cinci stingătoare tubulare manuale cu spumă şi două proiectoare hidrodinamice sub presiune.
Tocmai reveneam în dispozitiv, cînd fără niciun avertisment întreaga subunitate a fost atacată cu petarde expirate, rămase din stocul constituit cu ocazia sărbătorilor sezonului rece şi proiectile de calibru mare de natură petrografică. Am recoltat unul dintre ele şi l-am supus unei amănunţite analize organoleptice, în urma căruia am stabilit că este un fragment de rocă compozită, de natură sedimentară, în principal calcar cu intruziuni porfirice şi macule de piroxen ortorombic, clivat monoclinic. Am reuşit să dispersăm formaţiunea de tiraliori, dar în urma atacului, doi dintre membri subunităţii s-au ales cu escoriaţii şi plăgi zgîriate subcutanate în zona coatelor şi genunchilor, iar Lăzărică T Marian cu o rană mai gravă în zona frontal-cefalică, provocată de partea lemnoasă a unei mături. Era conştient şi nu prezenta tulburări locomotorii, da l-am transportat de urgenţă la ambulanţă unde a primit îngrijiri medicale, după care a revenit în dispozitiv. Am constat că are moralul intact şi este apt în continuare pentru desfăşurarea misiunii de luptă, singurul semn că a fost rănit fiind pansamentul şi faptul că repeta, la intervale de cinci minute, o frază confuză care începea cam aşa: “rugaţi-vă lu dumnezeu să nu vă prindă luna ianuarie în oraş că fi-va mare îmbulzeală şi cafteală…amere şase sute şaişasă!”
“ Şefu’, io m-am săturat să-ncasez bolovani în bot, a raportat atunci caporalul Doru Şunkovski, hai să-i afumăm pă limbrici că poate pleacă!”
La orele 19.12 am dispus punerea în funcţie a ejectoarelor cu gaze lacrimogene, dar protestanţii au rămas pe poziţii, proliferînd în continuare ameninţări şi gesturi provocatoare. Am reuşit însă să-i facem să se replieze circa cinci virgulă cinci metri pînă-n proximitatea unei tarabe în care se desfăceau băuturi nealcoolice. Acţiunea fizică susţinută de pînă atunci îmi o provocase o pierdere notabilă de lichide corporale, datorate în parte şi efectului antitranspirant al echipamentului de protecţie din kevlar, neajuns pe care îl raportez cu acest prilej, astfel că îngrijorat de eminenţa unei deshidratării accelerate care ar fi putut cauza o incapacitate accentuată a capacităţii mele de comandă am achiziţionat în schimbul sumei de 3, 5 roni un flacon de băutură carbogazoasă, nu ştiu dacă e permis să menţionez denumirea comercială, în scopul prevenirii fenomenului mai sus amintit. Tocmai vroiam să îngurgitez o cantitate de circa 100 cm cubi de lichid, cineva din rîndul trupei m-a prevenit “ nu bea , dom’ comandant, că-i plin de e-uri şi aspartam, faci gastrită pă loc” cînd un proiectil neidentificat, mai tîrziu am aflat că era una bucată de brassica oleracea aflată în stare avansată în putrefacţie, a intrat în coliziune cu lobul frontal, zona mandibulară şi arcadele mele orbitale. Mi-am pierdut echilibrul şi postura verticală, dar am rămas conştient, atît că nu puteam vorbi şi nici utiliza analizatorii vizuali şi olfactivi. Observînd dificultatea în care mă aflam, unul dintre subordonaţi a opinat să fie chemat prelatul de serviciu, sublocotenent în rezervă Dorin Oală care să-mi administreze maslul şi ultima împărtăşanie, dar am reuşit să îndepărtez bucăţile de şrapnel de natură vegetal-fermentată din zona facială şi-am ordonat subunităţii:
“ În formaţie dacii-şi-romanii, cu învăluire pe aripa dreaptă şi centru, înainte marş!”
După ciocnirea imanentă între scuturi, bastoane şi zona occipitală a oponenţilor noştri, am reuşit să eliberăm porţiunea mediană a carosabilului, iar manifestanţii s-au retras fiecare la domiciliul de reşedinţă, nu înainte de a efectuarea unor gesturi obscene şi ameninţarea directă, verbală:
“ Mîine venim iară, gaborilor!”

Atât de trişti încât îmi zic c-ar trebui să nu mai vorbesc. Mă suna înainte Pati, adica o prietena de-a ei, când fumam o ţigară prin Bârlad sau oriunde altundeva, una cu voce de ţărancă de discotecă, care-mi spune că stă în Dacia, dar că-i acum în Ciurea şi că o fată vrea sa se spargă cu mine, iar pe ea, uimitor, o cheamă Pati. Flatant oarecum, dar nici ca mi-ar putea păsa. Le zic ălora ca e nu ştiu ce fată necunoscută când mă întreabă dacă-i Pati şi par interesaţi, chiar îi dau unuia telefonul, dar pentru puţin timp, e staţie şi o ţigară le-ar putea schimba starea, sau doar atât pot spera. Sunt de acord să mă opresc din vorbit şi e acceptabil, nu-i ca şi cum aş fi vorbit altfel dac-o făceam în gând. Pâna atunci vobeam despre fetele din dreapta, care păreau destul de draguţe, adică erau singurele fete pe care le puteam privi. Fetiţa unui coca-n blugi galbeni nici că putea fi mai asenzuală. Ne despărţea doar un metru, dar părea atât de mult, şi nu din cauza vişinatei ăluia, doar pentru că nu era aceeaşi atmosfera dintr-un compartiment normal de tren, din ăla frumos, cu banchete de muşama maronii, ci era ca-ntr-un tramvai, unde zgomotul te face să crezi că poţi să vorbeşti despre fetiţa căreia i-ai putea mângâia fundul doar dacă ţi-ai mişca puţin mâna, fără ca ea să te audă când îi spui asta idiotului de lângă tine. Stând degeaba, căştile de la telefon fiindu-mi futute, trebuia sa le aşez într-o poziţie ca să aud un minut de melodii de care mă săturasem, ies pe culoarul unde se fumează relaxat când plăteşti nişte controlori care trăiesc bine din asta. Şi am ieşit imediat după fete. Jucau un joc în care băgai nişte cerculeţe şi trebuia sa aşezi patru în linie sau în diagonală. Le-am zis că pot să aduc sticla aia şi jocul ar deveni mai complex. Au zis că vor, iar după câteva minute au ieşit şi triştii cântând la chitara, transformând melancolia părăsirii părcuşorului şi a Andreei într-un drum demn de plecat în Vamă. Sticla aia pentru o săptămâna s-a terminat repede. Normal, eram şase. Eu, mai sătul şi gândindu-mă că stomacul îmi era futut cum n-am mâncat, acceptam sfaturile sau prohibiţia destul de respirabilă impusă de Răzvan, restul fiind pe filme mai interesante. Ilie era o cameră ce filma o telenovelă demoralizantă, în care zeiţa rasta travestită- chiar o credeam băiat când prietena ei mi-a spus că nu-i fată, un moment destul de ciudat, cum îmi plăcea mai mult de ea- ar fi putut să-i răspundă la declaraţiile galeş languroase. Şi filma foarte realistic, imaginea nefiind atât de complexă cât e de obicei, se limita experimentând cu o faţă de cretin bolnav psihic wanna-be pirat.

Mă aşez lângă Alexandra şi încearc s-o văd atrăgătoare. Cum nu-mi spune nimic, mă întorc în compartimentul imens, unde găsesc prea multe pungi cu chipsuri scârboase. Deschid Cartea frumosaselor adormite şi încep să-mi imaginez o japoneza goală dormind. Sânii în formă de pară îi erau atât de bine evidenţiaţi prin pânza alba, în timp ce o alta bucată din cearşaf îi acoperă coapsele. Mă apropii de ea şi, înainte de a-mi ridica privirea de pe genunchii ei abia despovăraţi, ejaculez, în acelaşi timp în care Ilie se întoarce frustrat să mănânce, însă nu-şi dă seama cum avea un ochi închis, iar celălalt mult prea plin de capilare explodate. Dezamăgirea nu şi-o transformă într-o resemnare acceptabilă ce l-ar duce spre Nirvana. Ascult Smells like teen spirit şi le vreau pe toate fetiţele adormite într-o stare de semitrezie, doar cât să simtă placere când reuşesc să le dezvirginez, dar realitatea îmi dă palme prin saliva care-i curge inestetic pe bărbie Magdei şi încep să râd fără să mă ascund ca Razvan, când Ilie-i spune lui Alex că-i văcar, asta fără motiv, şi după ce-i repetă nimicuri ce-i fac pe câţiva din spate să izbucneasca-n râs, îi dă şi o palmă. Exagerat. Nu poţi sa te aştepţi la mai mult. Şi fazele cu văcarul erau chiar foarte mişto, nu-l mai văzusem aşa de inspirat. E de ajuns să repeţi „tot văcar ai rămas”, dar Ilie făcea mai mult, frustrarea-i alimenta aproape-genialitatea.

Am ajuns in Constanţa când Alexandra îşi dă seama că nu mai are nevoie de căşti, cum îşi pierduse telefonul, şi mi le dă mie, iar eu ascult Charlie Parker, aceeaşi melodie, fără să-mi dau seama decât prin Mangalia, când ma trezeşte o bere. Soarele începe să încălzească, luminile se sting, iar fetele adormite vor să le cunosc povestea. Era cinci, ratasem răsăritul, dar nu şi starea atât de plăcută pe care o simţisem prima dată cu mult timp in urma, şi acum nu era cu nimic schimbată, aceeaşi speranţă şi încredere în fericirea dată de mare. Mă uitam la apa verde când erau emisiuni cretine pe plajă şi număram zilele pâna când ajungeam să am pielea creponată de la apă. Îmi amintesc şi de fetiţa cu ochelari de lolită. Oprisem să mâncăm nişte piersici când o văd diferită de cum o ştiam de noaptea trecută, când era numai un copilaş lângă parinţii ei. Zâmbea fermecatoare şi părea mai puţin un copilaş, asta în urmă doar cu vreo trei ani. În vara aia nici n-am fost pe plajă decât o dată, şi n-am intrat în mare, stăteam doar pe şezlongurile ideale de lângă piscină. O fată într-o rochie verde aştepta să-i spun orice, dar n-am curaj şi o privesc plecând tristă, continuându-mi cartea şi gândindu-mă la cât de frumoasă e nimfeta mult prea slabă. Stau singur la piscină şi mi-e imposibil să nu vorbesc cu monstrul care era mama fetiţei. Avea nişte chiloţei galbeni şi am alergat după ea când a început sa picure, sperând c-aş rămâne singur cu ea în lift şi aş putea să ma îndrăgostesc şi de vocea ei.

În Mangalia beau berea aia aşteptând autocarul care să ne ducă-n Vamă, unde lumea se adună în jurul unui bec, un stâlp care lumineaza atât de mult, unde cu un an în urmă vedeam două balerine împreună cu tatăl, sau doar intructorul lor exersând pentru plăcerea tuturor, sau pentru megalomania profesorului ce le avea pe amândouă, sau cu siguranţă doar pentru ca era taticul lor, care era fericit să aibă fete superbe, dorite chiar şi de beţivul terminat ce se sprijinea de stâlp fără să se mai poată ridica. Mi-am zis ca aşa n-o sa fiu.

Scrisese unul despre cum e tare aglomerat in maxi-taxi-ul spre Vamă. Cred că l-am şi văzut pe băiat încercand să-şi vândă ratarea despre care o fată mi-a zis ca-i proastă, dar cum există şi alţii, care primesc o stare de Vamă citind-o, ar putea sa fie nişte povestioare bune pentru ăia. N-a fost aşa, şi chair de ar fi fost, nu-i ceva de povestit, mai de povestit ar fi cum o verişoară mai mică de-a mea, mergând din Constanţa-n Mangalia, tot intr-un maxi-taxi, voma într-o pungă. Nu-i ceva ce ai vrea să-ţi imaginezi, doar că se mai întâmplă, şi nu-i ceva ce nu-ţi poate provoca o anumită plăcere, nu chiar asemănatoare cu a cerşetorilor ce trag aurolac îmbâcsit cu vomă, poate una mai anostă. Punga lor are o consistenţă mai fermă decat cea din American Beauty, sau cea care nu-i diferenţiaza de ceilalţi confraţi. Şi verişoara mea avea în mână o altă punga din care se indopa cu covrigei ce se transformau atât de repede în vomă, încât nici n-avea timp sa-şi caute muci prin nas pe care să-i înghită, sau să primească palme de la mă-sa, cu scopul de a-şi menţine autoritatea neştirbită, că şi voma pe mâna indreptată spre nări. Şi spuneam că n-a fost aglomerat. Intru prin spate şi mă aşez undeva la geam, singur. O văd pe Alexandra făcându-mi semn cu mana; era mult până la ea- un scop spre care sa-mi canalizez energia. Nu eram drogat sau să mă facă ceva sa mă chinui să ajung la ea, doar ca era satisfăcător acolo. O fată cu o pălărie neagră stă singura şi-i aproape de mine. Am văzut-o şi în staţie şi mi se părea interesantă. Era foarte feminină-n încercarea ei de-a nu fi. Şi extrem de slaba. Îmi spune ca merge la un concert nu ştiu de care, foarte „non-mainstream” unde o chemasera nişte prieteni. E simplu să vorbesc cu ea după ce am băut o noapte.

Şi nu aveam corturi, nici voluntari la stufstock, ca fetiţa de pe tren, care-mi mai spune ceva ce e atât de greu de reţinut, chiar şi pentru câteva secunde, când stau lângă ea, nu eram.

În Vamă, un boşorog care avea o casă plina de căcat vrea sa-i luăm toate camerele şi sa ne pişam în curte, doar pentru cincizeci de lei camera. O babă proastă, care nu negociază nici ea nimic, ne duce într-o ghenă plină de corturi şi de căcat, la mare distanţă de plajă şi ne propune să stăm intr-o casă pe care se vede tencuiala proaspăt aruncată, nu chiar proaspăt, dar tencuială pe care o faci la coteţe şi peste care mai dai cu var când fac păduchi găinile. Lipsea varul. Merg cu Alex să căutam ceva, nu era ca şi cum ar fi contat unde stăm, doar că baba cretină bronzată şi cu dinţii stricaţi şi vorbind atât de scarbos mi-ar fi distrus orice şansă de a nu plânge în fiecare zi, nemaiputând sa mi-o scot din puţinele gânduri care m-ar fi aruncat într-o stare de rău, ca după un joint bine făcut de drogaţii trişti din Ciurea. Şi-l las pe Ilie, prost ce ar fi acceptat să stea la cretina aia, şi pe Răzvan să-şi facă labă pe o bancă lângă căsuţa cu perdea la uşă, privind printre scândurile latrinei fete căcându-se, nu înainte de-a o întreba pe scârbă dacă nu putem lăsa bagajele la ea cât căutam o cazare.

În casa ideală, unde intrăm ca la noi in bloc, pâna intr-o sufragerie din spatele casei, o babă care ţine la casa ei ne spune că nu acceptă patru într-o cameră, chiar dacă baiatul ei zice că n-ar fi rău. Înţelegem şi mergem mai peste drum unde o bătrânică cheamă altă bătrânică ce ne spune că e batrânică bună şi ne lasă să stam toţi într-o cameră la etaj, doar să plece nişte fete, asta nu mai târziu de doişpe. I-am zis că suntem foarte de acord cu cât cerea pentru camera cu-n pat imens şi cu spaţiu destul pentru încă o saltea. Îi luăm pe ăia doi labă tristă introvertită şi ne aruncăm bagajele pe plajă. Corturi, fete, stare dezorientată, chef deloc de ţigări, valuri care mă fac să înghit multă apă- un început nu chiar plăcut de Vamă. Si mi-am propus sa nu fiu mangă terminat ca toţi de aici, şi nici că n-am început bine, doar că soarele la unşpe te termină.

Fetele încă nu s-au oprit din adunat rujuri de pe holul de la etaj, care arăta ca un turn în care domniţele erau închise aşteptându-şi eliberatori. În seara aia visam în temniţă stând pe un scaun şi simţind imposibilitatea oricărei eliberări. Voiam să ajung doar în cameră, dar doi paşi până pe salteau din uşa, în care trebuia să mă afund, dacă voiam să dorm în patul imens, mi se pareau imposibili. Ne-am aşezat lângă un cort sperând c-ar avea marijuana şi am băut cu ei vinul pe care–l cumpărasem, votca pe care o aveau. Le dăm bani să ia un joint de la barul de lângă plajă şi ne spun ca-i un cui, iar astea-s tot timpul doar cu marijuana. Era m1, plante simple stropite cu nişte chimicale chinezeşti. Efectul era ok, îţi descopereai scopuri simple şi credeai mult în ele. Al meu a fost să ajung acasa, unde să beau apă. Încă două ore şi m-am aruncat încălţat în pat şi am dormit. La fel şi Ilie. Am fumat destul de mult, două fumuri mi-ar fi fost de ajuns pentru o gândire directă şi superbă. Stii ceea ce vrei, şi în combinaţie c-o votcă, totul este posibil, iar hidratarea cu Bucegi te ţine în picioare până la final. Nu e ceva trist deloc să te simţi bine fiind beat în Vamă. Nimeni nu e mort, toţi se mişcă şi timpul e încet şi plăcut, pentru nimeni cum era ca pentru beţivul ăla cu un an în urmă.

Ziua, care în trecut era tot ceea ce conştientizam, era acum doar începutul nopţii. N-o inţelegeam pe Sabina când nu se trezea dimineaţa pentru că mergea la discotecă. Încă n-o înţeleg- nu bea si poza-n virgina care era. Pierdea atât de mult. Încă mai cred asta, cum în fiecare dimineaţă mă chinuiam să mă ridic şi să ies până în unşpe. Soare şi o lipsă totală de energie şi dorinţe. Nici plăcerea de a sta la soare n-o mai aveam. Ştiu că într-un an aveam nişte saltele cu arcurile ieşite pe care le puneam prin gradina şi citeam în soare. Am citit Fraţii Karamazov fără să reţin mai nimic din ce s-a întâmplat, sau mult prea puţin, şi ceea ce ştiu e insignifiant. Aveam doar plăcerea de a sta la soare, la care se mai adăuga plăcerea realizarii scopului de a nu fi prost. Ce scopuri sa mai am cum ştiu că nu devin neaparat deştept dacă citesc? Nici pe Cioran nu-l mai văd ca pe un idol, doar ca pe un erudit setat pe câteva idei. Nici zei nu mai am, nici dorinţe nu mai am, nu mai vreau nimic, doar sa păstrez aparenţele unei mediocrităţi satisfacatoare. Imaginea mea în societate m-a obsedat de mic, iar asta e ceva de care probabil că voi scăpa cândva, pentru ca-n sinea mea cred ca nimic n-are rost, totul fiind un joc. Şi placerea de a fi văzut de cineva intr-un fel e atât de goală, asta pentru ca nimeni nu înseamnă cu adevărat ceva pentru mine: o fata pentru o perioadă atât de scurtă, în rest, totul mi-e indiferent, cu puţine excepţii. Aveam o stare dereglata când uitasem că realitatea-i limitată, iar arta te salveaza de mediocritatea inerentă vieţii şi te transformă dintr-un idiot cu scopuri mici, într-un idiot chiar cu aceleaşi scopuri, dar pe care le vede şi simte altfel.

Nu mă gândeam la concerte, filme, piese de teatru, posibilitatea de a ne integra în grupul de voluntari Stuf şi ce mai putea însemna noaptea, doar la cum nu-s în stare să ascult muzica dată la un aşa volum. Aproape ajuns la bec, mă întorc singur. Mă opresc în faţa unui loc de sarit şi privesc absorbit. Femei trec pe lângă mine. Stau prea în mijlocul drumului îngust din bucaţi dreptunghiulare de asfalt şi sunt oarecum greu de evitat. Mă gândesc ca m-aş putea aşeza undeva. E mai simplu să stau pe loc şi să mă chinui când trec pe lângă mine să-i întreb cât e ceasul. Chiar voiam să ştiu când mi-ar putea trece. În jurul becului încă nu-i nimeni. Mă întorc pe strada principala, ar putea fi pe la vreun bar. Îl văd pe un ţigan din Ciurea, pe care-l ştiam ca fiind meşteşugar şi în proiectul de integrare al romilor şi-l urmăresc. Avea o pălărie neagră şi o geantă maro care mi s-a părut mult prea tare pentru bătrânelul slab din bazar, care indreaptă verighete şi alte inele. Îl urmaresc şi mă opresc pe lângă locul de sărit, care înca mi se pare fascinant. În spatele meu erau nişte panouri care înconjurau un spaţiu cu semnele ălora de la Romano Butiq, deci Irina ar fi putu fi şi ea în Vamă. Au fost în Iasi unde m-am indrăgostit de ea. Era cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată. Coincidenţa pe care o speram când am intrebat-o pe net, unde cu oarecum seminoroc am gasit-o -adică există Facebook, e deajuns să vezi o fată care-ţi place pe strada şi ai şanse mari s-o găseşti, şi îţi răspunde şi la toate întrebarile pe care i le-ai pune înainte sa fi băut votcă la prima plimbare de-a lungul marii- era posibilă.

La bec încă mai nimeni, din care făcea parte unu c-o sticla de bere, care părea dezorientat. Îmi era sete. Mă intreabă dacă n-am un telefon şi-i zic ca trebuie să-i găsesc pe câţiva şi ei au. Bem şi-i aşteptăm. Ăla-mi zice de cum e el pictor şi cum a fost în Eforie, unde nu multe bătrâne au vrut sa le faca portretul şi alte căcaturi, cum că mai are două foi care pentru el înseamnă cincizeci de lei- copilaş prost treaz.

Ajung şi ăia- ne intoarcem acasă pentru apă. Sunt la cinci centimetri de unu care-şi ia bătaie de la câţiva şi la care ţipă descreierată o femeie bruneta cu părul creţ, sau cu oricare alte trăsături care s-o facă neispititoare. Sunt prea relaxat, aşa e şi normal, şi îmi continui drumul spre apă. Cu Ilie rămân să ne povestim filmele din care nu puteam ieşi nici cât să ajung în pat. A mai apărut Alex, dar nu era la nivelul nostru şi a plecat. Deci Irina era acolo şi eu nu mă gândeam deloc la asta, cum nu mă gândeam nici ca aş fi putut să beau din sticla care până la urmă mi-a căzut din mână.

Era doar unşpe, oră la care nici nu se adună lumea la bec. După o noapte de nesomn, a fost buna katana m1, somnifer relaxativ.

Obişnuinţa-ţi dă modul de a fi. Nu eşti aşa cum eşti, doar ţi-ai împrumutat un tip de comportament, pe care-l crezi greşit venind de undeva din interiorul tău, al eului plin de necunoscute. Dacă ajungi aici, nu doar că nu-ţi mai este la fel de uşor să-ţi repeţi reacţiile, dar nu te mai simţi constrâns să fii aşa cum crezi că eşti, sau aşa cum îţi reprezinţi tu eul ideal. În Vamă poţi fi altfel, poţi fi cum simţi că vrei să fii. Nimic nu te face să gândeşti că există ceva anormal. Mulţi ciudaţi distruşi te constrâng să fii indiferent faţă de regulile normale. N-o să cauţi fumat coşuri de gunoi ca să-ţi arunci sticla de apă, care devine prea grea, cum nici pachetul de ţigari nu-ţi mai acapareaza conştiinţa odată aruncat pe stradă. Şi nu ma gândesc la regulile astea, pe care oricum nu le vezi ca fiind constrângătoare, ci, în cazul meu, doar la relaxarea de a face obsolut orice şi sa ştiu ca n-o să sufar deloc. Mă arunc lângă o fată de două’ş’cinci de ani, care-mi spune că-s prea mic şi nici că-mi pasă. Până la urmă pleacă. La fel mai fac şi alte două fetiţe. Ha, ha, n-am nici o sansa singur, hai cu mine, Răzvan, şi totul o sa fie simplu. Înainte mergeam cu Alex, dar cum el acum îi mort, hai să dansăm cu fetele astea. Şi vorbim cu ele, fete din Cluj, Bucureşti la vreo facultate. Două fail-uri. Da. Pe una e simplu, sau astea-s doar idei ce se vor a fi generale, extrase dintr-un caz particular. Contează ce crezi mai mult decât orice. Şi ca să crezi, trebuie să simţi. Simţi mai mult când ştii că oricând o vei putea vedea pe Ana, sau alte fete incredibile cum sunt mai toate pe aici, mai ales când sunt beat. Şi sătucul e atât de mic. Ana la fel, doar ca n-ai cum să nu o vezi cum pluteşte deasupra umbrelor.

A trecut doar o noapte şi Alexandra, fata mai puţin urâtă din tren, îmi povesteşte cum i s-a părut ei în Vamă. Magda, nume predestinat sa terorizeze biete fetiţe, spunea sincer că nu a vrut decât s-o bage cu forţa în cort, ca să n-o violeze careva. Scoasă din meditaţia relaxată, intră intr-o paranoia sălbatică în care oprea maşini pe stradă şi le spunea că cineva vrea s-o omoare. Nici Magda nu e foarte vinovată, cum fumase şi ea cu Alex şi cu ăia din Solgen-Köln, sau un oraş german de lângă Olanda. Voiam şi eu ce luase ea, aşa că în loc de m1 şi discuţii filozofice, profund revelatorii, în acelaşi timp cu aplicaţii practice imediate, ce-mi schimbau modul de a fi, voi merge cu Alex să mă întâlnesc cu ăia.

La chetă e tare frumos. Stai pe trotuar şi primeşti un leu, mai cântă nişte artişti necunoscuţi şi e o plăcere să bei la grămadă, să trăieşti spiritul din Vamă aşa. Să stai la bec, sa fi băut o sticlă de Stalinskaia şi să caut fete germance e tot ce vreau. Şi sunt mai multe fete în mulţimea care dansează decât în aia care vrea numai un leu. Pe stradă e Ana. Ana e peste tot. Pe strada nu stai şi te plictiseşti, e alta atmosfera, fete noi, unul care cântă sublim totul, sunt punkeri. Fumează mai puţin şi o să poţi accepta viteza, nu doar petul de bere o dată la câteva ore. Răzvan nu fumează. Viaţa e tristă dacă nu fumezi, adica nu eşti la prea mare distanţă de realitate şi nu-i bine, drogurile-s bune, iar ţigările nu-s. Mamă, cât de tare a fost! Eram căzut pe undeva pe plajă şi m-au văzut câţiva care mi-au dat haş. Avea un gust aşa bun. Da, erai legumă! A fost tare. Ar putea fi, dar e preferabil sa nu fii atât de în comuniune cu natura, cel puţin mie nu-mi place starea aia prea mult. Dă o ţigara! Alex pleacă şi ne lasă în turn, de unde am fi putut vedea cum salvarea ducea o fată la dezintoxicare.

Ziua nu se întamplă nimic. Mă chinui să mănânc ceva, văd afişe cu filme, piese de teatru unde vreau să fiu voluntar şi doar atât. În afară de a purta ochelari şi de a mai vedea realitatea fadă- fetiţe in costume de baie perfecte, soare care nu mai încălzeşte şi dispare atât de repede – nu ţin minte decât o secvenţă în care Ana mi-a rupt o ţigară şi mi-a zis că nu ştiu să mă comport, în timp ce ea spera să ia LSD cu nişte belgieni. De la o vârstă te comporţi cool în imaginaţia ta, sau cel puţin cât de cool posibil poţi şi nu te îndepărtezi de modul tău de a fi oriunde te-ai duce, dar când eşti copil neabrutizat, tânăr normal, încă mai poţi scăpa de credinţa in eul ideal pentru care ai luptat atât. Indiferenţa-i cea mai bună. Cum mai toţi îţi sunt indiferenţi, şi tu le eşti aşa, e simplu, nu are rost să-ţi imaginezi că totul ar fi altfel, deci fii copil nebun. O sa fiu, doar să nu uit de ideile revoluţionar-banale. Uitam de piesele de teatru care se jucau prin nu ştiu ce baruri, chiar dacă-mi propuneam să merg, dar la filme am fost din prima seară.

Urcăm pe o terasă unde se pun bazele viitorului nostru loc de muncă voluntară din Vamă. Vom putea intra gratis la toate evenimentele Stufstock, plus un sfert de masă. Votca-i tare bună. Ne scrie o fată nume fictive prosteşti pe o listă şi totul e stabilit. În dimineaţa următoare ne vom trezi şi n-o să ne chinuim să facem câţiva paşi până la o sticlă de apă, sau sa ne rugăm disperaţi, cum ni se pare imposibil sa ajungem la apă, de unul să ne-o aducă, ci o sa curăţăm plaje sau ceva.

Mă pierd cu Alex în căutarea marijuanei, oprindu-ne la primele fete pe care nu ai cum să le vezi aşa decât noaptea. Şi poţi vorbi cu ele fără să fii fumat. E bine. Votca-i bună. O blondă superbă curvuliţă şi prietena ei slăbuţă din Targu Mureş stau lângă barca de la far. Citeşte şi are vocea atât de fermecatoare. Are şi aparat dentar. Şi e slabă şi virgină. Pot sa te sarut? Aşa ceva nu se-ntreabă nicicând. Şi mi se pare c-ar merge la filme, doar că o trag degeaba de o mână, dar o să o văd mai târziu, când efectul votcii va dispărea, curajul şi obişnuinţa vieţii între limite bine stabilite mă va face să nu mă mai aşez în faţa ei. Filmele nu-s ideale când poţi doar să te mişti energic. Nu vezi scopul de a ţine capul într-o poziţie incomodă doar ca să priveşti nişte umbre care se miscă pe un ecran destul de mare. Mă uit la pietre. După un timp mă întorc cu Alex pentru încă o noapte neîncepută în cameră. Mai era o fata, Anita, cu care am vorbit la ieşire. Nu ştiu de ce era atât de simplu să le vorbesc fetelor superbe. Cred că din cauza apei. După ce bem, ne odihnim doar câteva minute. Hai inchide şi becu’, ar fi câteva minute mult mai preţioase cu lumina stinsă. Hai, becu. Bine. Şi e iar dimineaţă. Dar am văzut-o pe fetiţa slabuţă din Targu Secuiesc care ştia maghiara sigur şi nu m-am aşezat lângă ea pe nisip- vise în care nu se întamplă nici măcar ceea ce am curajul să traiesc în realitatea semi-anostă.

Dimineaţa nu pot mânca, cum nici la prânz nu pot, cum nu pot niciodată. Nu-i chiar sănătos, dar cum e soare, beau o bere şi-mi imaginez că mănânc nişte peşte delicios şi altceva la fel de semi-mâncare şi mă simt eliberat de singura obligaţie. Ascult Where is my mind şi mă gândesc la filozofia din Fight Club. La Adeea. Cine e Adeea? Chiar aşa. Şi în afară de Palahniuk cu filozofelile lui de trăieşte clipa şi fă ce vrei, prostule, nu poţi gândi altceva diferit de cât mai e până se întunecă ziua. Şi Irina ar putea fi aici, chair dacă mi-a spus că o să fie-n Constanţa în perioadă asta. Sunt şi alte panouri cu Romano Butiq, astea în partea opusă ălora de lângă locul de sărit. Câteva şi una blondă prezintă poze şi în nişte corturi de indieni americani se ascund meşteşugari, sau doar uneltele lor meşteşugăreşti, care nu se află în genţi maro superbe din piele. O să am curaj mai târziu să le văd, acum creierul meu vrea să-şi continuie starea deloc psihedelica. De ce nu se aude Pink Floyd în Vamă? Ce-i aşa frig? Fata aia e chiar singură şi-i aşa de bună? Nu, vine un căcat şi-i spune că el e un căcat, iar ea e impresionată şi se ridică urmându-l sidefata- căcat care vorbeşte. Poţi să înoţi ca un bebeluş prost, care nu se satură niciodată, ca Ilie, şi să dai de pizde. Multe fete intră timide-n mare şi îşi lasă costumul să plutească nestingherit, pe când ele-şi aruncă vrăjile făcând mui speciale subacvatice şi ritmate lăbi, ce le vor duce la orgasme multiple. Aşa trebuie să fie noaptea, doar că se pişă prea mulţi, dar mai spre corturi sigur e aşa. Ziua dai de pizde tot după corturi, câteva pizde în faţa cărora ţi-e ruşine oarecum să te opreşti meditativ- asta dacă nu începi dimineaţa c-o sticlă de votcă, ceea ce nu făceam- şi care nu au şaişpe ani, cam treizeci, bune pentru un fricos labagiu visător, căruia-i place să admire filozofic pizde şi să scrie despre motivul iubirii femeilor, nu al fetiţelor. Nimeni nu iubeşte femei, cred că toate ştiu asta.

Să mergem la bulgari să luăm multă votcă ieftină, da, da. Nu. Katana m1, fumat puţin, terminat înainte Fetele adormite şi am o stare ok. Viaţa nu are rost. Cum să aibă rost viaţa ta când milioane ca tine dispar în fiecare zi. Nu-s poate exact în estimare, dar ideea-i că nimeni nu mai ştie nimic de miliardele de oameni care au murit acum 100 de ani, deci eu nu exist nicăieri. Chiar nu exist decât pentru prea puţin timp, şi de aici nu rezultă ca trebuie sa trăiesc clipă, viaţa, ci- nimic trist, simte-te aşa şi vezi cum faci să nu uiţi că mii de fetiţe inocente ideale mor cât termini tu o sticlă de două sute de votcă. Ce rost are totul? Prezentul? Nu. Atunci? Aşa, bravo, confuzia-i bună, doar să nu te blochezi într-o gândire care să te limiteze, sau să crezi că ştii ceva. Cum să fiu copil nebun? Încă o sticlă de votcă şi mai mult curaj când iau m1. Până atunci să vedem ce zic fetele cu poze. E Irina? Da? Şi nu vine pe aici? Mâine o să fie? Vreau atât de mult s-o văd pe Irina. Nu-s copil nebun. Şi o văd şi pe Maria, fata care l-a fermecat pe Alex. Nu-i doar îndrăgostit şi-i face portretul unei zeităţi, dar până şi Mariah ştie că-i îndrăgostit de ea. Mai sunt fratele ei şi un văr cu alt văr sau ceva asemănător. Vorbesc pe germană puţin, în rest aproape înţeleg ce spun. Şi ea are pistrui, e blondă, atât de drăguţă, zici că are şaişpe ani. Zâmbeşte tot timpul şi râsul îi e delicios. Sunt setat pe joculeţul cu pedepse, doar că înainte de pedeapsă ar mai trebui să fie ceva, ca în The dreamers, dar e bine şi aşa. Vărul sau celălalt dansează în faţa unei fete fără să-i spună nimic. Trebuie sa fiu Michael Jackson în faţa aceleiaşi, despre care aflu ca e tot germancă. Şi era un supermodel superb, cred ca avea strungăreaţă, daca nu aparat. E minunat să ştii ce vrei şi să nu vezi miliarde de posibilităţi pe lângă care doar să treci. Am stat într-un loc deloc ok şi am vorbit despre literatură, marijuana, rudele ei din Bosnia, prietenul ei plecat în Suedia şi poate despre altceva, cum ar fi viaţa tristă a cuplurilor plictisitoare. Poate dacă nu s-ar fi pişat în faţă noastră atât de mulţi, eram oarecum aproape de mare, şi nu prea în lateral de zona becului, aş fi putut sa mă plictisesc de chilotii ei şi sa ma întorc mai fericit la Alex, rupt iar de la fumat. Asta şi dacă era o expertă in sex oral sau o fiinţă ce sa-mi intre atât de inovator în limitatu-mi creier. Voiam şi eu. Poate mâine. Nu regretam, fata era mult prea frumoasă, nici nu mă aşteptam să vrea sa plece din mulţime. Prietenul probabil virgin şi îndrăgostit de ea de mic, împreună cu o fată fară prieten, blondă şi poate grasă incheie nopatea noastra, iar eu merg spre strada principala satisfacut.

Ajung la cerşetori. Magda îl ia pe Alex de pe bordură şi-l duce într-o baie. Alex se întoarce c-o sticlă de apă pe care o iubeşte şi pe care Ilie o dă altora pe stradă, căci aşa se face, totul se împarte. Mâncăm nişte sandvişuri bune cu oarecare poftă şi Alex vrea apă. E târziu pentru bec şi camera pat e mai aproape. Întuneric şi grupuri de fete interesante pe singura stradă. O roşcată diferită. Mâine o să am mai mult curaj, acum mă duc fericit să dorm cum ea nu mai stă pe bordură. Magazine închise, fete cu cerculeţe luminoase se jucau sperând să primească un leu pt încă o bere sau o săptămâna.

Stare tristă de dimineaţă. Îl văd pe ratatul cu care am fumat şi care mi-a zis că m1 e marijuana plecând. Îi strâng mână spunându-i că aia nu-i maria, el încă neagă şi merge trist spre tren. Vacanţa lui s a terminat, la fel cum şi noi vom dispărea de aici în câteva zile. O văd şi pe fata grasă de aseară care mi-a împrumutat cerculeţele luminoase pe care le învârteam spunând-le oamenilor că cerşesc un leu. Merg pe plajă cu Ilie şi aruncăm cearşaful în mijlocul plajei, unde nu era nimeni. Stau pe spate, apoi mă chinui să mai fumez o ţigară. Nimic nu se poate întâmpla. O fată în albastru îmi pare Irina. Îi cer un leu lui Ilie pentru-n covrig şi o urmăresc. Merg încet în spatele ei şi o aud cum spune că vor cânta doar în engleză. Sunt atât de aproape de ea, sunt sigur că i dânsa, ea mă priveşte, însă sunt mulţumit doar să-mi iau un covrig. Dimineaţa se începe cu votcă. Şi era ea. Mă întorc oarecum fericit şi mă aşez lângă Ilie care-i lovit de mingea unuia care se juca în zona unde nu-i chiar bine să-ţi pui cearşaful. Eram prea mahmuri şi lipsiţi de viaţă să ne dăm seama de asta.

-Hai în apă.

-Ai vorbit cu ea? scuipă chiştocul scărbit şi-şi şterge nisipul de pe buze.

-Vorbea la telefon şi-i spunea uneia că formaţiile or să cânte doar în engleză.

Cum totul nu era îndeajuns de futut, dau cu picioru-ntr-o piatră şi am acum un deget cangrenat, sau doar albastru. O să beau şi n-o să-mi schimbe starea în noaptea asta. Şi am văzut-o pe Irina.

Totul neavând nici un rost, înot cu Ilie spre nişte beţe indepărtatate, înconjurate de pescăruşi. La jumate mă întorc, ăsta e momentul în care nu mai pot crede-n perfecţiune sau în lipsa rostului şi libertate.

Din nou mult prea devreme la bec. Nimeni n-are bani de pus pentru m1 aşa că încerc eu să dau doar zece lei şi fetiţa pare mulţumită, îmi zice doar ca următoarea dată să aduc cât trebuie, asta poate doar din cauză că i-am spus eu c-ar costa cinşpe lei. Trec iar prin faţa idioţilor trişti care se uită la un meci de fotbal şi le spun ălora că n-am luat nimic, normal, ca apoi să mergem să fumăm. Unul cerşeşte şi el orice fel de drog, dar sunt hapsân şi-i zic că n-avem nimic, asta ca sa-mi rămână si pe a doua zi. Deci puţin, da? E o stare perfectă, dacă nu, legumă tristă şi n-are rost, poţi să dansezi. Plaja e încă goală, câţiva îmbrăţişându-se şi alţii stând în grupuleţe deloc exclusiviste. Ilie-l aprinde de la unu’, cum n-ar fi fost normal, dar cum lui i se pare cool, e bine. Ăla de la care aprinde vine şi el, doar că află că-i m1 şi nu i se pare demn de el, nu se bagă pe din astea. Şi două fumuri sunt deajuns să intri la filme relaxat. Trec pe lângă o masă şi ajung la bancile aşezate pe pietriş. Văd că-s singur, mă întorc să-i întreb de ce nu trec şi ei, dar nu-i mai văd. Mă duc la intrarea normală şi nu-i văd nici acolo. Ies în stradă şi-s resemnat să nu-i găsesc. La bec n-au ce căuta, dar cui îi pasă, am venit la filme. O văd pe o fetiţa şoricel care-i la doctorat la filosofie în Iaşi şi vorbesc cu ea. Mă aşez pe treapta de unde pot vedea filmele şi o întreb nimicuri în timp ce ea-mi tot spune să plătesc, dar nu exagerat de serioasă şi rămân la intrare unde-s ocolit de lume. Încă două fete -una superbă- împart la intrare foiţe, nu pentru jointuri. Îmi spune cu ochii ei albaştri de virgină sfioasă că-i la medicină în Bucureşti şi eu sunt satisfăcut cu atât, mi-e deajuns să stau lângă fata cu-n costum de baie mai bun decât în imaginaţia oricui. Atât de impresionantă încât ţin minte doar starea pe care-o aveam văzând-o. E brunetă cu ochi albaştri şi funduleţ mirific. Vorbeşte puţin şi atât de încet, chair nu-ţi poţi dori mai mult. Ea se îndepărtează şi mă aşez lângă prietena ei neinteresantă pentru puţin timp. De acolo o văd pe Maria şi pe frate-su. Exact ce mi-aş fi dorit. Mă aşez lângă ea şi o întreb de ce a venit la filmul ăla. Îi spun că-i foarte bun filmu’, e de Coppola şi fac o glumă cretină, o învăţ să pronunţe corect numele ăluia, iar Magda, criminala, care era şi ea organizatoare râde şi-mi desconspiră faza. Ajunge. O iau de mână şi îi simt abdomenul plat. Let’s go to the light! You know, îi explic cu greu şi mergem.

Intrăm intr-un magazin şi alegem greu coniacul şi berea. Am fost în magazinul ăsta spart şi mai devreme. Femeia, în loc să-mi dea un pachet de şerveţele, mi-a dat două şi am fost atât de mândru de cum am reuşit să fac rost de ele. Îmi mai luasem un Snickers, şi când mi-l alegeam, mi s-a părut că unul a zis ceva şi că avea aceeaşi stare ca mine. Nu cred ca s-a indepărtat, dar nu mi-a răspuns când l-am întrebat ce-a fumat. Ăia trei nu-s într-o stare febrilă, Ilie cu Alex morţi, Răzvan în continuare plictisit. Vorbesc şi cu Fiete şi are curaj să danseze cu nişte fete în timp ce o ating pe Maria. Intrăm în mijlocul tuturor şi starea e perfectă. Să o ţin de mână pe Maria şi să mergem în căutarea unui Newmarkt e ceva ce-mi dă o stare acceptabilă, să fiu singur cu ea şi să-i pot vorbi. Am intrat şi-ntr-un veceu unde ăia mi-au spus că trebuie să plătesc. După. Bine băiatu’. Ies îmbrăţişând-o pe Maria şi spunându-i că n-o să plătim. Băi, da ai zis că plăteşti, ce faci acum? Faci din astea? Noi… Mai aveam exact doi lei. După ce ne plimbăm pe stradă în căutarea unui magazin, ne întoarcem şi luăm ce găsim la non-stop. Viteză, fete, Maria mişcându-se, un moment în care totul s-a întunecat, sau melodia s-a schimbat şi am sărutat o fată pe care nici că ştiu cum arăta, poate blondă, cu părul scurt, cu-n tatuaj şi nu superbă, dar asta conta atât de puţin. M-am întors la Maria şi la restul continuându-mi mişcările semi-epileptice- sau doar aşa mi le imaginam eu. După un timp plaja era goală, doar câţiva se mai agăţau unii de alţii. Fiete era mort pe plajă. Îl luăm şi-l ducem la cort. Acum sigur n-o să mai fumez. Maria merge până la bec unde totul era terminat. O sărut pe obraz probabil şi totul se sfârşeşte cu mine din nou mulţumit fără motiv. Măcar mi-am descoperit o nouă stare, aia în care mă simt zeu şi mă mişc dezinteresat, stare pe care o avea cândva şi Adeea, când îi făcea unuia la optâşpe ani un lap dance. Şi dansasem, sau încercasem să dansez în seara aia cu ea. Încercasem. Exact înainte de-a se mişca senzual în faţa ăluia, mâna mea era pe abdomenul ei. Ar fi trebuit să mi-o cobor şi să-i văd reacţia. Data viitoare sigur asta voi face. Zona aia era un câmp expus ce n-o să mai fie nicicând aşa, şi asta nu e ceva important pentru un om normal, adică să-i simţi mână indepartandu-ţi-o pe a ta nu i… e. Şi nici cu Maria n-o să mai fiu singur. N-a fost o dezinhibare completă, a fost doar începutul, dar a contat mult.

Vor începe invariabil prin a se săruta. Vor face schimb de resturi de mâncare rămase între dinţi, desprinse acum din cauza extazului. Vor simţi mirosul care urcă din stomacul celuilalt. Dar vor trece peste toate lucrurile astea, pentru că ei se iubesc. Vor bea saliva celuilalt până li se va face sete.

El îşi va pune mâna în părul ei. O va mângâia pînă când o să fie plin cu grăsime şi pieliţe pe degete. Mâna lui va mirosi a şampon stătut. Asta e varianta fericită. Varianta nefericită: degetele lui vor mirosi a grăsime râncedă. Ea îi va mângâia ceafa. Aşa îi face şi câinelui ei, idiotule! Aş vrea să îi zic. Dar nu pot. Am fost exclus. Ha! Lui i se scoală şi mai tare din cauza asta.

Apoi se vor dezbrăca unul pe altul. Se vor îmbârliga în haine şi vor râde. El cu boxerii alunecați de pe o jumătate de bucă păroasă. Ea cu pantalonii în vine. Hainele le vor arunca într-o grămadă lângă pat, sau în mai multe grămăjoare în colţuri diferite ale camerei. Grămezile astea vor arăta ca rahatul unui animal ciudat care se hrăneşte cu materiale textile. Mirosind a transpiraţie amestecată cu miros de parfum, mirosind a deodorant şi a de gel de duş şi a Cocolino şi a levănţică şi a fum de ţigară şi a smog. Dar ei nu se vor sinchisi de asta, lor nu le-ar trece un asemenea gând prin cap, pentru că ei sunt fericiţi acum. Ei nu se mai gândesc la nimeni decât la ei. Fericirea te face egoist.

În sfârşit goi, arătând ca doi limbrici palizi, vor începe să se devoreze. El îi va linge picioarele. De sus în jos sau de la stânga la dreapta, nu contează cum. Întotdeauna la fel. Va simți cu limba acele fire de păr care au scăpat de dinţii epilatorului.  Ea nu va linge atât de mult, pentru că e naşpa să lingi prea mult un tip păros. S-ar putea să îţi vină să vomiţi. Mai bine stă liniştită să o lingă el. El o va linge pe sfârcuri. Sfârcurile se vor întări şi vor arăta ca zmeurile stricate. Cu gust de piele. Ea se va agita din ce în ce mai mult în aşternuturi. Ca într-un vis urât.

Când amândoi vor fi suficient de îmbălaţi, cu pielea strălucind a salivă, el va intra în ea. Ea îşi va întredeschide puţin gura. Îşi va muşca buzele, ca şi când înlăuntrul ei ar fi apărut un animal din care nu vezi decât dinţii şi care începe să îi sfâşie buzele. Dar el nu va observa acest lucru. El va mişca din fund ca un stripper ieftin. Cu ochii închişi. Ea se va apuca de păr. Sau poate de coapse. Va începe să geamă şi să ţipe ca o isterică, sau nu ştiu, poate va ţipa ca un iepure, poate va tăcea schimonosindu-şi faţa.

Invariabil el o va întreba pe ea cum este. Ea îl va întreba acelaşi lucru. Îşi vor manipula trupurile ca în transă, schimbând poziţiile. Dezechilibraţi, neîndemânatici, îşi vor roti şuncile, cavităţile, membrele obosite, muiate de transpiraţie, spre alte poziţii. Se vor lăsa unul peste altul. Se vor apăsa. Ea se va aşeza peste el. Îşi va centra sexul până îi va nimeri sexul. Şi se va adânci în el, aşa cum te adânceşti într-o mlaştină. Căldura va deveni din ce în ce mai insuportabilă. Vor genera o căldură înăbuşitoare. Ca motorul unui autobuz. Amestecat cu miros de ulei ars. Cârpe îmbibate cu ulei ars. Mi se face rău. Lor nu. Ei se apropie de momentul când dragostea lor va fi deplină şi se va revărsa prin toată camera. Cel puţin a lui. Nu vreau să privesc mai departe. Eu ies din povestea asta.

17.01.2009