FDL.ro » rec-articole

to teach

Ioana Dunea — Tue, 25 Oct 2011 15:57:02 +0000

„Marilor mase trebuie să li se ofere accesul la valorile artistice printr-o educaţie sistematică” observa Silvian Iosifescu şi pe acest caracter didactic vor pedala intens toţi responsabilii de bunul mers al lucrurilor în comunism, mizându-se pe impactul pe care un vers, o rimă spontană, o fabulă, o istorie lacrimogenă îl puteau avea asupra cititorilor, mult mai persuasive decât o cuvântare searbădă. Comuniştii sperau şi o şi afirmau răspicat că „pentru fericirea colectivă n-ajunge numai pâinea. Omul simte şi foame intelectuală”. Urmarea: un belşug de texte care mai de care mai săţioase, cititorul fiind nu îmbiat, ci îndopat. Rolul pe care şi-l asumă scriitorul, acela de luptător social, includea tocmai culturalizarea maselor pe diverse căi: conferinţe, întâlniri, publicistică, lecturi publice de popularizare, cluburi muncitoreşti, cercuri literare, şezători, biblioteci.
Unul dintre cei mai activi agenţi de culturalizare ai epocii, Dan Deşliu, continuă să creadă mult timp în beneficiile întâlnirilor programate cu publicul neşcolit. Mai mult, pe lângă competenţa comunicativă a cititorilor, Deşliu se extaziază în faţa competenţei literare, „aşteptarea” scriitorilor fiind satisfăcută. Greu de crezut azi că nişte ţărani din bălţile Dunării se emoţionau la auzul lui Rimbaud, după imnurile şi baladele proletcultiste. Mult mai uşor de prizat în spiritul paraliteraturii sunt „producţiile pe linie” care „ sugerează cititorilor stereotipi tematici şi expresivi care stimulează efectele proiective, de identificare, dar cultivă inerţia de gândire şi poncifele de sentiment”. Afirmaţia lui Deşliu cu valoare de axiomă, „Consider atari circumstanţe drept forme de beneficiu moral” îl înscrie în suita încercărilor de a găsi cu orice preţ căi de a folosi în mod productiv „un experiment” traumatizant: „Faptul că scriitorul, mai mult sau mai puţin «angajat» se bucura nu numai de nişte avantaje materiale (în orice caz, drepturile de autor, de toate genurile, erau substanţiale, atât la edituri cât şi la diverse publicaţii), dar şi de un anumit prestigiu pe plan social. Şi nu doar «celebrităţile». O întâlnire cu cititorii, un festival literar însemnau un eveniment, în capitală, ca şi în provincie. Iată, numai în cei 3 ani, cât am făcut parte din conducerea revistei «Luceafărul» (’58-’61) aceasta a organizat peste o sută de asemenea manifestări, inclusiv în localităţile rurale, cel mai adesea cu un succes considerabil (…). Sa nu credeţi că ne asasinam publicul cu producţii pe linie. Oricât de incredibil s-ar părea, eu le-am recitit unor ţărani din bălţile Dunării – la Dăbuleni, în Sudul Olteniei – Corabia beată de Rimbaud, în traducere proprie. Aşa, ca experiment. Au ascultat cu sfinţenie, şi au reacţionat ca nişte avizaţi, spre încântarea mea şi a colegilor”.
Sprijinul mutual dintre scriitori şi putere implica o răsplătire generoasă a intelectualilor „culturali” nu numai prin includerea în canon şi instituţia premiilor, ci şi prin condiţii materiale excelente. Regimul „a creat stimulente şi recompense materiale pentru cei care au acceptat şi promovat linia sa, a oferit vile şi funcţii de răspundere celor care i-au dovedit fidelitatea neclintită faţă de politica lui şi l-au reprezentat peste hotare. Într-un cuvânt, a creat condiţii materiale excelente şi a folosit cele mai diverse forme de atragere a scriitorilor”. Culanţa cu care puterea îşi recompensează supuşii transformă, după cum notează Matei Călinescu, intelighenţia română într-un fel de „privilighenţi”. Nu puţine sunt mărturiile celor care au beneficiat de „privilegiile” perioadei, iar sumele care-i revin unui poet de top pentru o singură poezie probează faptul că transformările structurii câmpului artistic apropie modul de producţie şi de circulaţie de logica economică. După Pierre Bourdieu, logica „economică a industriilor literare şi artistice acordă prioritate difuzării, succesului imediat şi temporar, măsurat în funcţie de tiraje, şi care se mulţumesc să se conformeze cererii preexistente a clientului”. Astfel, Veronica Porumbacu încasează pentru o singură poezie publicată în Viaţa Românească 15000 lei, sau, aşa cum observă Eugen Negrici, „până prin anii 1964-1965, cu arginţii primiţi pe o singură poezie «pe linie» publicată într-un oficios, se mai putea locui și chefui la Athénée Palace câteva zile”. Se impune această observaţie pentru o mai bună apreciere a cadrului în care avut loc mituirile, cât şi a proporţiilor la care puteau ajunge recompensele serviciilor prestate.
Pe o piaţă liberă a bunurilor simbolice un astfel de comportament s-ar înscrie în ceea ce s-a numit prin întreprinderi cu cicluri de producţie scurt, „care caută să minimizeze riscurile printr-o acomodare anticipată la cererea reperabilă, întreprinderi dotate, în acelaşi timp, cu circuite de comercializare şi cu procedee de scoatere în evidenţă (publicitate, relaţii publice) destinate asigurării unei intrări accelerate a profiturilor prin intermediul unei circulaţii rapide a unor produse sortite unei îmbătrâniri la fel de rapide”. Oferirea de apartamente spaţioase, de călătorii în străinătate plătite de stat, de concedii în „case de creaţie” şi contracte editoriale avantajoase nu sunt rezultatul unei amortizări a cheltuielilor şi a succesului imediat pe care îl au scriitorii. Dimpotrivă. Sunt excluse incertitudinea şi riscurile ce caracterizează producţia de bunuri culturale, fireşte într-un sistem concurenţial. Aproape toţi scriitorii profesionişti se pliază canoanelor unei estetici verificate (reportaje, literatură pentru „premii”). Devenită „bun popular”, cartea ajunge să fie văzută în discursurile propagandistice ca obiect indispensabil. O populaţie dependentă de lectură avea în viziunea regimului nevoie de tiraje gigant. În mecanismul de propagandă apar chiar cărţi despre tiraje, despre statistici, despre planuri editoriale. Într-o acumulare delirantă de cifre şi titluri sunt şi eşantioane de umor involuntar: „Astăzi omul când pleacă la drum îşi pune în traistă, pe lângă pâine şi slănină, o carte. Citeşte călătorul în tren, şoferul când stă în maşină între două curse, muncitoarea în tramvai până la fabrică…”. Se naşte „cea mai grosolană falsificare din istoria receptării”: cititorii prefăcându-se că citesc, iar scriitori că scriu (Ioana Pârvulescu).
Ce şi cât se publică? Multă „carte politică”: între 1949 şi 1958, la Editura politică apar 4.000 de lucrări într-un tiraj de 143.000.000 de exemplare. Numai din Lenin se publică 107 titluri într-un tiraj de 5.300.000 de exemplare. În beletristică există două economii diferite: una orientată spre exploatarea fondului şi spre difuzarea produselor deja consacrate, şi cealaltă axată pe producţie şi căutare. În cazul primei direcţii se urmăreşte valorizarea selectivă a moştenirii culturale în vederea legitimării propriei puteri. Astfel, Eminescu este tipărit într-un tiraj de 700.000 de exemplare, 30.000 apărând numai în 1958. Lider este Mihail Sadoveanu, răsplata pentru serviciile aduse fiind pe măsură (2.154.000 de exemplare până în 1958). Interesante mi se par diferenţele flagrante în cazul volumelor lui Tudor Arghezi. Dacă cele dinainte de 23 august 1944 apar într-un meschin tiraj de 2.225 de exemplare, operele scrise după eliberare, 1907, Cântare omului, se lăfăie în 15.000 şi 130.000 de exemplare. Concluzia e limpede. Arghezi aservitul e mult mai necesar a fi popularizat!
A doua direcţie presupune publicarea de noi titluri, majoritatea impuse artificial ca best-selleruri. Se contribuie la facerea unor best-selleruri publicându-li-se tirajele. Dorinţa de a reconverti capitalul economic în capital simbolic este în multe cazuri sortită eşecului, majoritatea autorilor şi cărţilor având un ciclu de viaţă scurt, incapabili să-şi transceandă epoca. Tocmai de aceea multe din numele de atunci sunt azi obscure: Aurel Mihale, Remus Luca, Petru Vintilă, Al. I. Ghilia, Ieronim Şerbu.
Începând cu 1960 un caz aparte îl constituie Colecţia Luceafărul a ESPLA, prin care se impune o nouă generaţie de poeţi. Este o colecţie care în multe cazuri girează nume, are acel capital de consacrare care implică puterea de a consfinţi autori (efectul de „marcă”), deci de a conferi valoare. Preluarea lor rapidă în canonul şcolar reprezintă semnul infailibil de consacrare. Căci şcoala ocupă, după Max Weber, un loc omolog cu acela al Bisericii, care trebuie „să fundamenteze , să delimiteze sistematic noua doctrină victorioasă şi să o apere pe cea veche împotriva atacurilor profetice, să stabilească ce are şi ce nu are valoare sacră şi să determine pătrunderea lucrurilor sacre în credinţa laicilor”.
Nu surprinde faptul că salariile scriitorilor depăşesc cu mult pe cele ale unui muncitor calificat, aşa cum notează Ghiţă Ionescu, ci că elita locală se dovedeşte cu mult mai generoasă decât cea din celelalte ţări est-comuniste: „Asistăm la o masivă «funcţionalizare» a intelectualilor, angajaţi în universităţi, institute de cercetare, case de editură, presă, ceea ce-i conduce să accepte mai uşor cadrele stricte ale societăţii comuniste. (…) După alţi autori, asistăm de fapt la un proces inevitabil prin care clasa intelectuală preia locul ocupat anterior de către burghezie şi accede în sfârşit la putere”. În realitate este o strategie la care recurge puterea, de corupere şi amorţire a oricărui instinct contestatar. Discreditarea elitelor culturale prin pierderea caracterului lor fundamental, cel reacţionar, spre deosebire de Ungaria şi Polonia, se poate explica şi prin mirajul puterii cuvântului, pe care-l au scriitori români, al faptului că se poate schimba ceva prin aluzii sau „viziuni hipnotice ale increatului” (Caius Dobrescu). Visând să fie „actanţi”, scriitorii rămân cu voia lor mult timp elemente de butaforie.
Beneficiind de o suficient de largă ofertă de privilegii materiale şi simbolice din partea nomenclaturii, ecourile de mulţumire nu întârzie să apară: „Stau în încăperea asta albă de la Sinaia şi mă gândesc ce uriaş pas înainte a făcut ţara noastră, dacă scriitorul, acest oropsit al vieţii în trecut, jucărie a partidelor politice, bătaia de joc a editorilor, a ajuns azi să locuiască în vilă, să i se plătească drept şi cinstit pentru munca lui, să fie scutit de grije zilnice care au gâtuit atâtea talente … Partidul a spulberat credinţa falsă că artistul nu poate crea dacă nu-i flămând, dacă nu-i murdar, dacă nu-i tuberculos şi alcoolic. (…) Să ne luăm sarcini şi să le îndeplinim cu mândrie”. În acest extras, pe lângă anatemizarea perioadei interbelice şi elogierea deşănţată a noilor condiţii, găsim un autor, Eusebiu Camilar, dispus să beneficieze de confort şi de o glorie efemeră de pe urma propriei aserviri.

Concurs de debut Max Blecher – Herg Benet

cristina nemerovschi — Sun, 26 Jun 2011 18:06:29 +0000

Pe parcursul ultimului an, două edituri recent fondate – Casa de Editură Max Blecher (http://maxblecher.ro) şi Editura Herg Benet (http://www.hergbenet.ro) – au demonstrat, prin apariţiile pe piaţa de carte pe care le-au propus şi promovat, că se axează pe cele mai noi discursuri literare contemporane. Miza acestor edituri a fost de la început reprezentată de autorii originali şi neînregimentaţi, a căror literatură poate deschide noi perspective şi direcţii de expresivitate.

Dezideratul comun al Casei de Editură Max Blecher şi al Editurii Herg Benet de a sprijini literatura tânără valoroasă a întâlnit necesitatea tot mai evidentă de a lansa un concurs de debut în care manuscrisele trimise chiar să fie citite. Concursul de debut Max Blecher – Herg Benet li se adresează celor încrezători în puterea literaturii şi în propriul talent, celor care s-au săturat de competiţiile fictive ale căror rezultate se cunosc cu câteva luni înainte de final. Acest concurs e pentru toţi cei ignoraţi de sistemul editorial pentru a nu tulbura cumva pasivitatea, lipsa de idei şi ierarhiile „breslei”. O şansă pentru scriitorii nedebutaţi în volum de a-şi face cunoscut numele – şi, fireşte, pentru editori, de a propune publicului cărţi adevărate, actuale, greu de uitat.

Desfăşurare:

Concursul va avea două secţiuni: Poezie şi Proză.

Condiţia principală este ca participantul să nu fi debutat până acum în volum, indiferent că este vorba despre poezie sau proză. Nu există limită de vârstă pentru înscriere.

Premiul constă în publicarea a 4 manuscrise căştigătoare, două de poezie şi două de proză, Casa de Editură Max Blecher şi Editura Herg Benet urmând a publica câte un manuscris din cele două genuri literare în toamna anului 2011.

Adresa de e-mail la care vor fi trimise manuscrisele este debutMBHB@gmail.com

Data limită până la care pot fi înscrise manuscrisele în concurs este 31 august 2011. Manuscrisele vor fi citite de către 7 scriitori şi editori, iar decizia juriului va fi comunicată până la sfârşitul lunii septembrie a acestui an.

Volumele câştigătoare vor fi lansate şi promovate în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus 2011.

Regulament:

Pentru a se înscrie în concurs, participantul îşi va face o adresă de e-mail Yahoo!, cu numele manuscrisului pe care îl propune juriului. De exemplu, un participant al cărui manuscris poartă titlul “ceaţă verde” va avea adresa de e-mail ceataverde@yahoo.com. Numele partipantului NU va fi precizat în e-mailul trimis juriului, ce va conţine manuscrisul, şi nici în interiorul manuscrisului. Încălcarea acestei reguli duce la descalificarea automată.

Este obligatoriu ca fiecare manuscris, indiferent de genul literar, să aibă o întindere suficientă pentru a constitui, de sine stătător, un volum tipărit.

La secţiunea Proză, participantul se poate înscrie atât cu proză scurtă, cât şi cu roman.

JURIUL concursului este format din scriitorii: Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Radu Vancu, Dan Coman, Răzvan Ţupa şi editorii Claudiu Komartin şi Alexandru Voicescu.

Membrii juriului nu vor cunoaşte identitatea concurenţilor, aceasta urmând a fi dezvăluită după desemnarea manuscriselor câştigătoare.

întoarcerea în pivniţă, Herg Benet Publishers, 2011

Stancu Marius-Iulian — Sun, 20 Feb 2011 08:55:14 +0000

Volumul meu de debut, întoarcerea în pivniţă, a văzut în sfârşit lumina tiparului. Apărut la editura Herg Benet Publishers, cu o copertă realizată de Alice Drogoreanu, cartea poate fi comandată aici. Mai multe detalii despre editură şi un interviu cu mine puteţi citi în nr. 29-30 EgoPHobia (aici şi aici).

(n. 15 decembrie 1982,Bucureşti). o lună de filologie clasică, 1 an de neo-greacă, 2 ani de filosofie & 3 ani de teologie. nu am absolvit nimic. colaborator permanent EgoPHobia. alte colaborări: Poesis Internaţional & Tomis. am publicat poezie în EgoPHobia, Tiuk! & Tomis.

“Cunoscut ca unul din promotorii filosofiei filmului în România, Marius-Iulian Stancu debutează cu un volum cinematic şi original. Cartea sa apare pe fondul unui douămiism crepuscular, dând semnalul că o generaţie alternativă îşi caută forţa de expresie.” (Ştefan Bolea)

Vinovăţia este proporţională cu valoarea?

Alexandru Petria — Fri, 18 Feb 2011 08:15:28 +0000

Cu vreo trei ani în urmă, colaborarea cu politia politică a lui Milan Kundera a scandalizat amatorii de literatură. Autorul romanelor de mare succes «Insuportabila uşurătate a fiinţei» sau «Viaţa e în altă parte» a fost acuzat că, în 1950, ar fi povestit Securităţii cehe despre întâlnirea unei studente cu un pilot care dezertase din armată şi revenise clandestin în Cehoslovacia. Victima denunţului a fost arestată şi condamnată la 22 de ani de închisoare. Iubitorii operei lui Kundera au încercat să-i minimalizeze fapta, să-i caute circumstanţe atenuante, punând pe masă ca şi contraargument valoarea indiscutabilă a operei scriitorului.

Pornind de la întâmplarea cu Kundera, mă întrebam dacă vinovaţia unui scriitor este proporţională cu valoarea? Dacă ignomia omului Kundera este mai condamnabilă sau mai scuzabilă fiindcă este un mare scriitor? N-am găsit răspunsul, însă de atunci îl citesc cu inima strânsă pe Kundera. A devenit alt Kundera, ca atunci când descoperi că între picioarele iubitei crezută virgină au poposit şi vărul Georgică, şi vecinul Costică.

Aşa şi cu Ioan Groşan. Care poate să stea valoric lângă Kundera. Şi care-mi place mai mult decât Kundera. Sigur, e o treabă subiectivă, n-am veleităţi de critic literar. De pe urma turnătoriei sale la Securitate, un om a avut de suferit. N-a ajuns la puşcărie, totuşi turnătoria rămâne turnătorie.

Urmărind reacţiile în cazul Groşan, am observat felul în care au scris scriitorii şi ziariştii despre el. Le era lor jenă că sunt nevoiţi să se pronunţe despre o mizerie. De parcă erau cumva ei vinovaţi, nu autorul mizeriei. Simpatia pentru omul Groşan a îndulcit cuvintele. Într-un text justificativ, «Supt vremi», publicat în «Adevărul », Groşan a scris: «Se ştie că orice licean mai răsărit venit de la ţară are – sau cel puţin avea – o obsesie: să intre, spre bucuria părinţilor şi mândria comunităţii din care provenea, la facultate. Eu am intrat din prima, în 1973, al doilea la Filologia clujeană, secţia română principal. Am făcut parte din prima promoţie de absolvenţi de liceu care au fost luaţi în armată imediat după reuşita la facultate. Ameninţarea permanentă în acel stagiu militar termen redus era că, dacă „nu slujim patria” cum se cuvine, adio facultate! Puteam fi, după spusele ofiţerilor, trecuţi oricând la stagiu „normal”, de un an şi patru luni, pierzând admiterea. Asta era şi spaima noastră continuă, că nu vom mai ajunge să fim studenţi.» Doamne iartă-mă, dar mai rar o asemenea justificare plină de parvenitism! Conta doar facultatea, nimic altceva. Dacă era neamţ, şi ar fi trăit în Germania lui Hitler, ca să nu piardă facultatea, Groşan ar fi colaborat şi cu Gestapo de spaima gurii ţăranilor din satul lui? Personal, vroiam să aud trei cuvinte de la Groşan: « Îmi pare rău ». Nu le-a rostit.

Alexandru Petria

!NFERNUL & Leonard Ancuța – primele interviuri

satanail petruț — Wed, 15 Dec 2010 11:56:41 +0000

La aproximativ o lună după apariția sa pe piață, la ed. Tracus Arte, romanul !NFERNUL și autorul Leonard Ancuța au generat (și cîteodată și degenerat!!!) și primele apariții în public, mai întîi în cadrul unor seri de lectură, dar și ca protagoniști ai unor interviuri.
Mai jos veți regăsi primele două dintre acestea, un video realizat de Andrei Ruse în cadrul Clubului de Lectură nr. 3, precum și un interviu clasic, excelent condus cu întrebări-cheie de Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

2.
Ce forme alternative care provoacă o stare de autosuficienţă există, în afară de droguri? Le-ai experimenta de dragul personajelor pe care le creezi?
Propria personalitate e primul lucru la care mă gîndesc. Egoismul în forma lui ce tinde să devină materială, nu doar o stare interioară. Sunt oameni care sunt narcisiști până reușesc să se confunde cu imaginea pe care o creează, sunt personaje într-o piesă imensă, își joacă rolul cu tenacitate și-și mistifică propria existență doar de dragul de a fi întotdeauna eroul învingător. Autosuficiența apare când lumea exterioară există numai ca acest tip de personalitate să se poată exprima. Interacțiunea lui cu universul este aceeași cu a copilului care colorează o carte după propria perspectivă, având doar modelul din mintea sa. De aici decurg cazurile particulare, autosuficiența în artă, în gândirea teoretică, în alegeri zilnice, în conduita și abordarea relațiilor. Drogurile nu fac decât sa scoată la suprafață aceste impulsuri pe care le simt mai slabe sau mai puternice în mine sau în cei din jur, ele dezinhibează bariera autocontrolului și lasă bestia afară.
Dumnezeu, pe lângă faptul că-l scrii fără majusculă, are carnaţie sau textura oricărui lucru bun sau rău din jur, şi personajele tale au acces imediat la el, în anumite situaţii mai mult sau mai puţin extraordinare. Scriind acest volum, ai avut vreun cenzor interior sau exterior?
Am fost educat în spirit creștin și chiar și după ce am studiat filosofia la Universitate, am rămas cu o atitudine pro-creștină. Cum spunea Pascal în celebrul său Pariu, e mai bine să pariezi pe Dumnezeu. În fond, oricare e alegerea pe care o faci, cel mai bine e să fii constant. Voltaire- întrebat pe patul de moarte, dacă se lepădă de Satan, răspunde că nu e tocmai momentul în care să-și facă dușmani. Din perspectiva asta, dumnezeul din carte nu seamănă cu cel din Biblie, este mai degrabă dumnezeul-concept, dumnezeul filosofilor – diferit de cel al teologilor. Referindu-ne la carnație, da, el are în sine aceleași valori morale de bine și rău, dar fără a implica dogma. Dumnezeu Atotputernicul este iluminare, el se simte, nu se gândește – personajele mele îl gândesc și-l întâlnesc în manifestările sale, ele vor interacțiune directă cu el sau chiar schimbări drastice de perspectivă.
“Cine-i mai important, omul sau dumnezeu”?, se întreabă la un moment dat personajul narator.
Evident că ține de perspectiva celui care răspunde. Personajele mele sunt prizoniere autosuficienței. Felul în care acționează – unul caută să distrugă lumea pentru a oferi o nouă șansă lui dumnezeu de a o face mai bună, iar celălalt sacrifică un om pentru a accede la ceea ce există prin dumnezeu și din care dumnezeu se naște, iubirea – arată că ambele personaje își caută propria mântuire. Oricât de important ar fi dumnezeu pentru ele, scopul lor e egoist și autosuficient sinelui fiecăruia. Din perspectiva asta, poți privi romanul ori ca anticreștin, cum spunea Cosmin Perța, ori ca o satiră, cum mai degrabă am intenționat. Luată separat de roman, întrebarea asta ține de credința fiecăruia în Iubire, în Dumnezeire, în Mântuirea care vine prin dragostea lui Dumnezeu, sau, dacă ești ușor gnostic, atunci crezi doar în Existentul Supranatural, în dumnezeul-forță superioară care doar îți oferă cadrul propriei tale mântuiri, pe care ești dator să ți-o duci la bun sfârșit. În fine, dacă nu crezi nici într-una nici în cealaltă, atunci ori ești ateu și întrebarea nu face sens, ori ești agnostic și nu poți da niciun răspuns întrebării în măsura în care nu poți cunoaște suficient problema și nici orice alta problematică apropiată sau similară.
Personajul principal descoperă puterea Lum!n-ului încă din copilărie, în urma disconfortului fizic şi psihic provocat de părinţii săi. Calea spre Lum!n este asociată cu evenimentele brutale sau există şi alte metode de descoperire a sa?
Lum!n este drogul pe care personajul îl poate sintetiza prin propria dorință și credință în el. El funcționează ca substituent, atât pentru ceea ce înseamnă credință în sens teologic, cât și iubire, ca sentiment al fericirii. El este refugiul în care fiecare dintre cele două personaje își găsește liniștea, forța, aliatul, prietenul, Lum!n înlocuiește sau satisface orice dorință. Este drogul perfect, capabil să furnizeze fericirea doar prin faptul că personajul își dorește și crede că acest lucru este posibil. Lum!n este o nouă formă de manifestare a autosuficienței. Descoperirea lui apare în caz de traumă pentru unul dintre personaje, ca aliat și prieten, pentru celălalt este un filtru prin care poate să vadă lumea în modul în care-i convine, care să-i justifice acțiunile.
Odată descoperit Lum!nul, personajului i se schimbă şi percepţia despre lucrurile care au valoare sau nu. Care au devenit criteriile de percepere a ceea ce poate fi bun sau mai puţin bun şi în ce fel se leagă această descoperire de autosuficienţă?
Pentru a dezvolta puțin ce spunea mai sus, Lum!n-ul poate fi asemuit unei afecțiuni psihice, de tipul psihozelor paranoide și schizofreniilor. Personajele mele suferă de histrionism, sunt isterice, au frustrări puternice și sunt instabile psihic. Cu alte cuvinte, din punct de vedere clinic ar putea fi clienții obișnuiți ai unui spital de nebuni. De fapt, vorbind cu un medic psihiatru, am aflat că noi toți oamenii suntem așa, iar cei pe care-i considerăm normali reușesc să se controleze și să-și înfrângă toate pornirile, într-un mod de care nu sunt conștienți pe deplin, și asta are loc la un nivel care nu se vede din afară. Dezechilibrele provin din traume și frustrări, din slăbiciuni sau eventual induse de alții, prin repetiție, ele sunt de cele mai multe ori definitive, irecuperabile total prin tratament. Iluziile, paranoia, amețelile, incoerența în gândire, distrugerea echilibrului moral sunt efecte imediate ale cazului patologic. Din acest punct de vedere, Lum!n este nu un drog, cât o afecțiune. Fiecare astfel de boală psihică are la bază niște dereglări ale secreției unor enzime în creier, enzime care funcționează pe principiul drogurilor, în sensul că dau dependență. De aceea Lum!n este numit drog, el este cel care provoacă acest dezechilibru. Cum la urma urmei și autosuficiența este o stare de bine, care și ea este tributară unor enzime. Până la urma și autosuficiența ar putea fi considerată un drog periculos, pentru că afectează individul sistematic, în toate sistemele sale de valori.
În momentul în care are loc prima execuţie, personajul nu pare să aibă emoţii sau sentimente. Există o omisiune psihologica a acţiunii sau efectul propriei dorinţe împlinite este atât de firesc încât dezumanizează?
Nu știu câți oameni au văzut pe viu cum acționează cantarida la animale, ea fiind un stimulent sexual puternic. Administrată la tauri, îi face pe aceștia să înnebunească, să nu mai țină cont de nimic până nu se urcă pe vacă. După aceea sunt liniștiți și placizi de parcă ar fi niște păpuși. Cantarida este însă bomboană pe lângă Lum!n, care este un drog ce anihilează orice sentiment, mai puțin cel al iubirii de sine. Instinctul criminal, asociat cu acest drog al autosatisfacției, nu poate să creeze emoții personajului, el acționează mecanic, independend de gândire, fără să filtreze. Iar în ce privește lipsa de reacții, atitudinea asta e oarecum confirmată în câteva filme japoneze cu execuții și torturi, unele făcute după cazuri celebre, te prinzi imediat că așa trebuie să fie, o luciditate rece ca gheața din care nicio plăcere nu răzbate în afară, ea se consumă intern, se dispersează în sânge asemenea drogului.
Personajul ajunge să creadă că dacă el se schimbă şi va dori lumea, şi aceasta îl va dori. Cât de greu e să pui în practică, chiar şi fictiv, un asemenea lucru?
Totul se schimbă, de la o secundă la alta. A fi identic cu tine însuți înseamnă o chestie punctuală, de fracțiune de secundă, în care te potriveşti cu tine perfect, după care clipa trece și în fiecare moment ești mereu altul. Aceste schimbări sunt însă insesizabile chiar și la nivel exterior, bătrânețea afectează, dar în perioade lungi. Realitatea psihologică interioară evoluează și ea, dar se spune că e atât de greu să schimbi oamenii, mentalitățile. Rămânem aceiași cât suntem întemeiați pe un sistem de valori care în mod absolul nu se schimbă, chiar dacă în raport cu el noi ne schimbăm. Există însă crize care produc mutații serioase la nivel psihologic, există fenomene care se răsfrâng puternic asupra indivizilor și a maselor și funcționează ca o avalanșă care cuprinde cât mai multe persoane. Chiar și cei neatinși se simt în nesiguranță și reacționează din instinctul fricii. Cataclismele, războaiele au indus stări paranoice asupra maselor, au făcut ca acestea să își nege propriile crezuri morale. Cum spunea Dostoievski, Dacă Dumnezeu nu există, totul e permis. În momentele în care credința lumii se zdruncină în fața marilor adevăruri morale, orice promisiune poate fi o temelie pentru un nou sistem de valori. Din această perspectivă cred că nu e foarte dificil să înțelegem succesul personajului meu.
Primele experienţe sexuale sunt legate puternic de amintirea mamei cu care personajul masculin a experimentat primele atingeri, încărcate de tandreţe. Cât de greu este să descopere erotismul şi cât de mult ajunge acesta să-l definească?
Experiența băii materne o avem toți. Nu știu cât de multe își aduce aminte fiecare din ea. Eu unul am ceva amintiri și o memorie destul de bună. Aș fi ignorat asta dacă, exact când mă gândeam la roman n-aș fi aflat de la cineva că încă își spală băiețelul de 12 ani. Mă gândeam la ce jenă trebuie să simtă acel copil care trece pragul către adolescență, și mă gândeam că jumătate dintre trăirile sale vor fi reprimări ale unui erotism natural. Așa s-a născut scena din !NTERZIS și din ea au prins formă pulsiunile tânărului Saty. Este drept, o bună parte din story este autobiografică, nici n-ar fi putut avea autenticitate dacă n-ar fi fost așa. Dar alături de acest aspect, erotismul personajelor crește până la o anume limită unde colapsează. Ambii eroi își caută jumătatea perfectă. Unul o găsește în propria sa imagine în oglindă, celălalt omoară pentru a rămâne copilul pur, veșnic atașat de sentimentul primordial descoperit alături de mamă. Celelalte reprize erotice ori sunt copii nereușite, surogate, ori tind să-l preschimbe, să-l destabilizeze și să-l re-creeze psihologic, lucru pe care nu-l poate accepta.
Care sunt criteriile de valorizare a fiinţelor feminine cu care se întâlneşte?
Ambii eroi sunt impulsivi, acționează haotic, sub semnul întâmplării. Ceea ce mi se pare avantajos și în realitate. Cu cât entropia este mai mare, cu atât mai mare este posibilitatea de a te întâlni cu persoana potrivită. Este foarte greu de conceput că stând acasă în fotoliu și urmărind programul TV vei avea aceleași șanse să descoperi o peroană deosebită în comparație cu un spirit vulcanic, nărăvaș, impetuos, determinat, care se mișcă tot timpul. E drept, având acest spirit aventuros, având dezechilibre, având impulsurile date de Lum!n, de autosuficiență, eroii mei nu-s capabili să se oprească la un moment dat. Și când se opresc, în sfârșit, acționează după rețetele de care vorbeam mai sus, adică unul este incapabil să se împartă pe sine, celălalt trebuie să omoare jumătatea de dragoste pe care presupune că o dăruiește, laolaltă cu persoana căreia își închipuie că-i oferă acest sentiment. Poate în scena asta se simte o nouă particularitate a lui Lum!n, și anume faptul că într-un fel, sub influența autosuficienței nu ești capabil de dragoste adevărata, pură, ci totul devine surogat sau maniacal, punctat de ruperi și dezechilibre care merg până la crimă.
Cum ţi se pare contextul literar în care ai publicat acest volum? Ce aşteptări ai de la cititorii acestei cărţi?
Anul 2010 este unul bogat, în care mulți autori valoroși au publicat un nou volum. În acest context sper că eu am găsit o altfel de cale pentru a-mi convinge cititorii, propunând o narațiune de alt tip. Am depășit realismul și am construit acțiunea având la bază concepte filosofice și scăpări de nebunie, metareale, am introdus multe elemente fantastice, tocmai pentru a-mi justifica demersul și a-l face cât mai credibil. Acțiunea !NFERNULUI pare a avea loc pe Pământ, dar nu neapărat în această realitate. Nu am căutat să dau prea multe indicii, la fel ca în benzile desenate cu supereroi, locul și timpul sunt doar pentru culoare, importantă e acțiunea. Și oricât de fantast ar părea, toate crimele descrise în roman, au la bază întâmplări reale pe care le-am documentat pe Mediafax. Crimele au avut loc în realitate, teoriile științifice prezentate există, nu e nimic aruncat. Chiar și execuțiile din China, de care pomenesc într-un capitol, au avut loc. Rrealitatea e la fel de crudă ca imaginația și mi-am dorit să o surprind într-un tablou care să o arate asa cum e, sângerândă, aburindă, și în același timp să vorbesc despre autosuficiența care poate împinge la lucruri nesăbuite. Am căutat să scriu un roman în care personale principale sunt simpatice, le poți îndrăgi în demența lor și ești gata să le însoțești până la ultimul cuvânt din carte. !NFERNUL e genul acela de roman care se citește foarte ușor, pe care odată început nu-l mai lași din mână, așa mi-au spus prietenii sau cei care mi-au trimis deja mesaje, așa că sper că în scurt timp voi primi multe alte e-mailuri de felicitare. Mă aștept și să mi se spună și că-s bolnav sau satanist, dar asta va fi doar din partea celor care nu înțeleg în profunzime demersul meu.