**
Există un moment zero. Prima dată când umblu pe tavan. Atârn cu părul vâlvoi. Călăresc tija rece a policandrului, ca o vrăjitoare pe mătură, goală şi fericită ca Margareta lui Bulgakov, sub halatul cu poalele răsfrânte, de sub care se iveşte cucul vânăt.
De aici, de sus, mă contemplu stând sub mine, în fotoliul acoperit cu mileu. Nu-mi dau seama ce fac, probabil nimic, parcă mă legăn, parcă gem şi îmi răzuiesc pielea de pe degete, până când pe ciorapi se depune un strat gros de pudră sau praf, ce-mi aminteşte de o fărâmă de ciocolată aerată.
Momentul zero: eu-stalactita mă regăsesc în fotoliu. Urlu:
-Săr’mâna!
Dar nu mă aud. Insist:
-Alo! Tovarăşa’!
Nimic. Îmi umflu bojocii şi îmi umplu gura cu un cocoloş de flegmă, apoi mă scuip drept în creştet. Sputa n-o azvârl, ci o las să se prelingă, în aşa fel încât între noi doi, sau mai corect spus în mine, să existe un soi de comunicare. Pe firul tot mai subţire de salivă urcă repede, repede un păianjen. Mai să ajungă la buzele mele, când brusc firul se rupe, iar păianjenul planează cu toate picioarele egal depărtate, ca spiţele unei umbrele. Reuşeşte să-mi aterizeze pe gură, să se agaţe, pendulând, de bărbie, declanşând o senzaţie violentă de vomă. Suflu. Monstruoasa arahnidă se rostogoleşte pe braţul fotoliului, spre parchet, îşi recapătă echilibrul şi, cu ultimele forţe, se ascunde într-un papuc.
Tremur de scârbă. Îmi este milă. Cu mişcări circulare mângâi după ureche, unde ştiu că-mi place. Simt atingerea şi mă uit, mă descopăr şi strig:
-Coboară smintitule de acolo, poate cazi şi te pomeneşti cu o entorsă!
Răspund:
-N-ai tu grijă, cucoană! Vezi-ţi mai bine de hapurile tale!
Pufnesc:
-Leguma are glas!
Pe urmă, doar ca să-mi fac în ciudă, mă plimb în patru labe, înainte şi înapoi, de-a lungul şi de-a latul tavanului. Mă întărât:
-Tu, aia, îndopata cu antidepresive, aşa-i că ţi-ar plăcea să te invite un domn galant la o promenadă pe aici, prin cer? De-ai fi oleacă mai tânără, nu mult, vreo treizeci de ani, de ţi s-ar sufleca fusta peste cur, de s-ar chiorî bărbaţii la chiloţeii tăi, la ţâţele revărsate peste sutien, de te-ar fluiera, de ar sări cu pantalonii în vine, să te apuce, să te prindă, să te întoarcă, de şi-ar învârti semeţiile ca pe nişte lasouri…
Mă enervez şi sar să mă prind. Mă feresc, deşi nu-i nevoie. Distanţa e relativ mare şi oricum n-am destulă vlagă în oase. Fotoliul se răstoarnă. Mă tuflesc de podea, cu un zgomot sec, de dop scos dintr-o sticlă de şampanie. Aleg un papuc, tocmai cel din care văd că iese, în mare grabă, păianjenul. Arunc, dar nu mă nimeresc. Lovesc doar policandrul. Deşurubez unul dintre becuri, fixez ţinta, imit uruitul unui bombardier, fluier ca un proiectil în picaj. Mă rănesc la tâmplă. Ameninţ:
-Îmi las unghiile să crească şi te aştept, chiposule!
N-am cu cine. Fufele n-au habar de glumă. Fac un gest a lehamite. Nu mă mai bag în seamă. Aleg o poziţie comodă şi scot un cui şi o riglă. Liniez cu răbdare o porţiune din tavan. Ca într-un caiet de dictando. Îngenunchez şi scrijelesc primul semn al momentului zero.
Mă las baltă, parcă sunt un bufon, m-am întors cu fundul la mine şi m-am aplecat atât de tare, încât de aici, de jos, observ cu jenă că sunt supravegheat de un ochi excesiv de curios, probabil atins de cataractă, înconjurat de gene lungi şi ondulate. Uite-mă cum mâzgălesc inepţii. Ninge în cameră. Greu, foarte greu mă reinstalez în fotoliu, ca la bordul unei nave-amiral. Îmi aranjez părul. Podoaba capilară seamănă cu un snop de ceaprazuri argintii. Pândesc în jur, doar eu de sus, dar cu totul absorbit de noua îndeletnicire. Deocamdată nu sunt un pericol.
Mă descotorosesc de pantaloni. Rămân în chiloţi. Caut sub jartieră. Dau peste cusătură. Nu vreau să-mi amintesc cât de dureros a fost să mă descurc doar cu un ac şi un fir de păr, fără anestezie, în fiecare zi maxim un milimetru. Altfel m-ar fi suprins. Altfel m-ar fi închis. Altfel m-ar fi legat. Nu vreau să-mi amintesc cât a durat să feliez o suprafaţă minusculă de piele, sub care am ascuns…
Cumva mi-am dat seama ce se petrece dedesubt? Respir uşurat. Alarmă falsă. Tot concentrat la ce scriu. Sau desenez, naiba ştie! Dar n-am timp. Deja am acoperit cu glife ciudate un sfert din tavan. Ninge în cameră.
Dau la o parte, ca şi cum aş deschide larg o fereastră, pătratul decupat de piele. Dindărăt extrag o hârtie cât o unghie, subţire ca o lamelă. Atent, folosind două scobitori, o despăturesc, am răbdare, ca nu cumva să o rup, peste o oră obţin un timbru, apoi o filă de vocabular, în sfârşit, după alt ceas de trudă şi spaimă şi pândă, izbutesc să dublez suprafaţa. Dacă n-aş fi conştient că oricând mă pot surprinde, dacă nu mi-aş primejdui viaţa, până deseară aş reusi să despăturesc întreg manuscrisul şi l-as derula prin balcon, peste pervaz, până în stradă.
Scot din buzunarul de la piept un creion bont. Îl ascut între dinţi. Cu o singură apăsare din încheietură, conturez prima literă a momentului zero.

***
Nimeni nu îi cunoaşte numele adevărat. Doar pseudonimul: Umbilicus Amundi. S-a spus că provenea dintr-o familie de ţigani albi. Că pe fiică-sa o invitaseră la o emisiune, duminică după-amiază, într-una dintre zilele post-revoluţionare. Că interviul făcea parte dintr-o amplă acţiune de recuperare a intelectualilor interzişi de comunişti. Că pe Ana o identificase un detectiv particular, torţionar convertit la valorile democratice şi dispus, pe bani decenţi, să dea de urma oricui. S-a mai zis că fata lui Amundi avea Alzheimer sau era bătrână şi cam surdă sau aşa-i de când îs io pe lumea asta, a pălit-o strechea, ce ştii matale? Că Ana ţinea în casă, printre icoane afumate, fotografii înrămate cu Amundi. Într-una acesta zâmbea în faţa barului de noapte Fu-Ciang. Într-alta sorbea o licoare tulbure dintr-un pahar cu picior, lângă o femeie în rochie de voal semitransparentă.
Cât a durat discuţia cu detectivul, Ana s-a plâns încontinuu de viermele ce roade la dânsa în cap. Tremura şi asuda şi se uita cu frică la bărbatul aşezat pe laviţă. A plâns şi a râs şi s-a pârţâit, roşind şi scuzându-se că nu este ea de vină, ci viermele. A urinat pe un preş. Mai întâi l-a rugat pe domnul în blugi şi cămaşă lilá să nu se uite. Apoi l-a întrebat cine e Ana.
Preotul cătunului a povestit că tac-su a adus-o într-o noapte, pe vremea legionarilor, în anul în care un nor negru a trecut peste Etuza, pe deasupra vadului, şi tocmai pe celălalt mal s-a spart, punând jos o pădure întreagă. Acolo, sub pădure, opreau odinioară nişte ciotârnari, nu mulţi, să tot fi fost zece, cinşpe, cu tot cu puradei şi muieri. Dintre ei s-ar fi ridicat Amundi.
Ciotârnarii ăştia s-au risipit odată cu încercarea statului de a-i sedentariza. Unii ar fi ajuns în America, alţii ar fi bătut coclaurii pe la răsărit, până când i-au strâns sovieticii şi i-au făcut oameni, după chipul şi asemănarea lor. Pe Amundi l-ar fi convins să lepede traiul nomad un văr căpătuit la Bucuresci, cu dugheană pe Lipscani şi abonament la bordel, pe care antreprenoara Ionescu notase:
“Noaptea întreagă se socoteşte 2 numere.
La mai multe numere se face rabat.”
A mai zis preotul că Ana fusese lăsată de tac-su în grija unei babe, singura din tot cătunul care a îndrăznit să iasă şi să vadă cine-i nebunul ce îndoaie uşile creştinilor în toiul nopţii. Amundi s-ar fi tocmit cu femeia în doliu, ar fi umblat în portofelul din piele şi după ce ar fi dat pe gât un păhărel de rachiu, se pare că ar fi plecat mai departe, nu foarte departe însă, pentru că l-au aflat pe malul Etuzei, gol, vânăt şi cu ţeasta crăpată.
De babă se temeau toţi vecinii; seca laptele vacilor şi descânta de întors şi ţinea sfat cu Cel fără Nume şi lua natura oamenilor, adusă în taină de neveste, o fereca într-un lacăt şi o ascundea în pod, ca bărbaţii să nu poftească la ţâţe de ibovnică.
Sub coşmelia ei s-a găsit pe la sfârşitul anilor ’80, cam în timpul excavaţiilor mormântului de la Sveshtari, un cenotaf dedicat tot unui prinţ getic. Sătenii s-au jurat că o văzuseră adesea pe bătrână coborând sub talpa casei. Unii o urmăriseră. Nu fără ca mai întâi să se închine de trei ori şi să-şi scuipe în sân. Ajungeai înăuntru după ce străbăteai aplecat, julindu-ţi umerii de pereţii arcuiţi deasupra în boltă de piatră, un tunel lung de câţiva metri. Brusc tavanul se înălţa şi te aflai într-o încăpere uriaşă, cu bănci, cu femei sculpate, ce aveau şerpi în loc de păr, cu draci neruşinaţi pictaţi deasupra băncilor, în pielea goală şi bărboşi, sorbind smoală din coarne de vacă.
În anul în care s-a publicat raportul săpăturilor de la Etuza de Sus, din satiri rămăseseră vagi dâre de ocru, două cariatide lipseau, dromosul se prăbuşise, astfel că arheologii fuseseră nevoiţi să perforeze mantaua de bolovani şi pământ ca să intre în hipogeu, iar din curioşii care altădată o luaseră pe urmele vrăjitoarei, se mai găsea acum o mână de oase la marginea cimitirului.
Cel Fără Nume li se cuibărise în suflet şi le furase tihna. Deveneau ursuzi şi nu mai aveau somn. Umblau noaptea prin curte, răstindu-se la cineva din întuneric. Într-o zi anume se trezeau, se bărbiereau, se îmbrăcau cu hainele de sărbătoare, îşi lustruiau ghetele şi urcau în pod. Erau daţi jos după ce li se tăia funia.
Pentru a excava împrejurul cenotafului, arheologii au obţinut un aviz şi au dărâmat şandramaua. În zadar le-a cărat baba în tabără lumânări negre sau lucrături stranii, din pene, cioc, aţă de la morţi, gheare şi câlţi. În zadar a dat drumul blestemelor pe Etuza. În zadar a umblat o lună întreagă cu un ou de găină la subraţ. În zadar i-a propus burtosului cu tricou de marinar să i-o aducă pe Ana în cort, pe furiş, la crucea nopţii. Bătrânei i-a crăpat inima şi n-a mai aflat că arheologii angajaseră câţiva localnici să dureze o colibă din chirpici, tocmai sus, pe o chiceră, unde vieţuia o vâlvă albă. Acolo a stat Ana şi acolo şi-a poftit iubiţii, pe care în momentele de trezie ştia să-i înşiruie, cu tot cu nume, slujbă şi fală a mădularului. În coliba de pe chiceră ar fi fătat ea prunci deja morţi, pe care i-ar fi îngropat departe în pădure, ca să nu le mai audă scâncetele în somn.
La emisiunea dintr-o duminică după-amiaza, mânecile filigranate cu şerpuitoare dâre de muci au fâlfâit îndelung, răsucind vorbele părintelui în vârtejuri ameţitoare. Bunul păstor de suflete a stat lângă detectivul care intervenea cu detalii incitante şi lângă Ana, ce aţipise în fotoliu şi torcea. Un telespectator a sunat ca să ofere cadou o pereche de şosete de lână. Altul a dăruit un televizor Diamant.
Detectivul a mai adus-o pe Ana la câteva emisiuni, l-a scos la masă pe un secretar din Ministerul Culturii, apoi a organizat cu mare pompă “Zilele Umbilicus Amundi”. A curtat-o pe o doamnă de la Ministerul de Finanţe, până când patul din Drumul Taberei a cedat. Abia atunci a reuşit să obţină drepturile de autor asupra tuturor documentelor ce ar fi aparţinut lui Amundi.
Doar când detectivul s-a jurat cu mâna pe Biblie că îi va repara, drept compensaţie, gardul din fundul curţii, Ana a acceptat să semneze. Şi-a pus ochelarii, s-a încovoiat, cât pe ce să se frângă şi a desenat deasupra spaţiilor punctate o frunză. Apoi a uitat cu desăvârşire, până în ultima clipă a vieţii ei, cine este această Ana.

Dacă vrei neapărat să ştii, o să îţi spun, de fiecare dată e altfel, chiar dacă te-ai gândi că nu, că nu are cum să fie diferit, în fond procedura e aceeaşi, ochii sunt ochi şi unghiile unghii, indiferent de cine le poartă. Nu, nu-i aşa. Diferită este reactia lor, şi cu adevărat doar asta e ceea ce contează, ceea ce pentru mine contează. De când îi primesc, de când mi se pun oarecum în braţe, ameţiţi de frică, încep să îmi închipui. Câteodată fac pariuri cu mine însumi, licitez, urlă sau nu, horcăie sau nu, încă mai crede că are scăpare, sau şi-a dat seamă de când a fost împins pe uşă că totul s-a sfârşit pentru el? Ştie că, odată ajuns aici, pe scaunul acesta, în prezenţa mea, lucrurile nu au cum să decurgă decât într-un singur fel, deloc favorabil lui? Iar atunci când, cu o floare minusculă de speranţă în suflet, mă vede apropiindu-mi faţa de a lui, îmi ascultă respiraţia şuierătoare, îmi miroase pielea şi recele metalului pe care i-l lipesc de obraz,  mă întreb dacă spaima i-a explodat în torace şi a început să îl haleasca pe dinauntru, sau dacă am de-a face cu un luptator, cu un erou, cu unul din aceia  cu convingeri puternice care nu începe să urle decât după, decât în timpul, decât atunci când. Căci toţi o fac, să nu îţi închipui altceva, este doar o chestiune de timp. Şi urletul lor mă îmbată, trebuie să o spun, mă umple, dar nu e un sentiment de satisfacţie, nici unul de împlinire profesională. E – cum să îţi zic eu – ceva aproape mistic, ceva înălţător, sau abisal, zi-i cum vrei. Poate vrei să mă judeci, e dreptul tău, dar nu te poţi pune în locul meu, nu în situaţia mea, niciodată. Dacă n-aş avea fiorul ăsta, euforia, beţia, nu mi-ar mai rămâne nimic, înţelegi? Căci până la urmă nu sunt nici pe departe o maşinărie, chiar daca unii şi-ar dori asta, să nu aibă de a face cu mine, să nu trebuiască să mă privească atunci când mă spăl pe mâini de sânge, câteodată minute în şir. Nu, din păcate nu sunt o adunătură de fiare, şi atunci am aşteptări, caut ceva, îmi trebuie ceva de care să mă agăţ, iar strigătele acelea de durere mă încarcă, îmi dau energie, mă hrănesc. E sadism? Poate că da, poate că nu, nu ştiu şi, drept să îţi spun, nu mă intereseaza prea mult. O să fiu sincer: fără asta nu pot merge mai departe şi, oricât de ciudat ar părea, oricât de crud, asta este menirea mea. O ştiu, am ştiut-o de mult, din copilărie, chiar dacă, poate, nu am conştientizat-o pe deplin.

Dacă doreşti să afli cu tot dinadinsul, o să îţi zic, de două ori, atât, în toată viaţa mea. Prima oară acum mulţi ani, în tinereţe, era a treia sau a patra persoană, nici nu îmi intrasem bine în mână. Dar nu asta a contat, nu de-asta mi-a ramas în minte, şi nici din cauza faptului că era femeie, iar eu mă întrebam cum să abordez problema –  era prima femeie cu care aveam de-a face în acest fel. La început am fost debusolat, nu ştiam de unde să încep, iar ea era calma, îşi încleştase mâinile de scaun şi ţinea capul semeş, gâtul încordat şi umerii drepţi, o poziţie caraghioasa prin nefirescul ei, ca o şcolariţă. Aveam în faţa mea, la discretia mea, o şcolăriţă, şi nu ştiam cum să încep. Fusese lovita, îi curgeau câteva firicele de sânge din nas, iar buza de sus îi era crăpată. Nu, nu  era frumoasa, dar asta nu are relevanţă. Poate în viaţa ei de zi cu zi, în viaţa ei de familie, putea trece drept una, dar aici, odată ajunsă aici, lucrurile acestea nu mai au relevanţă. Era o şcolăriţă, însă una vinovata de ceva deosebit de grav, altfel nu ar fi încăput pe mâinile mele. Ce o fi făcut femeia aceasta din faţa mea, legată la ochi, cu bluza sfâşiată la piept şi un sân descoperit, cu tălpile goale lipite de piatra rece, de a trebuit să ajunga aici? Pe cine o fi supărat în asemenea hal încât s-a considerat că viaţa ei nu mai valoreaza nimic, că merită aruncată la gunoi în cel mai infam mod cu putinţă? M-am întrebat toate astea în timp ce i-am dezvelit ochii, iar cand i-am perceput teama – o teamă pe care încerca să şi-o ascundă cu orice preţ dar care, odată descoperită, nu a mai putut fi disimulată – m-a străbătut un fior. Şi lacrimile, lacrimile care au început să-i curgă fără oprire, şi care s-au amestecat cu sângele de pe obraz, dacă ţii musai să ştii, îţi spun, lacrimile acelea mi-au întărit nesiguranţa. Mi-am blestemat pornirea de a-i vedea ochii, mi-am blestemat pornirea de a-i lega la loc, dar asta am făcut, am legat-o şi m-am dat doi paşi înapoi. Să nu uităm ce ai de făcut aici, mi-am spus, să nu uităm că nu tu decizi cine e sau cine nu e vinovat, dacă merită sau nu iertare, sunt altii deasupra ta care îşi bat capul cu asta, lasă-i pe ei să se întrebe la nesfârşit dacă au făcut ce trebuie, tu eşti doar o mână rece, eşti doar tăişul. Dacă vrei neaparat să afli, asta mi-am spus, atunci când am început, cu ochii, cu ei am început, teama care ar putea transpărea din ei, a fost din ziua aceea primul lucru la care aveam să mă gândesc.

După ce am terminat, când îmi spălam mâinile de sângele ei, am ştiut că fusesem supus la o încercare, că avusesem de trecut o vamă pe care o depăşisem, închizând cu adevarat o uşă în urma mea. Da, fusese marele meu test, fusesem în cumpănă, iar eu alesesem drumul fără de întoarcere, eu îmi urmasem menirea.

Şi nu, nu mi-am vândut atunci sufletul diavolului, cum probail ai crede, ci oamenilor.

Când te-ai născut tu aveam deja mâinile roşii de sângele lor, dar nu vedeam decât eu asta. Maică-ta încă mă credea un om bun, până la urma cine spune că ajungi să cunoşti cu adevărat o persoană? Dar cu ea am fost bun, de ce să nu recunosc, am iubit-o atât cât un bărbat poate iubi o femeie, la început patimaş, apoi cu moderaţie, ca până la urmă să nu mai rămână între noi decât o formă de afecţiune, un sentiment de prietenie. Pasiunea dispăruse, însă nu şi pentru cealaltă parte din viaţa mea, nu, agonia lor mă umplea în continuare, mă îmbăta în continuare. Eram singurul cunoscător al acestei laturi pe care am ţinut-o întotdeauna pentru mine. Nimeni din familie nu ştia unde mă duc eu în fiecare seară, atunci când plecam de acasă şi le spuneam că fac ture de noapte. Nu aveau cum să înţeleagă, îţi trebuie o anumită deschidere, un anumit mod de a percepe lumea,  pentru a putea asimila aşa ceva. Iar dacă, prin vreun miracol spiritual, careva dintre ei ar fi intuit existenţa unui scop mult mai înalt decât ar fi putut el concepe vreodată,  cu siguranţă nu ar fi putut accepta ideea ca eu, omul pe care îl vede zilnic, pe care crede că îl cunoaşte, aş putea servi acest scop. Aşa că m-am hotărât încă de când am cunoscut-o pe maică-ta, încă de la primele noastre întâlniri şi ieşiri în oraş, să ascund tot ce se întâmplă jos, acolo, sub mâinile mele.

Dacă ţii morţiş să afli, îţi spun, a fost mai degrabă un accident, o situaţie scăpată de sub control. Şi asta doar pentru că îl cunoştea, fuseseră colegi. În plus scriseseră despre el în ziare, se făcuseră emisiuni televizate, i se dezbătuse cauza în talk show-uri. Totul deşfăşurat pe mai multe zile, săptămâni întregi. Ajunsese o întreagă isterie, controlată de marile companii de media, care urmăreau destabilizarea, mai presus de orice. Şi cu toate acestea, nimic nu s-a schimbat, iar el tot jos, pe scaun, sub privirea mea, a ajuns. Eroul. Luptătorul, singur împotriva tuturor, omul care încercase să schimbe lumea, lumea lui mică, reprezentată de harta lui interioară. Greşise, proiectia sa în exterior era încompletă, era prea subiectivă, era prea tendenţioasş. Şi totuşi el se zbătuse pentru ideile lui, căzuse şi se ridicase, fusese lovit dar revenise cu forţe noi, ajunsese la un pas de reuşită. Îşi atrăsese simpatizanţi, îşi crease o comunitate, adepţii apăreau peste noapte, din ce în ce mai mulţi. Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, se blocase în punctul final, se lovise de zidul suprem. Lovitură care îl luase prin surprindere şi îi zdruncinase edificiul, ca apoi să îl distrugă complet. Ca pe un castel din carţi de joc, spulberat, luat de vânt şi împrăştiat în aer. Iar el urmând să fie redus la tăcere. Cu ajutorul meu.

Îl cunoştea, fuseseră colegi de şcoală. Stătuseră în aceeaşi bancă, muşcaseră în pauze din aceleaşi felii de pâine cu brânză, schimbaseră între ei creioanele colorate. Apoi drumurile lor s-au despărţit, ea terminase liceul şi se măritase, el urmase studii superioare şi începuse să frecventeze cercuri înalte. Ea îşi dedicase viaţa familiei, ţie şi mie, o viaţa casnică, fără perspective, apăsată de rutină. O viaţă monotonă care i-a fost învioarată pe neaşteptate de apariţia lui, întăi în ziare şi în reportajele de la ştiri, apoi la întâlnirile cu ea. Nu cred că îţi mai aminteşti (erai prea mic atunci, nici nu începusei să mergi la şcoală) privirea ei aprinsă din perioada aceea. Toată ceaţa care i se depusese pe irişi dispăruse, şi asta pentru că şi ea, ca şi mine, începuse să urmeze o viaţă paralelă. Şi ea, ca şi mine, îşi descoperise o altă latură pe care a încercat să o ţină cât mai mult ascunsă. Nu, nu m-a înşelat cu el, nu despre asta este vorba. Însă s-a dedicat complet cauzei lui, a devenit o adeptă înfocată, o militantă. O activistă. Nu a lipsit mult să îmi dau seama de toată tărăşenia, să realizez că, atunci când lipsea de acasă, nu o mai făcea pentru a cumpăra mâncare sau îmbrăcăminte. Se întorcea obosită, dar fericită. Ne-a neglijat, ca mama şi soţie, însă nu am putut să îi spun nimic, în definitiv şi eu aveam nopţile mele, în care lucram intens, departe de ei, departe de voi. Şi, pe undeva, aşa îmi puteam vedea nestingherit de treaba mea, cealalată treabă a mea.

O situaţie scăpată de sub control. Au asociat-o cu el, dar până la un punct, au închis-o dar au eliberat-o repede. Un avertisment, nimic mai mult. Însă m-a văzut, când mă spălam pe mâini de sânge, m-a văzut şi m-a privit în ochi, fără să vorbească. Înaintea mea îl scoseseră pe el, inert dar încă în viaţă. Nu trebuia să devină un martir, uciderea lui le putea aduce mari deservicii. Schilodirea era altceva. Lasă urme doar pe termen scurt, în conştiinţa celorlalţi.

Îl târau de subţiori, fără să se sinchisească de ea, de faptul că, văzându-i orbitele goale şi trupul însângerat, încremenise, îngrozită. Apoi eu, ieşind din aceeaşi încăpere. Puţin obosit, oarecum dezamăgit ( urlase repede eroul, căzuse repede. Leşinase de câteva ori, a trebuit să îl trezesc ca să o pot lua de la capăt). Eu, oprindu-mă la câţiva paşi de ea, pentru a mă spăla pe mâini de sângele lui. Eu şi ea, în aceeaşi încăpere, vieţile noastre paralele amestecate. Celelalte devenind din nou acestea.

Nu a scos niciun cuvânt. Buza de sus îi tremura uşor, avea pumnii încleştaţi, strângea în ei urletul de durere. Victima şi călăul, etalându-i-se împreună, cu un firesc monstruos. Am încercat să mă apropii de ea, dar tot trupul ei îmi striga, Stai, îmi striga, Încremeneşte. Pietrifică-te, spunea şi adăuga, Şi încremeneşte-mă şi pe mine.

De-atunci nu am mai văzut-o. De-atunci nu te-am mai văzut nici pe tine. Mi-ai rămas doar în amintire, un băieţel de şase ani, slăbuţ şi bolnăvicios, cu amigdalele veşnic pline de puroi. Şi cu semnul acela din naştere, floarea aceea maronie în spatele urechii, cu petale neregulate.

Dacă vrei neapărat să îţi spun, o fac, plecarea ei, a voastra, m-a întristat, dar, în acelaşi timp, m-a uşurat. A fost ca şi când lumea s-a crăpat în jurul meu ca o coajă de ou, lăsându-mă să scot capul, să privesc dincolo. Şi să văd cum toate barierele mi s-au dat în lături ca eu să mă pot dedica total lor.

În timp am devenit mai meticulos. Nu mă grăbeam nicăieri, aveam tot timpul din lume. Cât despre răbdare – nu am dus niciodată lipsă de aşa ceva. Puteam petrece noaptea întreagă, câteodată şi o parte din zi, cu ei pe scaun. Urmăream fiecare firicel de sânge cum se scurge pe podea, tamponan, curăţam în jurul tăieturilor care îmi deveniseră mai fine. Pentru că am început să îndrept. Masa de carne care mi se releva, ca o bucată de marmură, o statuie începută dar neterminată, plină de imperfectiuni, trebuia curăţată. Tot ce era în exces, trebuia înlăturat. Toată grăsimea trebuia desprinsă şi aruncată, musculatura întărită, pielea întinsă, degetele îndreptate, câteodată lungite, alteori scurtate. Da, reinventam frumuseţea trupească, asta făceam. Ca în final să mă dau câţiva paşi înapoi şi să-mi admir opera, un artist străbătut de euforia creaţiei.

M-am gândit mult la tine, nu trecea o zi să nu mă întreb ce faci, cum ai crescut, ce fel de om ai devenit. Am avut de căteva ori pornirea de a te căuta, să te pot privi măcar de la distanţă, încercând, într-un fel, să redescopăr lumea, prin ochii tăi. Dar nu am făcut-o niciodată, la ce ar fi dus toate acestea? Nu aveam ce să îţi ofer, eu deja eram departe, viaţa mea era altundeva. Nu, nu îţi puteam oferi nimic, poate doar dezamăgire. Nu ştiu câte ţi-a spus mama ta despre mine, despre ziua aceea, probabil a încercat să ascundă tot. Sau poate că nu, poate că a ales să îţi releve cu ce se ocupă cu adevărat tatăl tău, ce lucruri monstruase face, care i-au distrus umanitatea. Şi să îţi sublinieze că viaţa lângă el ar fi fost la fel de inumană, perspectiva împărtăşirii vinei, a tăcerii, iată ce a gonit-o de lângă mine.

 Probabail dacă m-ai fi văzut, dacă m-ai fi întâlnit, mintea ta nu mi-ar fi putut cuprinde prezenţa, s-ar fi blocat în toate cuvintele mamei tale. Şi mi-ai fi spus surd, Eu nu am tată, mama m-a făcut cu o bestie cu chip de om, o creatură a tenebrelor care, din când în când, iese la suprafaţă, pentru a procrea. Eu ţi-aş fi spus că încă mai am suflet, că nu l-am pierdut niciodată şi că, daca ai înţelege ce fac, daca ai întelege de ce trebuie să o fac, lucrurile s-ar aşeza într-o altă lumină, una ce poate fi mai uşor digerată.

Dacă vrei totuşi să afli, îţi spun, cea mai mare teamă a mea asta a fost, că ai fi putut înţelege. Că partea mea din tine te-ar fi putut corupe, te-ar fi putut acapara. Şi că urletele acelea adunate în timp şi-ar fi putut găsi, în tine, un alt refugiu în care să se înghesuie. Nu vreau să predau ştafeta, nu mi-am propus asta niciodată, ceea ce fac eu trebuie să rămână cu mine, singurătatea este condiţia existentei mele. Şi asta am realizat după plecarea voastră, până atunci făceam totul la jumatate, eram rupt în mai multe bucăţi care nu nu formau nicidecum un întreg.

Şi asta am realizat după plecarea voastră, că doar strigătele lor mă puteau hrăni până la capăt. Pentru asta pregăteam tot cadrul, pentru aria de încheiere, răcnetul în care îmi scufundam toate simţurile. Mă bălăceam în sunetul acela prelung şi răsunător, gutural, câteodată gros, alteori subţire, mă scăldam în el ca un animal în noroi, căutând să nu rămână nicio părticică din mine neatinsă. Şi totuşi, de fiecare dată, eram dezamăgit. De fiecare dată se termina prea repede, iar liniştea îmi lovea timpanul cu furie, dându-mă câţiva paşi înapoi. Cădeau prea repede, leşinau prea repede. Se predau necondiţionat durerii, nu luptau până la capăt. Se abandonau mie, îşi puneau trupul lipsit de vlagă la dispoziţia mea, dar eu nu mai aveam ce face cu el, cu masa aceea de carne fără conştiinţă. Trebuia să îi trezesc, să o iau de la capăt, uşurel, să îi aduc din nou sus, ca apoi căderea lor să fie, poate, mai abruptă. Dar, mereu, acelaşi lucru. Ceva lipsea.

Dacă vrei cu adevărat să afli, dacă ţii cu tot dinadinsul să ştii, îţi spun, de două ori, în toată viaţa mea. A doua oară încă nu s-a terminat, pentru că se întâmplă acum, în timp ce îţi spun scrisoarea aceasta pe care nu am să o rostesc niciodată, nu am să o scriu niciodată. De când ai fost împins pe uşă, mergând împleticit, cu măinile legate la spate şi ochii acoperiţi, am ştiut că eşti tu. Poate nu o să mă crezi, poate o să îmi râzi în nas, o să îmi spui că au trecut atâţia ani de atunci, ani în care nu te-am văzut niciodată. Te-ai schimbat, aşa e, ai devenit bărbat, nu mai eşti nicidecum copilul cu gâtul veşnic roşu pe care l-am lăsat în urmă. Dar, oricat timp ar trece, un tată îşi va recunoaşte mereu fiul. Nu pot să explic de ce, legătura aceea care se ţese încă de la început este indestructibilă. Te-am luat de atâtea ori în braţe, bebeluş, te-am plimbat şi te-am legănat să nu mai plângi, ţi-am studiat atent toate părţile corpului, de atâtea ori ţi-am privit unghiile, ochii, picioarele, nu, un tată nu îşi poate uita niciodată propriul copil.

Te-am aşezat pe scaun, îţi privesc semnul din spatele urechii, mă gândesc să încep cu el, floarea aceea cu petale neregulate. Corpul acela străin care te însoţeşte încă de la naştere şi care acum poate fi înlăturat. Apoi, poate, unghiile, le-ai lăsat să crească doar la mâna dreaptă, ca un chitarist. Asta să fi devenit, un muzician? Ai avut înclinaţie către arta, îmi amintesc, încă de mic desenai cu talent, dar nu ştiam că poţi cânta. Mă bucură, artiştii au suflet deosebit, şi ei, ca şi mine, sunt capabili să vadă dincolo. Poate ai făcut-o şi tu, ai privit prea departe, iar asta te-a adus aici.

Nu o să îţi descopăr ochii, groaza care ar putea transpărea din ei, este primul lucru la care mă gândesc. Nu am crescut un laş, ştiu asta, şi mai ştiu că nu o să urli imediat, că nu o să îţi abandonezi trupul mie, ca ceilalţi. O să îţi ţii capul ridicat, mândru, o să îţi încordezi abdomenul şi o să strângi din dinţi, atunci când voi începe. Nu tremuri, te ating şi îţi simt carnea tare, pe sub pielea bronzată. Muşchii sunt bine construiţi, ai devenit un bărbat puternic, cu un corp sănătos. Sunt mândru de tine. Sunt mândru că ai ajuns aici, jos, în camera aceasta. Numai adevăraţii luptători sunt aşezaţi pe scaunul meu, numai oamenii mari, spiritele înalte. Cauza ta, oricare ar fi fost, a creat valuri, a zdruncinat din temelii. Nu eşti doar o rotiţă a mecanismului,  doar un cap plecat, o furnică condusş în şir indian. Te-ai revoltat, ai ieşit în stradă şi ai strigat, ai protestat, nu te-ai lăsat călcat în picioare. Mama ta te-a educat bine, într-un spirit liber, te-a învăţat să gândeşti, să treci lumea numai prin filtrul tău. Nu ţi-e teama de propriile convingeri, nu ţi-e teama să le faci publice, chiar dacă ştii că, inevitabil, tot aici, sub mâinile mele, ajungi.

O să încep acum, am ştiut că o voi face încă de când ai intrat pe uşă şi eu am tresărit. Daca vrei cu adevărat să ştii, venirea ta, după atâţia ani, mă bucură, chiar dacă simt cum mi se încolăceşte în jurul sternului şarpele îndoielii. Mă scutur şi repet, cine sunt eu să decid dacă ceea ce fac e bine sau nu? Dacă aş face asta, dacă nu aş merge mai departe cu oricine ar ajunge aici, universul de deasupra mea s-ar cutremura, ar bubui pur si simplu, căci nu toata lumea e în stare să priceapă că, fară oameni ca mine, societatea s-ar sparge în bucaţi, că haosul ar înghiţi totul într-o clipă şi că cei care acum mănâncă liniştiţi, în casele lor, în bucătăriile lor mici, cei care îşi ţin nevestele în braţe fără nicio grijă, n-ar mai putea face toate astea. Totul s-ar prăbuşi sub picioarele lor – şi cine sunt eu să pornesc aşa ceva? Îi las pe ei să se întrebe la nesfârşit dacă au făcut ceea ce trebuie, eu sunt doar o mână rece, doar tăişul. Eu sunt cel fară de care nimic nu ar putea merge pe un făgaş normal. Necesitatea. Iar daca eu nu aş exista, altul mi-ar lua locul, căci asta e legea firii, legea făcută de oameni pentru oameni.

Da, venirea ta m-a bucurat, căci tu eşti veriga lipsă, tu o să reuşeşti sa îmi oferi ceea ce am tânjit merau să am: urletul total, stigătul acela care mă va lua de jos şi mă vă ridica într-un vârtej ameţitor, o tornadă care mă va arunca pentru totdeauna dincolo. Căci urletul tău de copil se va împreuna cu urletul meu de tată şi numai aşa voi lăsa cu adevarat totul în urmă. Da, abia acum o sa îmi vând sufletul diavolului, căci, odată cu tine, orice fărâmă de umanitate din mine va dispărea pe vecie.

Stătea şi se uita, ar fi vrut să se apropie, însă picioarele nu-l ascultau. Nu-i era frică, îi era frig. Ce să-i facă fostul profesor care s-a spânzurat? Fără vreo legătură a rostit: “Vine iarna ca un câine, s-a dus vara ca o pâine.” De câteva zile repeta mecanic aceste cuvinte, spre exasperarea prietenilor şi a părinţilor. N-a nins încă, totuşi prima ninsoare nu e departe, ceru-i ca şi cimentul, ba chiar mai închis la culoare pe alocuri, ca un fund de ceaun ars ai zice, se gândeşte Călin.

Noaptea e pe cale să alunge pâlpâirile de lumină din poiană.

A ieşit să se plimbe după ce-a pierdut 100 de lei la poker, bani pe care nu-i avea. Şi trebuia să plătească datoria în două zile. Era nervos, roşu la faţă, nu de pagubă în principal, ci fiindcă Florin, Alin şi Viorel l-au miştocărit crunt. De obicei câştiga el. Azi, însă, n-a fost în mână şi cei trei i-au simţit de la început slăbiciunea, ca sălbăticiunile sângele.

I se părea că Santamaria îl priveşte din ştreang. “Să te spânzuri când ai un asemenea nume…”, murmură Călin şi-şi aprinse o ţigară. “Acum pot fuma şi-n faţa ta, na.” De undeva, de departe, se amestecau voci.

Se apropie de fostul profesor cu ţigara în colţul gurii. Dintr-o dată a început să ningă. Îl căută pe spânzurat în buzunarul de la piept al scurtei şi găsi un portmoneu. Erau în el 10 lei, acte şi-o scrisoare de adio. “Ce scârţar”, înjură în barbă şi-şi înghesui fulgerător portmoneul sub pantaloni, în chiloţi. Vocile erau foarte aproape.

“Dumnezeuleee!!!”, a început să strige şi să alerge în direcţia vocilor.

Erau doi poliţişti şi câţiva inşi care aveau casele prin preajmă.

Cuvintele i-au secat şi-şi tot agita mâna în direcţia mortului. Şi ningea des, cu fulgi cât ciupercile de rouă, compară mental.

- Mi-a zis că se omoară, l-a auzit pe unul, cu barbă roşcată şi înfofolit jerpelit.

- Copile, nu te apropia de el, i-a spus printre dinţi un poliţist. Călin a dat din cap că înţelege. Acelaşi poliţist a găsit un teanc de sute în pantalonii lui Santamaria, după ce i-a tăiat funia. 1.300 de lei.

- N-a lăsat nici o hârtie explicativă, l-a auzit Călin pe celălalt poliţist şi a început să plângă.

- Nu plânge, copile, aşa e viaţa, l-a împins într-o parte un bătrân. Călin hohotea. Iar pe chipul lui Santamaria fulgii începeau să se topească. Parcă lăcrima şi spânzuratul.

- A murit foarte recent, concluzionă careva. Călin nu ştiu cine, căci ochii îi erau plini de lacrimi. “Ce tâmpit sunt. Fraier. Şi morţii mă umilesc. 10, 1.300…”, îşi spuse.

- Ce ţi-e şi cu viaţa, i-a fost profesor, se ridică din grup altă voce.

Călin Bob arse acasă portmoneul în teracotă. Înainte, a făcut din scrisoarea de adio a lui Santamaria un avion, care, aruncat, s-a lovit de ceasul de masă cu inscripţia CFR. Nu s-a uitat la televizor şi-a dormit fără vise. Ninsoarea s-a oprit abia după o săptămână.

Iulian mă ţine de mână, strâns, strâns, strâns. În spate, într-un rucsac, am rezervorul de oxigen. Mergem amândoi, hotărâţi, ca nişte bărbaţi, călcând apăsat. Nu prea repede. Respiră greu, şi trebuie să avem grijă de tubul care îmi iese pe sub subţioara stângă, apoi, prins cu două cleme de siguranţă pe jacheta cu Batman, şerpuieşte spre nările lui, semn de viaţă şi de moarte. Toamna se joacă cu noi, învolburăm în drumul nostru toate frunzele, şi roşii, şi aurii, şi arămii. Iulian dă un şut, cu sete, într-o castană care zboară entuziastă spre panta dinspre lac. Ia viteză, se aude un pleoscăit exemplar… Se-ntoarce cu toată faţa un zâmbet la mine:
- Vezi, n-am uitat să joc fotbal!…
- Păi cum să uiţi, zic, şi iau cu grijă colţurile gurii şi le urc 5 milimetri, într-un zâmbet încurajator, care costă cât … las’ să coste, zâmbeşte, boule, te lamentezi pe urmă… O să vezi, la vară jucăm din nou fotbal…
- Tata… Se uită la mine cu ochii aceia complet verzi, nemoşteniţi, inventaţi special pentru mine… O să-mi pui plămâni noi? O să pot să pot să fac din nou… ştii tu… prostioare? Zâmbeşte către mine vinovat… Adică nu prostii mari, ştii tu, să mă caţăr în copaci, să mă arunc de pe dig, să mă alerg pe tobogane cu alţi copii…
Jur că n-am să plâng. Crap, explodez, traheea e un fir subţire de aţă, dar n-am să-i plâng în faţă, Iulian merită o luptă… Cu mine, cu Dumnezeu, şi cu oricine se mai nimereşte în drum…
- Tată, acum că ştim care e problema, sigur o rezolvăm… Doar îl ştii pe tata!
Mă-ncrunt, mă maimuţăresc
- Identific problemaaa, mă uit urât la eaaa, îi zic ia ascultă doamnă problemă, cu ce ocazie pe la noi, nu-mi aduc aminte să vă fi invitat, en garde! – câteva mişcări de scrimă, atenţie la tubul de oxigen – şi ha! şi ha! şi gata! problema e răpusă, merci, merci…
Mă-nclin în reverenţe comice. Aplaudă şi râde cât îl ţin plămânii. Nu-l ţin. Tuşeşte, se sufocă. Ne aşezăm pe peluză, îl iau în braţe…
- Încet, încet Iulian, respiră, respiră te rog, respiră…
Trage aer sacadat, cu gura căscată. Dau drumul la oxigen mai tare, îi simt sub palma dreaptă pieptul zvâcnind spasmodic, la fel ca acum o săptămână, la clinică…

Era plictisit, de analize, înţepături, ecografii, de pereţi albi, oameni albi şi vorbe albe. Întinde-te, suflă, nu respira, respiră, acum luam un pic de sânge… Stătea cocoţat pe patul de consultaţii, legănându-şi picioarele. Îl aşteptam pe doctor, cu rezultatul final.
- Îmi spui o poveste? m-a întrebat, cu zâmbetul de „te rog frumos”. Mai uit şi eu de pastile, de înţepături…
Şantaj sentimental clasic, ştie că merge chiar dacă îmi dau seama… Am intrat în joc:
- Şi ce poveste vrei, de Creangă, Fraţii Grimm sau…
- Una inventată de tine, m-a-ntrerupt repede, astea sunt cele mai amuzante…
I-am spus „Falnicele întâmplări ale Zmeului Fioros-Unsuros, care construia o locomotivă cu aburi şi pe care Feţii-frumoşi nu-l lăsau în pace”… A râs… Doamne, cât a râs, până la lacrimi, până la criză, până la asfixiere, până la asistentele intrând în trombă, până la masca de oxigen, până la resuscitare… Sufocându-se, cu pieptul tresărind din ce în ce mai slab, în efortul inutil de a trage aer, mă fixa cu ochii încă râzând, rugându-mă din priviri să continui povestea, să nu lăsăm joaca, ce dacă… ce dacă…
Restul mi-l aduc aminte ca prin ceaţă, un drum confuz către Reanimare, un calmant, Iulian dormind, plin de tuburi şi perfuzii, o asistentă conducându-mă înapoi în cabinet, parcă mă ţinea de braţ, cred că mă împleticeam. Scaun, pahar cu apă, doctorul, încruntat: „mi-e teamă că” şi „din păcate”. Gata cu râsul, cu alergatul, tenisul, înotul, muntele, fotbalul, bicicleta, hârjoana, gata cu viaţa. Cuvânt de ordine „supravieţuire”. Diagnosticul a fost greşit, „ceilalţi doctori” – ceilalţi, ceilalţi, îmi suna ca un clopot în cap. Nu e astm, tratamentul a agravat boala, fibroză pulmonară, „stadiu terminal”, 20% capacitate respiratorie, între şase luni şi un an.
- Între şase luni şi un an, ce? am întrebat ca prostul…
- Şanse de supravieţuire, a mormăit doctorul, privind în podea.
- Are doar opt ani jumate! am spus răguşit, ca şi cum asta ar fi schimbat lucrurile cu desăvârşire.
Doctorul s-a aşezat la birou, a mâzgălit ceva pe o hârtie, nu ştiu de ce îmi amintesc perfect cerculeţele pe care le făcea cu pixul, cred că desena rotocoale. A ridicat apoi privirea şi a dat drumul câinilor asupra mea, privindu-mă drept în ochi:
- Fără transplant de plămâni, nu supravieţuieşte mai mult de un an. Pe de altă parte, trebuie să fiţi prudent. O criză ca cea de astăzi i-ar putea fi oricând fatală… O să vă recomand o clinică bună din Viena, dar e o coadă de aşteptare foarte lungă.

Plămâni. Asta e ce-mi trebuie. O iau la stânga, de pe Făinari pe Episcop Radu. Întind pasul, Mariusică nu prea aşteaptă, devine nervos instant, are mereu impresia că ceva e-n neregulă, că e o capcană… 150.000 de Euro pot să iau pe apartament, 10.000 iau pe maşină, de 50.000 pot să mai fac rost fără mari probleme, ar trebui să-mi ajungă… Dreapta, pe Ardeleni, mai repede, am întârziat deja un minut… Transplantul e 120 de mii, cheltuieli post operatorii încă 15, cinci mii rezervă strategică, rămân 70 de mii pentru plămâni, sper să fie ok… Văd BMW-ul parcat, cu avariile aprinse, parcă ar mai fi cineva în maşină, asta nu-mi convine deloc, în fine… Prin geamurile fumurii nu pot să disting mare lucru. Deschid uşa şi mă aşez în faţă, ca de obicei, lângă Marius. Îmi zâmbeşte larg, ca şi cum aş fi cea mai bună afacere a zilei. În spate o fufă pe care n-o cunosc, faţă tâmpă, ţâţe imense.
- Hai să trăieşti, ia zi, cu ce te servesc? începe amabil. Continuă înainte să apuc să-i răspund: Auzi tată, am nişte GPS-uri tari de tot, soft actualizat, toate hărţile, şi la un preţ de râs…
- Cât? zic, politicos. E un ritual prin care trebuie să trec.
- Zi tu cât!… Sunt pe degeaba, să mor io!…
- Sunt de haida?
- Nu, frăţică!… Ştii că nu mă mai bag dacă frige, le-aduce unu în containere cu grâu, marfa e chinezească şi hărţile făcute de ruşi, da’ sunt brici, uite-aici că am montat unu’ la mine, să-l testez, ştii că nu dau ciurucuri aproape de casă…
- Mda, doar că eu am carnetul anulat, cum ştii, aşa că nu mă frământă nevoia de GPS…
- Lasă, bă, că ţi-l iei înapoi, n-ai zis că dai examenul din nou… Pentru tine, un an garanţie, şi o actualizare gratuită a hărţilor, când vrei tu… Zi tu, nu e super ofertă?…
- Mega, mormăi. Dar eu am nevoie de ceva anume, d-aia te-am chemat…
- Facem rost, nu-i problemă, zi, ce să fie, un laptop şmecher parcă voiai…
Îi fac semn din ochi către fătuca din spate.
- Da, sper că nu te deranjează că am luat-o şi pe Cristina cu mine, apropo, poţi să-mi dai şi mie cheia de la tine, de la firmă, că am impresia că am uitat nişte CD-uri acolo…
Îmi face cu ochiul, ca şi cum aş fi bătut în cap. Cumva asta mă agasează, şi mă hotărăsc să sar peste politeţuri, nu mai am timp, şi nici răbdare…
- Ce-ar fi să facem noi câţiva paşi, cât ascultă Cristina nişte muzică…
- Muzică? se holbează la mine.
- Da, Paraziţii, de exemplu. Hrană pentru suflet, şi cred că o pune şi în starea potrivită să căutaţi CD-urile în toată harababura aia, nu-i aşa Cristina? mă-ntorc spre ea zâmbind larg, pofticios, să-i dau material de frământat în neuroni până ne întoarcem…
- Tot ce ascultă Marius e super-cool, se mâţâie ea.
- Excelent, hai Mariusică…
Marius îi pune un CD, coboară, încuie uşile cu telecomanda, cu mimoza în maşină, apoi vine spre mine:
- Ce-ţi veni? De obicei stăm de vorbă în maşină… Puteam s-o trimit pe ea la plimbare, oricum trebuie luate nişte cola şi ţigări…
- Lasă că-i mai bine aşa, cine ştie ce camere ascunse ţi-ai mai instalat în maşină…
- Hai, bă, doar nu crezi că fac de-astea cu tine, se înfoaie jignit.
Dar după ce faţă a făcut, îmi pare bine că am coborât. Facem câţiva paşi, se uită curios la mine, fără să zică nimic. Bun, i-am atras atenţia. Scot portofelul de la spate, iau două hârtii de 100 de euro şi i le întind.
- Pentru ce? face el un pas înapoi. Acum e aproape speriat, are mâinile la spate, ca şi cum s-ar teme că o să-i bag banii în mână cu forţa…
- Pentru că ai venit într-o oră, şi pentru că eşti foarte atent la ce spun… Eşti atent, nu?
- Mda…
- Hai, nu mă ţine cu banii în mână pe stradă, bagă-i în buzunar…
Se dezmeticeşte, banii dispar în portofelul lui lăbărţat ca şi când n-ar fi fost…
- Văd că-i serioasă treaba, ia zi, despre ce e vorba, ce-ţi trebuie?
Se uită lacom la mine. Asta-i bine, lăcomia va fi aliatul meu cel mai bun…
- Plămâni. Şi îmi trebuie repede…

Doamne, ce bine e la clasa business! Îmi întind picioarele, satisfăcut, şi mai iau o gură de Martini. Alături de mine, la fereastră, Iulian doarme, cu scaunul lăsat pe spate. Ar trebui să-l trezesc, în douăzeci de minute aterizăm la Viena. Îl mai las un pic. Verific manometrul rezervorului din rucsac, mai avem oxigen pentru 3 ore, e ok. Ar trebui să fac economii, dar mi s-a părut o tâmpenie să ajungem cocârjaţi, mai ales eu, şi obosiţi, cel mai probabil el. La clasa turist nu prea poţi să dai scaunele pe spate… Stewardesa vine şi îmi şopteşte că ar trebui să îl trezesc, în curând va trebui să punem centurile, şi îmi reaminteşte să asigur rezervorul… Ce balamuc şi cu rezervorul ăsta!… Toată lumea se uita la mine ca la Bin Laden, când le spuneam că am de luat un rezervor cu oxigen în avion. Am completat la cereri de mi s-a acrit. Până la urmă, Alitalia a fost singura care a acceptat, aşadar iată-ne în Alitalia, cu o italiancă drăguţă, care îi aduce lui Iulian un fresh de portocale, „per un buon appetito nel Vienna”. (1) Mulţumim, să fie… Îl trezesc uşurel, îi dau sucul, se strâmbă, plescăie, îl bea pe tot, evident că îi era sete. Sper să nu-l apuce pipi-ul până debarcăm, deja s-a aprins semnalul pentru centură. „Îmi spui o poveste”, mormăie, încă pe jumătate adormit, tuşeşte, „mai bine nu” se-ncruntă, trist, „că i-ar m-apucă”… Nu mai zic nimic, ce să mai zic, îl iau de mână, îl ţin strâns, în timp ce avionul se năpusteşte spre pistă…

(1) „pentru poftă de mâncare, la Viena”

Cam greu cu germana mea, „bitte, taxi?”, oamenii foarte binevoitori, dar engleză nicht, franceză canci, italiană doamne fereşte… Prin semne şi indicatoare ajungem la staţia de taxiuri.
- Allgemeines Krankenhaus Klinik, bitte, Währinger Gürtel Strasse… ăăă… Adresse hier, bitte, papier, (2) şi-i întind şoferului hârtia pe care e scrisă adresa, am uitat cum se spune 18-20 în germană…
- Moment, bitte, spune băţos, şi se apucă să introducă adresa în GPS.
- Cât mai avem, mă-ntreabă Iulian.
- Acuşi ajungem, tată, mă-ntorc spre el, gândindu-mă febril cum naiba s-o spune în nemţeşte „cât timp”…
- Păi d’ce nu ziceţi aşa, mânca-v-ar tata, că sunteţi de-ai mei, că era să vă bag tarifu’ 3, de vă costa taxiu’ cât avionu’, rânjeşte vesel, cu toată gura, şoferul, întors către noi, bucuros nevoie mare, de parcă-i venise soacra-n vizită.
- Da’ ce-are copilu’, bolnăvior? se uită înduioşat la tuburile lui Iulian.
- Tata mă duce să îmi ia plămâni noi, declară cu mândrie Iulian, înainte să apuc să deschid gura.
- Ooo, păi înseamnă că tata are bani, face el, măsurându-mă de sus până jos. Nu prea-i iese la socoteală, cu geaca mea de la MiniPrix şi cu ochelarii zgâriaţi, nu prea par om cu bani. Ezită, între o expresie câinoasă şi compasiune. Oricum, n-am nici un chef să gândească mai mult decât a făcut-o deja, aşa că oftez adânc şi iau o faţă tristă:
- Nu-ţi urez dumitale să ai banii noştri, a trebuit să vindem apartamentul ca să plătesc operaţia – nici măcar nu e departe de adevăr, am gajat cu el împrumutul – şi acum stau cu inima cât un purice, dacă-mi ajunge ce mi-a rămas pentru cheltuielile cu drumurile şi cu toate alea. Că ştii că statul român te-ajută din părţi, plătim taxe de proşti, mă rog, nu de bine ai plecat, nu?…
- Aşa-i, aşa-i, se-nvoieşte. Da’ ce-i face?
- Transplant de plămâni.
Îi dispare câinoşenia de pe faţă, se-nmoaie…
- Te-aş fi dus pe gratis, da’ n-am cum, că mă vede ăştia cu becu’ aprins şi cu clienţi în maşină şi mă beleşte. Oricum, o luăm pe scurtătură, n-o să fie mult, sub treizeci de euro… N-am ce să-ţi fac, e la dracu’n praznic clinica asta…
- Mulţumesc mult, nene, suspin, ca un mare artist în viaţă ce mă aflu…

(2) „Clinica Allgemeines Krankenhaus, vă rog, strada Währinger Gürtel… ăăă… adresa aici, vă rog, hârtia”

Clădirea e pur şi simplu imensă, cel puţin pentru un spital… Şoferul trage în faţa recepţiei, refuză indignat bacşişul de 5 euro pe care i-l ofer şi ne ajută la bagaje… N-am mare lucru, o geantă de voiaj, în dreapta, în stânga e Iulian, legat ombilical cu tubul de oxigen de rucsacul din spatele meu.
- Se vede că sunteţi români, aici nu dă nimeni bacşiş… Zâmbeşte: Aveţi grijă, or părea austriecii amabili şi de treabă, dar când e vorba de bani sunt lupi! Baftă, îţi ţin pumnii puştiule! şi pleacă încetişor, conform indicatoarelor, cu 10 km la oră…
- Mulţumesc, şopteşte pierit Iulian, cu ochii mari şi capul dat pe spate. Tată, şi tot spitalul ăsta e plin de oameni bolnavi?
- Cam da tată, spun dând roată cu ochii.
- Ce de boală pe lumea asta… De ce nu ne-o fi făcut Dumnezeu mai sănătoşi?…
Simt un mârâit crescând din gâtlej, îl înăbuş. Nu e momentul pentru revolte, nici pentru discuţii religioase în contradictoriu. La drept vorbind, m-aş face şi pechinez ca să ne văd ieşiţi la liman, ce mai contează o cruce şi două rugăciuni, acolo…
- Hai să intrăm!
Îl iau de mână, păşim înăuntru, surpriză! Spitalul ăsta nu e alb deloc! E pictat în toate culorile curcubeului. Iulian cască gura în jur, eu încerc să mă concentrez să găsesc în borsetă actele. După câteva replici cu o recepţioneră care nu ştie decât nemţeşte apare alta, vorbim în engleză. Ne trece în calculator, o soră ne conduce în salonul nostru, la etajul trei. Şi aici pereţii sunt pictaţi, cu scene din poveşti. Asistenta îl conectează pe Iulian la generatorul de oxigen al camerei, ia rezervorul meu să-l încarce, o ajut să-l pună pe un cărucior. La plecare îmi spune:
- Half of hour break, get some rest, then we’ll run the imunity tests for the boy and you’ll meet the deputy manager, as you requested.
- Thanks, see you. (3)
Deci avem o juma’ de oră să ne revenim. Apoi Iulian la analizele de imunitate, eu la Directorul adjunct al spitalului. Mă mir că a acceptat să mă întâlnească, deşi, de fapt n-ar trebui să fiu atât de modest. La 120.000 de Euro probabil că sunt printre clienţii medii spre importanţi, în fine, o să vedem. Deocamdată trebuie să-l conving pe Iulian să rămână singur, într-un loc străin, în care singura legătură cu ceilalţi e firul subţire de engleză pe care o ştie…

(3) „O jumătate de oră pauză, odihniţi-vă, apoi băiatul va face analizele de imunitate şi dumneavoastră vă veţi întâlni cu directorul adjunct, cum aţi solicitat.”
„Mulţumesc, ne mai vedem.”

Biroul domnului director Hermann e elegant. Nu foarte spaţios, dar cu o evidentă înclinaţie spre lux, marcată discret. O vază de Murano, o scrumieră de jad cu o statuetă de fildeş încastrată, mobila de cireş, aproape nimic de plastic, a!… şi pendula, n-o observasem, secol XIX după decoraţiunile sculptate… Bun, deci lui Herr Hermann îi place să trăiască bine, ăsta e un lucru lăudabil. Şi util.
Schimbăm câte un „Guten tag”. Continuăm în engleză, i-am spus în email că nu ştiu germana. Mă felicită pentru alegerea făcută, cea mai bună clinică, profesionalism, bla-bla. E clar, îşi face jobul de PR, e cazul să i-o tai scurt, ca să putem trecem la afaceri.
- What chances do we have to get compatible organs in 6 months?
- I know the condition of your son, unfortunately is a very long waiting list. I’m sorry… (4)
Îi pare rău de nu mai poate, oricum avansul de 25.000 rămâne la clinică, plus costul analizelor de azi. Deci nici o garanţie că se poate face transplantul în şase luni.
- And if I provide the lungs? (5)
Rămâne cu gura căscată, la asta chiar că nu se aştepta. Crede mai întâi că vreau să donez plămânii mei, pe urmă îşi aduce aminte că nu sunt compatibil. Bâguie ceva despre Eurotransplant, că nu este permis, toate organele trebuie să provină dintr-o sursă autorizată. Îi explic răbdător că am anumite relaţii în România, şi că nu aş vrea să-mi pierd fiul din cauza unui aspect tehnic. Să zicem că eu conving o familie să doneze plămânii copilului lor aflat în moarte cerebrală. Ce garanţie am că, odată preluaţi de Eurotransplant, vor ajunge în pieptul băiatului meu? Recunoaşte că e puţin probabil să beneficieze de ei Iulian. Îl invit la masă, diseară, să dezbatem problema. Înainte să aibă timp să gândească, scot din buzunar cadoul pregătit. Într-o cutiuţă de lemn, sculptată de mână, o monedă rară, un dinar cu chipul lui Traian, de după cucerirea Daciei, şterpelită din colecţia de familie. În semn de consideraţie pentru un om care va salva viaţa fiului meu, îi zic ceremonios, în timp ce-i înmânez cutia. Îi sclipesc ochii, a recunoscut obiectul şi îi ştie valoarea, nu se îndură să refuze, al meu e!

(4) „Ce şanse avem să primim organe compatibile în şase luni?”
„Cunosc starea fiului dumneavoastră, din păcate e o listă de aşteptare foarte lungă. Îmi pare rău…”
(5) „Şi dacă furnizez eu plămânii?”

Îl aştept de o jumătate de oră pe Marius, ce-o fi păţit? De obicei sună dacă a intervenit ceva, acum are şi telefonul închis. Mă mai uit o dată pe emailul de la Hermann, „Sehr gut, Herr Victor”, semnalul convenit că banii i-au intrat în contul din Elveţia, şi că totul e pregătit la Viena. Mai trebuie doar să apar eu, cu plămânii… Hai, mă, Marius, unde naiba eşti?
Discuţia la restaurant a fost destul de concisă. După ceva balet, cât să se convingă că nu e o înscenare, am convenit că 14.000 de euro ar acoperi cheltuielile necesare pentru a evita un regulament stupid şi învechit. O să mă aştepte o ambulanţă la aeroport, le predau cutia frigorifică, eu vin cu taxiul. Pe Iulian o să-l trimit cu o zi înainte, pentru pregătirea pre-operatorie. Singura garanţie că n-o să-mi tragă clapa, e scandalul imens care s-ar declanşa. Şi poate, culmea, originea română: în capul lor aici e plin de killeri şi de mafioţi… Mă rog, nu că ar fi departe de realitate…
Afară se aude o maşină parcând. Da, e Marius. Îi descui, e cam palid, se duce direct la toaletă. Se întoarce ud pe faţă, mormăind după un prosop. Îi dau, se şterge energic şi se aşează.
- Bei ceva?
- Nu mai beau nimic, că mă grăbesc. Vezi că ţi-am găsit pe cineva, da’ te bagi pe pielea ta. Eu îţi fac lipeala, pe urmă nu mă mai interesează.
- Păi ziceai că vrei comision din valoarea tranzacţiei, că îmi negociezi tu un preţ bun…
- Nu mai vreau nimic, îmi mai dai 400 de euro pe lângă aia 200 şi suntem chit. Şi o condiţie: nu vreau să ştiu nimic din ce se întâmplă mai departe, nu vreau s-aud, nici că-i bine, nici că-i rău, nimic, înţelegi?!
- Da’ unde mă trimiţi, frate, la talibani?
- Băi, m-ai pus să-ţi găsesc plămâni… De copil! Crezi că sunt în raft, la supermarket?!… Ia aici!…
Îmi întinde o pastilă ca de ampicilină, sigilată cu ceară. Dau s-o desfac, mă opreşte:
- O desfaci după ce plec eu, la cinci minute, nu mai devreme. Vezi că ai acolo o adresă. Te duci mâine la cinci. Suni şi spui că te-a trimis Marius, pentru o problemă de aerisire urgentă. Nu uita, trebuie să le spui exact aşa, altfel s-ar putea să te trezeşti cu un pistol între dinţi, şi nu garantez că o să ai timp să repeţi parola corect.
- Cu cine mă văd acolo?
- O să afli la faţa locului. Clatină din cap, privindu-mă nemulţumit: Vezi că te bagi într-o chestie din care nu te mai scoate nimeni. Dacă vrei s-o laşi baltă, acu e ultima strigare. Îmi dai capsula, o duc înapoi sigilată, şi ne vedem de treabă…
- Nu prea am de ales, Mariusică…
- Mda, tu ştii mai bine… Ok, dă-mi banii, c-am zburat. Şi vezi, nu deschide capsula până n-am plecat cu maşina din faţă, bine?
Dispare în trombă. Mă aşez la birou, pun recipientul lângă laptop. Parcă e totuşi mai mare decât o capsulă de ampicilină, ar fi destul de greu de înghiţit. Aud afară BMW-ul demarând, mă duc la fereastră să verific. A plecat.
Pastiluţă, pastiluţă, ia să vedem, ce surprize ai tu oare? O hârtie rulată bine, şi o biluţă neagră, cam cât două gămălii de chibrit, cu o sârmă de vreo doi centimetri… Ingenios! Microfon cu emiţător radio… Aşa, băieţii ştiu sigur că Marius habar nu are care e adresa, Marius şi-a pus pielea în siguranţă dacă la un moment dat face cineva o vizită neprogramată la adresă. Eu sunt singurul în bătaia focului.
Hârtia. „Lipeşte microfonul cu leucoplast în partea stângă a pieptului, pe pectoral.” Mda, bătăile inimii o să-i asigure că spionul e la purtător „Nu trebuie dat jos până mâine la 5. Închide computerul şi mobilul. Acum! Poţi telefona doar de pe fix. Orice abatere anulează întâlnirea. Adresa este…” Băi, ăştia au văzut ceva filme!… Sau nu… Mă conformez. N-am leucoplast în casă, îl lipesc cu Picătura. Sheet, o să-l dau jos doar cu piele cu tot. Mă duc să mă uit în oglindă: arăt ridicol, parcă am două mameloane în stânga… În fine, hai să nu le arătăm că am făcut pe noi de frică, mă rânjesc la propria mea imagine. „Bau!” fac în microfon, apoi încep să râd cu poftă, de viaţă, de mine însumi, disperatul disperaţilor, câtamai telenovela…

Uşa de metal se dă în lături fără nici un zgomot. Mă aşteptam la un scârţâit, cât de mic. Nici vorbă de aşa ceva. Mă întâmpină un gealat chelios, cam cât mine de înalt, dar de două ori mai lat. După tresărirea ochilor văd că m-a recunoscut. Am fost supravegheat, evident. Asta nu contează. Recit cuminte poezia, „am venit pentru o problemă de aerisire urgentă”. Dă din cap, mă înşfacă cu o labă de Schwarzenegger şi mă trage înăuntru. Închide uşa, se aud zăvoarele automate culisând. Suntem într-un vestibul mic, roz, luminat slab. Îmi întinde o mască de dormit, ca cele din avion. „Pune”, hârâie gutural. Mă execut. Acum sunt complet orb. Verifică dacă masca e fixată bine, apoi mă împinge uşor înainte. Străbatem câteva încăperi, aud câteva fete chicotind, uşi, mereu uşile închise cu grijă în urmă, aer proaspăt! Sigur am ieşit afară din nou, ieşirea din spate… Mă apleacă cu o mână pe creştetul capului, probabil o maşină, da, genunchii îmi ating scaunul din faţă. Simt bancheta lăsându-se, când garda mea se urcă lângă mine. Aş fuma o ţigară. M-am lăsat de când s-a îmbolnăvit Iulian, dar acum mi-ar prinde bine câteva fumuri. Oricum, cu ochii acoperiţi e imposibil… Deşi… În definitiv sunt client, ia să ne obrăznicim… Îi spun gorilei că vreau să fumez. Spre surprinderea mea după 10 secunde aud un zgomot de brichetă, filtrul unei ţigări îmi atinge buzele. Trag cu sete, puah, Marlborro, nu-i nimic, bună şi asta. Fumez până încep să simt căldura de la jar. Ne hurducănim de vreo două ori şi ne oprim. Acelaşi ritual, uşi, de data asta numai două, îngerul meu păzitor mă aşează pe un fotoliu. E confortabil, şi în cameră e răcoare, mă fac comod, picior peste picior. Nu schiţez nici un gest să dau masca jos de pe ochi. În cameră mai sunt sigur persoane care mă observă, chiar dacă e complet linişte.
- Bun venit, domnule Potra, puteţi să daţi jos masca, se aude o voce înaltă, de contralto.
Zâmbesc, scot ochelarii de somn şi îi pun pe cei de vedere, din buzunarul de la piept, unde se refugiaseră în vestibulul roz. Imaginea e pe măsura vocii. O siluetă de model, picioare până-n gât, sâni obraznici, făţucă de reclamă Nivea, în fine tot ce-i trebuie omului să nu se mai simtă singur pe lume… N-am timp de căzut în extaz. Scanez încăperea, cel puţin cât intră în raza mea vizuală fără să întorc deloc capul… Deşi bodyguarzii o încadrează pe fată, centrul puterii e uşor în stânga. Acolo stau aşezaţi doi bărbaţi, cel slab, aşezat pe scaunul simplu, de lemn, e cu siguranţă şeful. Îl salut dând uşor din cap către el. Zâmbeşte dar nu schiţează nici un gest.
Fata observă, are o tresărire scurtă, reprimată, de nemulţumire, apoi continuă:
- V-aţi descurcat admirabil cu măsurile de siguranţă, sper că le înţelegeţi utilitatea, în definitiv sunt şi în interesul dumneavoastră.
Dau din cap aprobator, privindu-l în continuare, cu atenţie, pe adevăratul stăpân. Omul ăsta nu are limbaj non-verbal deloc??! De când l-am observat, nu i s-a clintit nici un muşchi pe faţă, cu excepţia zâmbetului iniţial. În rest, corporal transmite o relaxare totală, imobilă, parcă ar fi de ceară…
- V-aţi calificat pentru stadiul iniţial, de precontract, continuă bruneta. Înţeleg că doriţi o pereche de plămâni de copil, în bună stare, vârsta între 6 şi 12 ani, compatibili imunologic cu organismul fiului dumneavoastră. Mă urmăriţi?
- Bineînţeles, sunt numai urechi, îi răspund obraznic, fixând în continuare locul unde stă sfinxul care conduce circul ăsta.
- Preţul este de 55.000 de euro, plătiţi în avans.
- De unde ştiu că sunt compatibili?
- Toţi subiecţii noştri, datorită… hmm… profesiei lor precoce, au analizele la zi. Un test imunologic va confirma compatibilitatea.
Durează două secunde până înţeleg implicaţiile. Îmi întorc brusc privirea către ea. Un aer de satisfacţie îi inundă ochii.
- Adică copiii de care vorbeşti sunt sănătoşi, bine mersi, şi voi o să decupaţi pieptul unuia, să-i luaţi… plămânii?
.- Evident că nu noi. Un chirurg specializat, în mediu steril. Nu vă faceţi, griji, e inclus în preţ, ca şi analizele de compatibilitate. Precum şi un însoţitor, care ştie să manipuleze lada frigorifică, până la aeroportul din Viena. Zâmbeşte: Vedeţi, ne-am făcut bine temele…
- Nu, ceva nu e-n regulă! De unde până unde o hoardă de copii cu plămâni de dat, şi de care să nu întrebe nimeni…
Încerc cu disperare să nu devin isteric. Știu că şeful îmi soarbe fiecare reacţie.
- Majoritatea sunt luaţi de foarte mici, şi crescuţi de noi la Fermă.
- Fermă?
Femeia cu trup de vis, devenită brusc coşmar vorbitor, se întoarce întrebătoare către statuia de pe scaunul de lemn. Acesta dă uşor din cap, „da”…
- Precum bănuiţi, există un turism sexual bine pus la punct în România. Pedofilia este una dintre cele mai profitabile afaceri. Toţi boşorogii vin aici să-şi satisfacă poftele interzise, şi evident, cea mai căutată perversiune este sexul cu minori. Şi cea mai scumpă, desigur… Cu excepţia sexului cu măcelărirea partenerului, dar asta e o afacere în care nu ne-am implicat…
- Auzi, n-ai putea să vorbeşti şi tu normal? Parcă ai un dicţionar în gât…
- Am fost educată îndelung să vorbesc aşa – un scurt fior înspre sfinx. Au lucrat ceva la ea băieţii… Desigur, vă pot servi şi o cu totul altă muzică, dacă e cazul, dar sper că nu va fi, până acum văd că ne înţelegem…
Tac vreo 10 secunde. Mariusică avea dreptate, m-am băgat într-o chestie din care nu mă mai scoate nimeni…
- Şi vreţi să cumpăr plămânii unui puşti pe care îl călăresc zilnic toţi perverşii Europei?
- Toţi clienţii noştri se supun unui set complet de analize la sosirea în ţară. Avem laboratorul propriu. La Fermă, toţi copii sunt monitorizaţi atent. Se face sex numai cu prezervativ, şi analizele se fac lunar.
- Din ce-mi spui, deduc că un copil vă aduce cel puţin 10.000 de euro lunar, de ce-aţi omorî găina cu ouă de aur?
- După un timp, unii copii dezvoltă probleme psihice netratabile, ceea ce îi face să nu mai aibă căutare… Nu-i putem lăsa pe stradă pur şi simplu… De fapt, domnule Potra, doriţi sau nu plămâni pentru fiul dumneavoastră?
Ultima întrebare a fost ca un bici… Acu-i acu’ Vreau sau nu?
- De altfel, mai există o condiţie, continuă ea. Iuri, aici de faţă, – în sfârşit, am aflat numele tartorului – a ţinut să vă cunoască personal. Rar a întâlnit pe cineva cu atâta tupeu în timpul procesului de supraveghere. Iar faptul că v-aţi dus cu microfonul pe piept la secţia de poliţie, pentru o formalitate care putea fi făcută oricând, a fost într-adevăr unic… Probabil că vor fi 5 sau 4 copii compatibili pentru transplant. Condiţia lui Iuri, este să îi vedeţi pe toţi, şi să-l alegeţi dumneavoastră pe cel care va fi sacrificat.
Stau. Totul a stat în mine. Iuri se ridică agil de pe scaun, ca o felină, şi se apropie zâmbind. Ajunge lângă fotoliu, se apleacă până avem feţele aproape lipite, ochi în ochi, şi apoi face lucrul pe care îl aştepta de ieri:
- Bau! îmi şopteşte blând…

De data asta sunt pregătit. Mi-am cumpărat un mp3 player. Mobilul e în continuare interzis. Ascult cu căştile la urechi Mike Oldfield. „Sentinel” îmi povesteşte despre peisajele pe care nu pot să le văd, am în faţă patru ore de întuneric până la Fermă. Am avut de ales între o dubă închisă şi o limuzină, cu masca deja familiară pe ochi. Am preferat să fiu orb, urăsc să fiu închis. Mi-e cam sete, nu am băut nimic. Nu va exista nici o pauză pentru „necesităţi fiziologice”.
Domnişoara Nivea mi-a explicat acum o săptămână, cu zâmbetul ei fermecător, că, dacă nu am să mă pot abţine, pot face pe mine, nu se supără nimeni… Dimpotrivă, s-ar distra cu toţii de minune. Nu-i nimic, pot fi şi eu antipatic. Am cerut-o ca escortă chiar pe ea, şi dată fiind pregătirea ei, am rugat-o să recitească „Prolegomene”. Fiind un drum lung aş aprecia o discuţie despre Kant… S-a acrit ca o lămâie. Iuri mai că se cocoşase de râs. A spus că i se pare o cerere îndreptăţită, şi că o scuteşte de „sarcinile” de seară, pentru o săptămână. Să poată studia serios…
De când ne-am urcat în maşină, în afară de „bună ziua” nu a mai spus nimic. Cumva îi simt antipatia, străbătându-mă dinspre tâmpla dreaptă. Scot căştile, îi cer o ţigară, îmi pune în mână un pachet şi o brichetă. Le arunc înapoi spre locul unde o bănuiesc. „Nu aşa, că nu suntem la supermarket, aprinde-mi tu una, şi vezi să n-o bălășești cu ruj…”. Pauză câteva secunde, apoi aud bricheta clănţănind de patru ori. Probabil îi tremură mâna de nervi. Foarte bine, avem de rezolvat o problemă de ierarhie, înainte de a ajunge la Fermă. Trag adânc fumul în piept, şi expir lung…
- Acum, despre Kant…
- Da, ce doriţi să ştiţi? întreabă înţepată.
- Eu nimic, Kant mă cam plictiseşte. Sper însă că ţie ţi-a fost de folos. E bine să afli că percepţiile noastre asupra lumii sunt adeseori predeterminate. poate vei gândi mai mult pe viitor înainte să prezinţi un set de concluzii…
Tace.
- Pe de altă parte, te-am cerut pe tine ca însoţitor pentru că aş vrea, din când în când, să-mi ţin mâna pe genunchiul tău. Mă inspiră…
- Atât timp cât e vorba doar de genunchi… răspunde printre dinţi.
- Ok, o să te anunţ când simt nevoia. Acum mă scuzi… şi îmi pun căştile pe urechi, lăsându-mă mai bine pe spate, pe bancheta comodă.
Sper că mă urăşte, fie şi numai pentru ironiile care o aşteaptă printre ai ei. La Fermă va fi mult mai prudentă, în defensivă, îmi va fi mai uşor să preiau iniţiativa. La Fermă…
Oricât m-am gândit la locul ăsta, mi-e imposibil să mi-l închipui. E absurd dincolo de imaginaţia mea. Încerc o autoanaliză: cred că tocmai trăiesc şocul desfiinţării tuturor normelor care fac ca lumea mea să fie un întreg. Probabil aceeaşi incredulitate care îi încerca pe americani când au început să răzbată primele veşti despre lagărele de concentrare… Recapitulare: mergem într-un loc în care copii sunt vânduţi unor bătrânei, cumsecade în Europa lor, care vin să-i violeze, şi apoi sunt reciclaţi în bănci de organe. Am o senzaţie de ireal, ca într-un vis de serie B, după multă votcă proastă: merg să aleg care copil va fi omorât, pentru ca să trăiască Iulian. Sunt ca un şoarece prins în capcana silogismului perfect, cu o ucidere la fiecare capăt. E logica de fier a unei alegeri simple: cine urmează să moară…
- Mai vrei o ţigară?
Are un cu totul alt ton, aproape timid, vocea caldă. Îi sesizez abia acum parfumul discret. Ciudat, nu-l identific. E ceva naiv, inocent, totuşi insinuant, în mirosul care adie dinspre ea. Are un parfum de fetiţă cuminte, care se gândeşte, cu timiditate, cum ar fi să fie femeie…
- Ce parfum e ăsta?
- Îţi place? Te excită?
- E deosebit, nu-mi dau seama ce e…
- Noi îl numim „Innocence”, e parfumul pe care îl folosesc „răsfăţaţii” la Fermă.
- Răsfăţaţii?…
- Aşa le spunem noi copiilor la Fermă, o să vezi singur de ce…
- Şi parfumul?
- E făcut în laboratoarele noastre. Vizitatorii îl adoră. E o formulă originală din ghiocei şi hormoni recoltaţi între opt şi zece ani, şi începe să râdă cristalin, ascuţit, ca un copil obraznic căruia i-a ieşit o farsă.
Nu am înfrânt-o, va fi mult mai greu decât credeam…

Clipesc îndelung, încercând să mă obişnuiesc cu lumina. Aerul e foarte proaspăt, răcoros, aş spune că suntem undeva aproape de munte. Refuz invitaţia de a intra în „camera de adaptare”. Vreau să-mi recapăt acuitatea vizuală afară, să nu scap nici un detaliu, şi vreau să trag cu ochiul la împrejurimi. Îmi pun ochelarii. Curtea e mai degrabă mică. Alei cu pietriş, gen grădină englezească, sobră, nimic care să aducă aminte de copii. Singurul lucru neobişnuit e gardul metalic. Cred că are peste patru metri, blochează complet privirea. Mda, şi nici un copac. Doar arbuşti de maxim un metru.
- Îi ţineţi numai în casă? Nu prea e sănătos…
- Curtea de joacă e în spate, îmi zâmbeşte ea dulce.
Andreea, aşa se prezentase, când o întrebasem dacă crede în Dumnezeu.
„Spune-i sfântului Petru, când îl întâlneşti, că-i transmit salutări, deşi nu cred că o să am plăcerea, am bilet la expresul de subsol”. Nu puteam s-o văd, dar îi simţeam rânjetul în voce. Probabil doar zâmbea, ca şi acum, dar în spate e o grimasă cinică. Cum a putut ajunge aşa, cum au transformat-o?…
Mă întorc către vilă. Are un singur etaj, deasupra parterului, şi o faţadă lungă, cu coloane dispuse în semicerc în dreptul intrării. Ferestre tip oglindă, decoraţiuni discrete cu modele geometrice. Intrăm. Un hol larg, imediat în dreapta e o uşă pe care scrie „ADAPTARE” şi vizavi o alta, „VESTIAR”. În faţă o recepţie de sticlă, la care întrezăresc două siluete. Nu am timp să mă uit. Andreea mă îndrumă în stânga, spre vestiar. E obligatoriu duşul şi schimbarea hainelor. Mă sfătuieşte să folosesc şi toaleta dacă am nevoie. Cele din complex sunt rezervate copiilor şi oaspeţilor. Îmi las hainele în cabina 2, toate, cum mi-a precizat, pe umeraşele de plastic negru, şi ies pe cealaltă uşa pe care scrie „SHOWERS”. Încăperea e mult mai mare decât mă aşteptam. Sunt patru duşuri dispuse simetric, total expuse vederii, Nici urmă de ceva care să semene a prosop sau halat. Mai sunt încă trei uşi lângă cea pe care am intrat. Acum observ că nu au clanţe pe partea asta. Să vedem cum e cu duşurile. Mă apropii dar nu văd nici un robinet, probabil sunt cu celule fotoelectric. Da, şi ăsta e sigur un recipient cu gel de duş…
- Ce slăbănog eşti!
Nu am auzit-o intrând. E goală şi e superbă, cum mi-o imaginam. Arămiul pielii e continuu, fără urme de sutien sau slip. Singurul lucru care mă surprinde e părul pubian, roşcat, stufos, e la locul lui, tot. Îmi prinde privirea, de fapt cred că mă holbez de-a dreptul. Izbucneşte în râs şi vine spre mine, cu sânii rotunzi tresăltând uşor, în paşi de dans. 30 de centimetri distanță, ochi în ochi, o mână lăsată cald pe umărul meu:
- Ce-ţi închipuiai, că sunt rasă ca o gheişă? Hai să-ţi arăt cum e cu duşurile…
Nici o filosofie cu duşurile, e cum îmi închipuiam. Doar că orificiile dispuse pe verticală sunt suflante cu aer cald, asta explică lipsa prosoapelor. Mă clăbucesc conştiincios, cu spatele la ea. Știu că pudoarea e o slăbiciune, dar momentan mi-a pierit cheful să fac pe durul. O să-mi iau revanşa după ce mă simt în siguranţă, îmbrăcat. La naiba, iarăşi nu am auzit-o. E şi zgomotul de la duşuri… Mă masează profesionist pe spate, cu mâinile curgând lin, dar ferm, sorbind tensiunea fiecărui muşchi…
- Relaxează-te, că nu te violez. Văd că nu prea ajungi cu mâinile pe spate, lasă-mă pe mine…
Simt că mi se înmoaie genunchii. Plăcerea începe să se scurgă dinspre şira spinării spre încheieturi, se estompează totul, e doar momentul prezent, cu o senzaţie de bine pulsându-mi covârşitor în ceafă.
- Acum tu! Săpuneşte-mă pe spate!
Mă întorc, incapabil să mă împotrivesc. Mâinile pline de gel găsesc singure curbele pe care să alunece. Simt că mă cuprinde o erecţie totală, crâncenă, aş vrea să mă înfig în ea sălbatic, între fesele cu o despicătură perfectă, împinse spre înapoi şi în sus. Undeva în creier zdrăngăne o alarmă: „nu e cazul, nu e cazul!”. E îndepărtată, ca şi cum ar vorbi cineva în pungă în altă cameră. Nu are nici o şansă să treacă de bariera fierbinte a durerii pe care o simt vibrând adânc, din interiorul coapselor până în capătul sensibil, flămând, urlând în anticiparea atingerii zemoase, strâns lubrifiate. Brusc se lipeşte de mine. Mă masează uşor cu fesele, sus, jos, le încordează, mă ţine strâns, ca într-o capcană. Acum ar trebui să-mi îndoi uşor genunchii, doar puţin. E aproape la fel de înaltă ca mine. Să muşc din umărul rotund care îmi joacă în faţa ochilor şi să alunec năpustit în ea. E atât de uşor, atât de aproape, suspină profund… e ceva, respiră cineva în creierul meu, e cineva… are nevoie cineva de ceva… Fuck! Nu. Chiar nu! Fac un pas în spate. Respir greu, mă simt flasc de sus până jos şi am senzaţia idioată că transpir sub clăbucii de săpun. Se întoarce cu gura întredeschisă. E excitată, sfârcurile sânilor sunt ca două boabe de strugure ce stau să explodeze. Îmi vede faţa şi se schimonoseşte:
- Ce să spun, criză de conştiinţă la minut… Eşti mai prost decât credeam…
Ne clătim şi ne uscăm, fără vreun cuvânt. Ieşim pe singura uşă cu mâner. Alt vestiar. Salopete bleu, dintr-un material uşor, probabil de unică folosinţă, espadrile verzi, parcă am fi doi chirurgi, mă trece un fior. O ia înainte făcându-mi semn s-o urmez. Tăcerea se aşterne odihnitoare între noi. Coridor, coridor, stânga, dreapta, dreapta. Locul asta pare şi mai mare pe dinăuntru. Ajungem la o uşă colorată într-un portocaliu vesel. Ridică o sprânceană, ironic:
- Ei, acum o să vezi de ce le spunem „răsfăţaţii”…

Educatoarea, îngrijitoarea, ce naiba o fi, se întrerupe din explicaţii. Îmi aruncă o privire de evaluare, ca un samsar experimentat:
- Copii, avem doi oaspeţi, îi salutăm frumos. Pe Andreea o ştiţi, el e Victor…
- Bună Andreea, bună Victor, bine-aţi venit … ne urează un cor bine dresat.
Suntem la Grupa B. Copii între 8 şi 10 ani m-a informat Andreea. Încă nu m-am obişnuit cu decorul de Disney. Fotolii în formă de Mickey, jucării în disperare, pereţii cu tapet viu colorat, Cenuşăreasa, Peter Pan… Acum suntem într-un fel de clasă, cu pupitre dispuse în semicerc. Sunt cam zece copii, nu, unsprezece, şapte fete şi patru băieţi. Sunt îmbrăcaţi foarte modern, hainele par de calitate. Se simte cu putere parfumul „Innocence”…
- Cine le-alege îmbrăcămintea? îi şoptesc Andreei.
- Şi-o aleg singuri, din reviste.
Una dintre fetiţe îmi zâmbeşte şăgalnic, şi… da, nu mi se pare, e dată cu albastru la coada ochilor. Foarte puţin şi foarte discret, dar e machiată și stă foarte dreaptă, cu mugurii sânilor împungând în bluza azurie. Pare mătase după cum se mulează pe forme. Ridic întrebător ochii spre Andreea. Nu intenţionez să joc rolul personajului venit în inspecţie.
- Vino, vreau să îţi mai arăt ceva.
Trecem prin încă două saloane, probabil camere de joacă. E o opulenţă ciudată în ambianţa de poveste, în imaginile vesele şi culorile aprinse, în jucăriile adunate în cutii de plasă prin colţuri. E un optimism atât de bine regizat încât mă zgârie pe nervi. Coridorul vine ca o uşurare…
- De ce trebuie să văd toate astea? întreb.
- Erai îngrijorat de starea de sănătate a copiilor. Acum poţi să vezi cu ochii tăi că sunt bine îngrijiţi.
Știu că nu e acesta motivul dar o las să continue.
- Pentru toţi, aici e paradisul. Felul cum trăiau acasă, în cazul când îşi mai amintesc, e un vis urât. Şase, şapte copii într-o cameră cât un coteţ, cel mai adesea morţi de foame… ştii, cei mici mănâncă ultimii, dacă mai rămâne ceva. E o privelişte destul de urâtă. Majoritatea părinţilor sunt fericiţi să scape de doi-trei copii. Acum opt luni, un beţivan ne ruga să-l luăm şi pe ăla micu, că-l dă gratis, ba mai lasă şi din bani pentru ce alesesem…
- Şi l-aţi luat?
- Nu, era distrofic. Nu renta să-l punem pe picioare. Și avea doar trei ani, ar fi fost o investiţie de lungă durată. În principiu, după un an la Fermă, copii încep să interacţioneze cu clientela…
- Nu e o întâmplare că îmi spui toate astea…
- Evident că nu, e dorinţa lui Iuri. Într-un fel straniu, pare fascinat de tine…
- Mda… Ce era aia, o sală de clasă? Îi şi instruiţi?
- Normal. În primul rând mulţi nu ştiu română, şi oricum toţi trebuie să înveţe un pic de engleză. Clienţilor nu le plac muţii. Și nici proştii… Vor să se joace cu copiii, să stea de vorbă. Sexul e doar o parte din distracţie…
- Acum unde mergem?
- O să vezi, am ajuns deja. Poftim, după tine, îmi spune deschizând uşa stacojie, lângă care ne-am oprit.
Intru, şi rămân înţepenit în prag. E o încăpere mare, de vreo 40 de metri pătraţi, scăldată într-o lumină difuză, de asfinţit, arătând ca o combinaţie neverosimilă dintre un salon de masaj erotic şi camera de joacă a unui copil. Pe podea e o saltea imensă. Perne răspândite pe jos, oglinzi pe tavan şi pe pereţi, şi jucării, jucării peste tot. În stânga, pe nişte rafturi de mahon, întrezăresc nişte vibratoare şi o colecţie de dildo-uri, etalate după mărime. Lângă ele un căţel de pluş, cu limba scoasă. În mijlocul camerei un balansoar din plastic. Undeva în spate o cadă de jacuzzi, pe peretele din dreapta un bar, cu sticle de băutură, ciocolată, fursecuri şi sucuri. Sunt şi două plasme imense, una lângă bar, cealaltă chiar lângă uşa pe care am intrat. Mă uit la ele lung, Andreea îmi explică, amabilă:
- Mulţi vizitatori se uită cu copiii la desene animate. E o plăcere să-i vezi tăvălindu-se de râs. Ba chiar avem un austriac care nu poate să facă sex decât pe „101 dalmaţieni”… Şi, în plus, mai toţi vor ca şedinţele din „camerele plăcerii” să fie înregistrate pe video. Adeseori se uită împreună cu pupilii lor la înregistrări…
- Se uită… cu „pupilii”…
- Da, cum te-ai uita tu cu fiul tău la o înregistrare mai veche, în parc, la joacă. Ce, nu v-aţi filmat niciodată?…
- Asta e… asta e, mă bâlbâi eu, cu totul altceva…
- De ce, pentru că e legată de sex? Copiii se amuză foarte tare. Vrei să-ţi pun o înregistrare? şi pleacă deja înspre bar, spre telecomandă, bănui…
- Nu!… De fapt, de ce suntem în…ăăă… o cameră a plăcerii?!…
- Iuri vrea să-ţi facă un dar. S-a gândit că eu s-ar putea să nu-ţi fiu pe plac, aşa că…
Bate de două ori din palme. Se deschide o uşă în cealaltă parte a încăperii. Nici n-o observasem, e decupată în tapet. Intră două siluete micuţe, subţirele, ţinându-se de mână. Pe măsură ce se apropie văd că sunt o fată şi un băiat. Blonzi, ochi albaştri, maxim doisprezece ani. Seamănă izbitor. Fata poartă un furou roşu, deasupra genunchiului, complet transparent. E doar un voal care adie în jurul formelor de copil, cu şolduri înguste şi sânii abia conturaţi. Băiatul are o tunică neagră, decupată artistic. Prin tăieturi iese în evidenţă albeaţa unui trup ce pare fragil. Se opresc în mijlocul camerei şi lasă să alunece hainele de pe ei. Amândoi au legat în jurul mijlocului un şnur gros de un deget, ea roşu, el negru. Fac o piruetă graţioasă şi apoi se iau din nou de mână, zâmbindu-mi ca doi nepoţi către unchiul venit în vizită…
- Gemenii albaştri, şopteşte Andreea. Cei mai pricepuţi şi inventivi dintre „răsfăţaţii” noştri. O să vezi, ce-ai experimentat cu mine la duşuri e floare de măr. Drăcuşorii ăştia mici te pot ţine în orgasm ore întregi. E o experienţă care în mod normal începe de la 3000 de euro…
Se uită avid către ei, lingându-şi uşor buzele, cu un amestec de invidie şi poftă. Am cumva impresia că fixează penisul băiatului, în semierecţie. Îmi doresc cu intensitate s-o pleznesc. Tare, cu avânt. Dar mă simt îngrozitor de obosit, stors de vlagă şi voinţă până în vârful unghiilor. Tot ce vreau e să se termine, să se sfârşească odată…
- Parcă aveam nişte afaceri de rezolvat. Cât despre cadou, spune-i lui Iuri că-i mulţumesc. Dacă e transmisibil – te rog, nu te sfii…

Camera în care intrăm nu mai seamănă deloc cu Disneyland-ul. Am trecut de două uşi grele, acţionate pneumatic. E o combinaţie de închisoare cu grădiniţă amărâtă de cartier. Pereţii vopsiţi într-un bleu chior, mobilier de plastic, linoleum pe jos. Câteva perne cafenii pe podea, par confecţionate din muşama. Înăuntru sunt patru copii, îmbrăcaţi în salopete portocalii. Nu zăresc decât vreo trei păpuşi şi o maşinuţă, aruncate în părăsire pe jos. Unul dintre ei, un puşti şaten, stă ghemuit într-un colţ, cu genunchii la gură, privind în gol. La o masă, cu spatele la intrare, o fetiţă cu codiţele lăsate pe spate, pare că desenează. Nu se întoarce spre noi deşi e imposibil să nu fi auzit uşa grea, de metal. Lângă ea, întinsă direct pe podea, cu capul sprijinit pe o pernă, o fată care pare aproape adolescentă. Ne urmăreşte cu privirea dar nu schiţează nici un gest. Singurul care mă bagă în seamă e un năpârstoc pricăjit, blonduţ, care năvăleşte spre mine din fundul încăperii:
- Tu eşti tatăl meu? Ai venit să mă iei acasă?
Mă las pe vine, lângă el.
- Cum te cheamă?
- Mihnea!
- Şi câţi ani ai Mihnea?
- Şase! Cred…
Se uită în jur, dezorientat. Dă cu ochii de Andreea şi tresare speriat, se instalează panica pe faţa lui…
- Te rog frumos, o să fiu cel mai cuminte băieţel. Poţi să fii tu tăticul meu?…
Începe să plângă, tăcut, fără suspine, îi şiroiesc lacrimile peste obraji, în jos, pe gât.
- O să fiu cuminte… Nu vreau decât să plec acasă, se jeluie încetişor.
- Marş la loc! se aude deodată, metalic, vocea Andreei, pocnind ca o cravaşă. Piciul îngheaţă, ca un şoarece în faţa unei cobre, apoi începe să tremure necontrolat. Încearcă să se îndepărteze de-a-ndărătelea, dar nu-l ascultă picioarele. Cade în fund, paralizat de teroare. Îl iau în braţe şi mă ridic cu el în picioare. E uşor, nu ştiu dacă are 20 de kilograme. Mă răsucesc către ea şi şuier că toată ura adunată de trei luni încoace:
- Dacă mai intervii o singură dată, neîntrebată, plec indiferent de riscuri, şi afacerea cade.
- Copiii ăştia sunt bolnavi psihic, şi nu e cazul…
- Taci!! Taci chiar acum, sau jur că angajez pe cineva să te facă să taci!…
Mă priveşte sălbatic, muşcându-şi buzele, dar amuţeşte. Mihnea şi-a lăsat capul pe umărul meu. Îi simt lacrimile prin materialul subţire al salopetei. Tremură în continuare şi mă ţine strâns-strâns de gât, cu disperare, cum mă ţinea Iulian când alergam cu el în braţe spre camera de gardă de la Floreasca, după prima criză de sufocare… Mă aşez cu el în mijlocul camerei, pe o pernă…
- Ce zici, încercăm un joc?
- Ce joc? mormăie cu nasul înfundat şi cu faţa lipită de pieptul meu.
- Ai auzit de „mima”?
- Îhî…
- Fă-te utilă şi adu-ne nişte şerveţele, vreau să-i suflu nasul, mă întorc către Andreea. Şi nişte suc, că ne e sete.
Vrea să protesteze, renunţă, face un gest de lehamite şi dă să plece.
- Aşteaptă un pic. Voi ce suc vreţi? mă întorc spre ceilalţi copii.
- Eu vreau de piersici, se ridică în capul oaselor fata lungită pe jos.
- Fructe de pădure, se aude înăbuşit, dintre braţele mele.
Mă uit spre ceilalţi doi copii. Codiţele s-au oprit din desenat, dar nu se aude nici un sunet. Băiatul din colţ priveşte în continuare în gol, pare că nici nu aude ce vorbim.
- Hannei îi place de portocale, şi lui Gyuri o să-i dau eu, tot de piersici bea. Pe mine mă cheamă Maria. Tu cine eşti? mă întreabă fata de pe podea.

Pe la a cincea tură de mima, Gyuri a tresărit, ca şi cum s-ar fi trezit brusc, din somn, şi a venit lângă noi. Hanna mimează un iepure, e tare caraghioasă ţopăind pe vine, cu codiţele fluturând. Mihnea râdea să se strice. Îi spun că nu-i mai dau suc până nu se potoleşte, că se-neacă. Luăm o mică pauză, să ne liniştim, cu un joc mai „aşezat”. Fazan? Nu par prea încântaţi, probabil îl tot jucaseră. Jocul rimelor? N-auziseră. Le explic ce sunt rimele, le dau câteva exemple. După câteva încercări simple, cu cuvinte alese de mine „mare, tare, soare”, aleg ei cuvântul. Mihnea primul, el e cel mai mic, eu ultimul.
- Fân.
- Stăpân.
- Hapsân, spune Maria şi se uită spre Gyuri, care ezită. Hai, că mai sunt, îl încurajează. Gyuri se luminează la faţă, a găsit:
- Plămân!
Rămân cu gura căscată, fără aer. Parcă am cenuşă pe limbă…
- Ce, nu e bun? se-ngrijorează el.
- E bun, îmi înghit nodul din gât, doar că… Aş zice că a venit timpul să mai facem ceva haios, vreţi?
- Daaa! se aude, în cor.
- Ştiţi jocul „Simon says”? Adică „Simon spune”? Fiţi atenţi! Simon e un băieţel invizibil, care îmi şopteşte la ureche ce să fac. Voi trebuie să faceţi exact ca mine, şi dacă reuşim să facem tot ce spune el, Simon o să devină vizibil! Vreţi să încercăm?…
Mă ustură ochii, dar acum ne jucăm, şi – toată lumea ştie asta – joaca e cel mai important lucru care a fost inventat vreodată. E magia din care se nasc visele.
Andreea a rămas înţepenită într-un colţ, lângă intrare. Mă priveşte ca hipnotizată. Nu înţelege ce se întâmplă. Nici eu nu înţeleg prea bine. Totul trebuia să fie simplu, impersonal. „Ăsta!” şi gata, am plecat. Şi totuşi, o fărâmă de înţelegere creşte, în timp ce ţopăi într-un picior, cu hoarda de copii după mine, tăvălindu-se de râs. Mă bântuie o frază dintr-un sfârşit de roman, parcă de fraţii Strugaţki: „Nu poţi să faci binele decât din rău, pentru că nu ai altceva din ce să îl faci”. Cam aşa suna… Şi în timp ce merg în pasul piticului, cu mâinile la spate, se-nfiripă o idee. Un pic palidă, un pic străvezie, dar e cea mai bună idee din lume, pentru că e singura. Fac tumbe, şi încep să aştept. Am încredere că până la urmă o să ne vadă, cât de frumos ne jucăm noi aici, cum am alungat toată tristeţea din cameră, cum am oprit timpul în loc, să aibă El vreme, să se hotărască. Cât ne jucăm, nimic rău nu se poate întâmpla, curgerea lumii e suspendată, într-o oază mică, de fericire. Bat din palme, deasupra capului, alături de patru copii îmbujoraţi, ca să-I dăm timp. Să găsească un miracol. Inventează El ceva, că de-aia e Dumnezeu. Nici eu, nici copii ăştia, nu mai avem nici o soluţie în afară de El, e imposibil să nu ştie… Ne prăbuşim pe podea, gâfâind şi râzând. Maria vine şi se-aşează în faţa mea. Se uită ţintă la mine. Abia acum îi observ ochii, verzi, adânci, şi deodată îl am în faţă pe Iulian, care mă priveşte, cu ochii lui inventaţi special pentru mine… Îmi pune o mână pe obraz, mă mângâie uşor:
- Eşti un om bun… De ce plângi?

Mama mă sună de la Viena, au ajuns cu bine. Sunt în salonul în care am fost şi data trecută. Iulian îi povesteşte peripeţiile noastre, de la plecarea din Viena. E nerăbdător să facă operaţia, abia aşteaptă să joace fotbal. Vorbesc şi cu el, un pic, îi promit că ne vedem înainte de… Da, o să fiu acolo şi când se trezeşte, cu o poveste pregătită… „fără râs!”, „fără râs, tată…” Mama îmi plânge la telefon. Ce noroc am avut cu familia asta din Franţa, care a văzut site-ul lui Iulian, şi a hotărât să doneze plămânii băieţelului lor, în comă de doi ani, pentru a salva o altă viaţă… A fost un reportaj şi la PROTV. L-am văzut şi eu. „E un miracol, mai du-te şi tu la biserică, băiete”. Promit să mă duc. Până la urmă, în faţa agitaţiei media, Guvernul a hotărât să ne plătească operaţia. Am dat înapoi împrumutul ipotecar. Mama mă tot bate la cap, că ar trebui să găsim cumva familia asta, să-i mulţumim, chiar dacă au hotărât să rămână anonimi. Îi spun că o să vedem ce putem face, după transplant… Bine c-am găsit plămâni, îmi zice. Bine c-am găsit. Închid.
Îmi întind spatele în fotoliul comod din avionul particular închiriat special pentru zborul acesta. Într-o oră suntem la Viena. Mă sună Iuri. Îmi confirmă că cei trei copii sunt puşi la păstrare, pentru orice eventualitate. Ne-am înţeles ieftin. 1.200 de euro pe lună, per bucată, pentru cazul în care organismul lui Iulian refuză transplantul. În faţa mea pe un fotoliu roşu, se lăfăie Andrej. Cine-ar fi bănuit că bruta care m-a întâmpinat acum două luni e medic specialist în transplanturi? Îmi zâmbeşte, cu o mână pe cutia frigorifică albastră. Din când în când priveşte aparatele de monitorizare. Respiră competenţă, cât e el de matahală.
Am ales-o pe puştoaica cu ochi verzi, pe Maria… Ceilalţi ştiu că a fost adoptată de mine, şi că în curând le vine şi lor rândul. Am văzut înregistrarea video, erau foarte fericiţi. La despărţire Maria plângea… Nu că ar avea vreo importanţă, am plămâni pentru Iulian, şi încă trei perechi, dacă e nevoie… Nu mă simt vinovat. De fapt, nu simt nimic. De-abia aştept să mă cheme Dumnezeu la El, să ne răfuim…

Notă: aștept păreri dacă ar trebui să dezvolt acest text într-un roman (ar trebui să fie de șase ori mai lung) sau dacă să-l public pe hârtie ca atare.

În disperare de cauză, naziștii au trimis în Statele Unite agenți sub acoperire pentru a fura formula secretă a băuturii. Odată ajunși pe teritoriul Americii, fiecare agent a acționat pe cont propriu. Unul dintre ei s-a îndrăgostit de o fată într-un bar după ce aceasta i-a făcut cinste cu un pahar de cola. S-au căsătorit și au avut trei copii, dintre care unul este director de vânzări al companiei Coca-Cola în Albania, iar ceilalți doi sunt consumatori fideli ai brandului (circa 500 de litri din prețioasa băutură pe an). Un alt agent, pe nume Hans Ruedi Fritz a reușit să se infiltreze în una dintre fabricile Coca-Cola și, în decurs de doar câteva luni (ei, ce înseamnă perseverența nemțească!) a ajuns să afle rețeta secretă, dar când a văzut din ce este făcut siropul a avut o cădere nervoasă și a fost internat de urgență într-un ospiciu. Nu a mai apucat să raporteze superiorilor săi cum stă situația. Mulți ani mai târziu, vânzările companiei Coca-Cola erau în scădere, și toată conducerea era în pană de idei. Degeaba făceau brain-storming după brain-storming că nu le venea nici o idee pentru o nouă reclamă. Părea că agențiile de publicitate erau plătite degeaba. Compania a oferit recompensă celui care va veni cu o nouă idee de promovare. S-au primit mii și mii de scrisori, dar niciuna dintre ele nu vădea acea sclipire de geniu. În disperare de cauză, compania a apelat la conducerea ospiciilor de pe cuprinsul întregii țări. Nebunilor li se zicea că trăiesc în țara Coca-Cola și erau rugați să descrie ce văd. Câteva dintre aceste mărturii s-au păstrat până azi în arhive: pacientul X (spitalul Searchy, Mount Vernon): am văzut zgârie-nori sub forma clasicei sticle de cola prin care urcau din când în când bule de dioxid de carbon. Ele erau de fapt lifturi, dar nu puteai să le controlezi traiectoria, chiar dacă eu încercam totuși să fac asta la nivel mental, dar nu prea mergea, iar de multe ori bulele se spărgeau iar pasagerii săracii cădeau în gol și mureau. Tristă poveste, domnule doctor. Pacientul Y (Alaska Psychiatric Institute): dacă răzuiești etichetele de pe spate ale sticlelor, dacă ai destulă răbdare zic, eu nu am așa că o pun pe mama să răzuiască în locul meu, găsești benzi desenate cu Isus. Dacă nu m-ar deranja tot timpul nebunii ăștia de pe aici, până acum aș fi avut în posesie întreaga Noua Evanghelie. Cei mai șmecheri preoți au Biblii din astea, și meritul este desigur al congregației, care muncește din greu și mulți dintre membri ei au arsuri la stomac sau sunt mai tot timpul balonați, pentru a putea face cadou o astfel de biblie păstorului lor. Dacă stau să mă gândesc mai bine, dacă aș reuși până la urmă să am toată colecția, tot ce mi-ar mai lipsi ar fi să-mi găsesc enoriași. Aș fi făcut preot automat cu o asemenea.. Pacientul Zet (Aurora Behavioral Healthcare, California): iei un om, da?! Un om! Și îl pui să se uite prin fundul unei sticle de cola. Neapărat de 12 OZ! Altfel n-ai făcut nimic! Și îi dai indicații precise: umbli așa din stat în stat, din oraș în oraș, din bar în bar, și te uiți la oameni. Și ce crezi că va descoperi omul ăsta, dacă cercetează toate cotloanele, toate gurile de canalizare, toate liniile de metrou? Huh?! Îl descoperă pe ucigașul lui Kennedy. E uluitor. Trebuie să le spuneți neapărat celor de la FBI! Pacientul Hans Ruedi Fritz (Citrus Health Network, Florida): Acolo găsisem în sfârșit fabrica de fericire. Și eram fericit. Era o întreagă aventură să îmbuteliezi o sticlă de cola, dar eu reușeam să trec peste toate obstacolele, și copacul vieții înflorea din nou și secreta coca-cola. Eram fericit că sunt în slujba fabricii de fericire. Povestea trebuie să vă fie oarecum cunoscută. Compania a preluat povestea fostului agent secret nazist și a realizat o întreagă campanie pornind de la ea. Hans Ruedi Fritz a văzut la televizor reclamele dar totul i s-a părut cât se poate de firesc. Era încă o dovadă că el este normal, și că lumea din capul lui chiar există.

Degeaba au așteptat sus-pușii întoarcerea agenților secreți. Nu s-a întors niciunul. Și nu era timp de pierdut. Se arătau primele semne ale lipsei băuturii magice. Piloții Luftwaffe aveau adesea stări de somolență sau își descărcau încărcătura explozivă asupra unor stânci. Erau demoralizați complet. Toți plângeau după Coca-Cola. Trupele speciale de artilerie ajunseseră să confunde vestul cu estul și bombardau cu rachete V1 câmpiile poloneze, anihilând printre altele 5000 de iepuri de câmp, 600 de vulpi și 800 de lupi, precum și două tabere de concentrație naziste. Ofițerii nemți de pe frontul african compuneau cântece de jale despre Coca-cola, și ar fi preferat să moară de sete decât să bea ceaiul libienilor. Hitler mai avea o ladă de cola și se atingea de ea doar atunci când trebuia să ia o decizie militară importantă sau când se certa cu Eva Braun și trebuia să o îmbuneze cumva. Atunci îi dădea o sticlă de cola și Eva își uita imediat supărarea. Trebuia găsită cât mai repede o soluție. Un înlocuitor. O băutură ariană, pură, care să fie cel puțin la fel de bună. Ceva care să redea încrederea soldaților în ei înșiși. Ceva care să le redea puterea de luptă.

Pe vremea aceea la conducerea companiei Coca-Cola din Germania se afla Max Keith. El a fost cel care a inventat noua băutură. Pentru a-i da un nume noii sale invenții, el le-a cerut angajaților să se gândească la unul. Joseph Knipp a spus fără să se gândescă prea mult: Fantazie (fantezie). De aici numele de Fanta.

Fanta era fabricată din rămășițele altor industrii alimentare (abundență de ingrediente ca-n timp de război). Printre altele se folosea zer și fibră de măr rămasă în urmă de la presele de cidru. În rest se folosea ce fruct se nimerea. La început, Fanta era îndulcită cu zaharină. S-a gândit ce s-a gândit Max și a hotărât să trimită câteva mostre și câtorva ofițeri importanți și membrilor guvernului. A dispus să se fabrice un lot special în care a adăugat taurină. După câteva zile a primit telefoane și scrisori elogioase la adresa noii băuturi. Mai toți spuneau: Max, nu are un gust cine știe ce, dar ce efect are! Am muncit ca un bivol după ce am băut Fanta! Fanta ist Fantastik! Hitler a băut trei sticle deodată și a decis invadarea Uniunii Sovietice. E minunat, Max! Soldații noștri vor cuceri întreaga lume cu Fanta. Max a primit aprobare de la Guvern pentru a produce noua băutură. Max a renunțat la taurină (era aproape imosibil să faci rost de așa ceva pe timp de război) și a dispus să se înceapă producția. Milioane de sticle de Fanta au ajuns pe front. Pentru stomacurile și așa chinuite de colici și de diarie nu mai conta o fantezie în plus sau în minus. Ofițerii le spuneau soldaților că noua băutură îi va face mai puternici și mai rezistenți. Soldații dădeau din umeri. Ei nu mai credeau în mesaje propagandistice. Ei vroiau să ajungă acasă. Mulți se uitau la eticheta colorată de pe sticlă și se gândeau la niște insule tropicale. Alții puneau Fanta în supă ca să îi mai dea gust. De altfel asta făceau și gospodinele din Vaterland. Adăugau Fanta în mâncare și în compoturi.

Prin această manevră însă, Max Keith a reușit să păstreze locul de muncă a sute de muncitori pe tot cuprinsul țării. În secret, Max continua să fabrice loturi speciale pentru cei din guvern și pentru ofițerii importanți din SS. Se spune că a înlocuit taurina cu cocaină. În tinerețe fusese traficant de droguri și își păstrase legăturile și în timpul celui de al treilea reich. Discursurile lui Hitler deveneau din ce în ce mai furibunde. Cei mai mulți dintre membrii guvernului deveniseră atât de alerți și de rapizi încât erau în stare să prindă muște cu mâna liberă în sala de consiliu. Ofițerii SS se simțeau atât de competenți și plini de viață încât mergeau la vânătoare de iepuri cu mîinile goale și neînsoțiți de câini. Despre un ofițer pe nume Klaus Lenz se spune că, după ce a început să consume cu regularitate Fanta, a organizat un concurs de șah în lagărul pe care îl conducea. Juca la 40 de mese deodată cu cei mai buni șahiști evrei din întregul lagăr. A luat bătaie la 10 din cele 40 de mese. S-a enervat atât de tare încât a împușcat el însuși 8 dintre evreii care l-au sfidat, spunând că asta este soarta pionilor, iar a doua zi i-a gazat pe ceilalți 32. Se spune că până și faimosul Schindler ar fi fost pe tripul cu Fanta când a născocit acel plan nebunesc care avea să ducă la salvarea vieții a mai mult de o mie de evrei. Oamenii de știință ar fi dat orice ca să poată obține valoroasa licoare. Iar cei care au reușit să facă rost, prin diferite cunoștințe, au început să aibă tot felul de idei nebunești. Unuia i-a venit ideea de a plasa pe orbita pământului o oglindă gigantică făcută din sute de tone de nitrat metalic care ar fi putut să ardă orașe întregi, să îi prăjească pe oameni ca pe niște bucățele de slănină și să îi facă pe toți copiii care se joacă cu lupa încercând să dea foc la un mușuroi de furnici să pară total inadecvați. La Auschwitz s-au făcut experimente pe prizonieri. Josef Mengele și-a concentrat atenția asupra gemenilor încercând să le schimbe culoarea ochilor prin injectarea în ochi a unei mari varietăți de chimicale dăunătoare organismului uman. Prizonierii erau de asemenea forțați să stea în cazi cu apă rece ca gheața pentru a găsi cele mai bune metode de a scăpa de hipotermie.

Noroc cu Operațiunea Agrafă, inițiată de serviciile secrete americane, plan de a răpi oamenii de știință naziști implicați în proiecte care puteau reprezenta un real pericol pentru Aliați, dacă ajungeau să fie duse până la capăt. Printre cei răpiți de Aliați se aflau și cei care erau pe cale de a realiza un dispozitiv, numit Die Glocke (clopotul), care i-ar fi pus pe nemți în posesia unui motor anti-gravitațional, precum și cei care au inventat farfuriile zburătoare. Americanii au avut grijă să nu ducă lipsă de Coca-Cola niciodată și le-au asigurat un mediu prietenos de lucru în care să-și poată vedea de treabă în continuare, nederanjați de nimeni.

Între timp, în Germania lucrurile o luau razna. Max nu mai putea să facă rost de cocaină, ce îi mai rămăsese păstra pentru Führer. Cei care erau împotriva lui Hitler au răspândit un zvon potrivit căruia unele etichete de pe sticlele de Fanta, privite în lumină conțin o svastică. Prezența svasticii era o garanție că în sticla respectivă se găsește adevărata Fanta. Gestapo-ul a efectuat sute de razii prin alimentare și depozite, a confiscat stocurile de Fanta, dar nu au găsit nimic. Profitând de neatenția Gestapo-ului, s-a pus la cale operațiunea Valkyrie, fără succes însă. Max a fost interogat dar nu a recunoscut nimic. Hitler a dispus să se înceteze interogatoriul, Max fiind unul dintre puținii oameni în care mai avea încredere – sau avea nevoie de Fanteziile pe care doar Max i le mai putea furniza. Hitler nu a ordonat niciodată retragerea, și asta, spun unii dintre apropiații săi se datora consumului excesiv de Fanta. Se spune că mâna lui Hitler tremura atât de tare când a încercat să prindă medaliile pe pieptul băieților din Hitler Jugend de ziua lui, în fața bunkerului său din Berlin, încât cameramanii au trebuit să filmeze de mai multe ori scena până a ieșit cât de cât satisfăcătoare.

După sfârșitul războiului, Max a fost contactat de compania mamă din State, și rețeta sa a fost preluată și îmbunătățită. Astăzi, Fanta este o inofensivă băutură carbogazoasă, pe care o găsești în aproape orice magazin, și doar foarte puțini își mai amintesc de Max și de băutura naziștilor.