FDL.ro

I-am spus ca nu mai am celule roşii sau albe în sange. Am doar celule Deea. Ea s-a uitat la mine şi a zâmbit. Râsul ei cristalin mi-a inundat mintea.
- Celule Deea, a intrebat ea ?
-Da, celule Deea, am raspuns eu, înotând prin ochii ei verzi, prin marea de smaralde. Asemeni unei teribile şi incurabile boli, asemeni unui virus mi-ai invadat organismul şi îmi schimbi ADN-ul.
Deea : cancerul meu. Numai că acum când am început să lupt împotriva acestui cancer cu toate forţele mele, virusul începe să-şi arate colţii.
Mi-am plâns toate durerile , toate cuvintele. Pentru ea. Iar acum, sunt JALNIC. Sunt patetic. Sunt un wussy – pussy, un penibil ,. Un ridicol.
- Cretinule !!! Nu ştii ca nu mai există romantici ? Esti un tampit !! Cum ai indrăznit sa exprimi ceea ce simti ?
Asta este. Ultimul poet romantic din sufletul meu s-a stins din viaţă. S-a sinucis asemenea lui Kleist sau a fost asasinat asmenea lui Eminescu ? Cine poate stii ? Ascundeam multi poeti in suflet. Dar incet incet unul cate unu au fost toti măcelariţi. Si acum ce fac ? Acum când mi-am îngropat ultimul poet şi plâng la mormântul lui unde orice floare se ofileşte. Asta e, va trebui sa o uit, îmi spuneam. Însa fiecare zi fără ea era din ce în ce mai grea. Aşa că într-o zi ne mai suportând absenţa ei hotărâsem să o văd din nou cu toate riscurile implicate.
Cu cat ma apropiam mai mult de uşa apartamentului, inima imi bătea să iasă din piept.

Era o alegere incitantă. Să intru în camera ei sau să mă întorc. Intrasem. O găsisem întinsă pe jos, uitându-se la televizor.
O lovisem uşor cu vârful pantofului in coaste. Apoi imi pusesem piciorul pe stomacul ei. Nici nu mi-am dat seama cum ajunsesm cu genunchiul pe pieptul ei şi cu mâna înfiptă în gâtul ei subţire. Puteam vedea că încet rămâne fără aer. Faţa i se înroşea, iar două vene de pe frunte i se umflau. Mă privea cu disperare. Mâinile ei se agătau şi îmi zgâriau cu unghiile, braţele. Vroia sa îmi spună sa o las, insa nu mai avea voce. Viaţa se scurgea din ea, în timp ce lacrimile curgeau din ochii mei pe buzele ei. Murea, ştiam că moare, cumva vroiam să o prind la graniţa acea dintre viaţă şi moarte, să simtă puţin gustul morţii. Cumva simţisem că ajunsese la ultima rasuflare. Speriat îmi luasem repede mâna de pe gâtul ei subtire. Se uita la mine cu lacrimi în ochii şi apoi îmi zâmbi.
- Îmi place. Mai fă-mi asta odata !
- Iţi place, pasăre de doi bani ! Nu-ţi plac băieţii sensibili. Vrei un animal . Iţi arăt eu animal. Şi eu pot fi un animal. Pentru tine, orice draga mea, chiar si moartea !
Cu o licărire in ochii îmi zâmbi răutacios si scuipă printre dinţii :
- Nu ai coaie. Nu ai sânge. Nu ai testosteron nici cât un şoarece. Nu eşti un bărbat adevarat. Eşti un fătălău !

Auzind-ui cuvintele o plesnisem peste faţă. Inelul meu mare cu piatră verde îi lăsase o urmă pe obrazul drept. Apoi o apucasem de gât, strângând-o tare. Vroiam să o aduc din nou la graniţa aceea intre viaţa şi moartea şi să o întreb care este motivul pentru care ar trebui să o las să traiască. Vedeam din nou cum se înroseste, cum ochii aceea de un verde aprins ies din orbite. Vedeam cum rămâne fara rasuflare. Vedeam cum mâinile ei lovesc cu disperare podeaua. Însa privirea ei şi zâmbetul sadic îmi spuneau să continui, să nu mă opresc. Eu însă eram undeva departe pierdut, plăcerea de a o vedea cum moare încet îmi trimisese sufletul în cel mai adânc abis. La un moment dat se uita la mine şi încercă cu ultimele forţe care îi mai rămăseseră să se elibereze din strânsoare mea. Acum ochii ei imi aruncau fulgere, şi în privirea ei vedeam furie şi disperare, însă nu mă mai puteam opri. Vedeam cum ceva frumos se stinge, sub ochii mei. Ce privilegiu nemaintâlnit. Să văd cum se ofileşte o floare. Să o vad lipsită de speranţă.Însă cu cât mai mult mă implora , cu atât mai tare sângele îmi clocotea în vine.
-Târfă nenorocită, de ce te-aş lăsa în viaţă ? Parazit, păduche, eşti Aliona Ivanovna mea şi ar fi o crimă mai mare să te las să trăieşti. Nu încerca să cauţi scuze, sau argumente. Nu te vor ajuta. Roagă-te cui vrei tu. Azi, acum, aici, de mâna mea…vei muri !!!
Clopotul bisericii, soneria telefonului, sirena unei ambulanţe. Toate îmi răsunau în creier. Cu mâinile mele, încleştate pe gîtul ei, nu mai puteam fi salvat, de nimeni şi nimic.
Nu mai auzeam, nici strigătele ei nimic. Însă deodata ridicasem ochii înspre cer şi vazusem apusul sublim. Undeva, cumva Îl văzusem acolo ascuns printre norii aurii si dintr-odata simţisem lacrima unui înger căzându-mi spre obraz.