FDL.ro

eram ruptă de oboseală. si parcă văd rânjetul cinic al mamei: dar de ce sa fii, dragă, obosită? că doar nu munceşti… in fine depăşim frustrarea ratării sociale, deşi aici se pot găsi ceva rădăcini pentru melancoliile mele pestilenţiale & invidii & teamă & dezgust, dar sa trecem la poveste.

incep din 2006. cand eram energică, vroiam să fac evenimente literare, să pun poezia in scenă, să fac experimente inter art. si am auzit de festivalul international Printemps de poetes, organizat in Franta, răspîndit in lumea francofonă ca o franciză culturală, ce aduna laolaltă în aceeasi săptămână poeţi de pe 3 continente. fiecare ţară avea libertatea de a organiza ce fel de evenimente vrea, scopul era să atragă atenţia asupra poeziei. la noi iniţiativa a fost preluată de Linda Maria Baros, rezidentă la Paris, poetă din România. tatăl ei, Aurel Maria Baros, se ocupa de gestionarea la nivel local si logistic a acestui Festival al poeziei, una din puţinele ocazii ale poeţilor de toate vârstele şi din toate “găştile” să stea in faţă şi să citească unui public. eu am fost mai ales entuziasmată de ideea de lecturi în licee, aşa că m-am alăturat echipei prin implicarea câtorva licee bucureştene noi în lanţul de lecturi. apoi a apărut ideea dezbaterilor în Club A, pe tema festivalului, dar si pe teme mai picante, abordate rar (finanţări, poezia pe web, poezia urbană etc). trei ani la rând am deschis uşile a peste 7 licee noi in Bucureşti (alături de cele peste 15 unde organizase domnul Baros) către lectura poeţilor de toate vârstele. apoi au început criticile (unele fondate ce-i drept, dar neconstructive). că festivalul mai ales la nivel local promovează veleitarii. că este un festival mult prea extins, si de aici se pierde din calitate. că lecturile astea in licee oricum nu schimba nimic din percepţia tinerilor despre literatura. ca eu ma implic neprofesionist in a organiza asta. ca ce competenta are domnul Baros sa gestioneze asa ceva. ca se cheltuie bani inutil. ca mai rău daunează poeziei etc etc.

recunosc. eram naivă. si nici măcar bunele intenţii nu mai au importanţă după 3 primăveri de dat zeci de telefoane, negociat, rugat, stabilit ore şi locuri, teme şi invitaţi. mulţi colegi de-ai mei de generaţie mi-au trântit in faţă toate astea destul de brutal. nu era deloc ceea ce aş fi vrut să provoc. spuneau, citez limpede din memoria afectivă, că “nu îşi vor asocia niciodată numele cu aşa o manifestare!”… eu făceam asta voluntar, plină de speranţă şi poate de ceva histrionism. am in mine un soi de activism găunos care îmi aduce numai belele. poate că nu moderam cum trebuie dezbaterile alea, poate că mă aşteptam la prea mult de la interacţiunile dintre poeţi şi public. lucrurile astea se perfecţionează pe parcurs. dar ceea ce mă umple de confuzie şi oarecum de indignare este că anul accesta, când festivalul nu a mai primit finanţare de la USR (deşi măcar printarea cărţilor poştale cu imaginea poetului şi un scurt poem se putea păstra, puteau fi distribuite in locuri neconvenţionale, nu costa mult şi era o metodă foarte simpatică de promovare, de deschidere) festivalul a rămas exclusiv in gestiunea Institutului Francez, care a organizat o Nuit de poesie pentru a marca săptămâna poeziei în Francofonie, prin grija poetei Svetlana Cîrstean. o seară de poezie de foarte bună calitate, ce-i drept. aceeaşi critici de anii trecuţi s-au hotărât brusc să îşi asocieze numele cu această iniţiativă deoarece era “în sfârşit” organizată de cineva onorabil, de Institutul Francez. deşi tot acesta organiza si până atunci Festivalul “tentacular”, dar poate nu dădea la fel de bine la imagine ca acum.

trecând peste tristeţea asta (şi pe convingerea că nu doar inabilităţile mele de organizare şi naivitatea sunt buba) am avut parte marţi noaptea (căci serata s-a întins către miezul nopţii) de o porţie foarte bună de poezie. traducerile în franceză au adus muzicalitatea şi nostalgia lor, întregind atmosfera, mai ales prin lectura profesionistă. cafeneaua a fost aproape plină, feţe luminoase întinse pe pernele negre, ascultând, tresărind de spaimă sau uimire la unele de versuri, zâmbind ironic sau chiar râzând copios la altele. întreruperile de ritm între lecturi au făcut ca sala aproape să se golească către final, dar asta a adus o oarece intimitate si era un risc prevăzut.

ioan es pop a venit cu artileria grea, cu poemele din Olteţului, pline de farmec şi de durere şi proaspete mereu. angela m-a sedus total cu fragmente din “tăcerea sexuală”, chiar în moalele capului. atât de frumoasă era neagră, sfioasă şi sigură pe sine, jucăuşă şi plictisită. doina ioanid ne-a bulversat cu căldura ei din poemele cu Aricioaica, de o singurătate împinsă până la durerea fizică. la fel şi svetlana, citind spre sfârşit chiar din “floarea de menghină” dar şi altele noi. elena şi-a expus “spaţiul privat” pe un ton rece, tăios. am stat în prejma versurilor ei ca în faţa unui câine drag pe care nu l-am mai văzut de ani de zile, pe care vreau să îl mângâi, simt nevoia să îl mângâi, dar mi-e teamă că mă va muşca sau va sări pe mine şi renunţ. dan sociu a citit poeme consacrate şi mai ales poemul meu preferat din “cântecele excesive” care se termină minunat: vor vorbi în limba lor limba noastră de dragoste. am obţinut şi un autograf pe “nevoile speciale”, pe care acum le savurez îngândurată. sgb bombastic, mizând mereu pe contrastul asta crud (şi care, se pare, seduce negreşit) între agresivitate şi duioşie, între bădărănie şi eleganţă, între cum citeşte şi ce citeşte. răzvan ţupa a instituit din nou revoluţia poetică, mi-e adesea greu să mă conectez la proiectele lui vizionare, dar varianta poetică la imnul României mi-a plăcut.

in concluzie sunt dezamăgită, de mine în primul rând. poate că mediocritatea mă aşteaptă cu gura căscată la fiecare pas şi eu mă tot foiesc în jurul ei şi refuz să o accept. voi lua o pauză de la evenimentele literare mondene o vreme  (parcă şi plecarea asta la Bruxelles mă apasă greu), mă simt străină, mă simt inaptă. deşi am nevoie de poezie ca de un bandaj steril, prefer să las rănile se vindece în aer liber.