FDL.ro

Omul e un lucru. Omul cugetă, simte, afirmă, înţelege. Esenţa , frumuseţea lucrului e conferită de faptul cugetării. Cum denumim lucrul care se află în afara cugetării? Mulţi ar spune, un nimic. Răspunsul corect e doar lucru. Când acest doar lucru se apleacă spre cugetare devine lucrul obiect. Cartea Genezei ne spune că Dumnezeu l-a creat pe Adam după chipul şi asemănarea Lui şi a folosit ca materie pământul (res extensa). Apoi a suflat asupra lui Adam Spirit (res cogitans), aşa că omul este şi substanţă întinsă şi substanţă cugetătoare. Corpul este divizibil din firea sa, pe când sufletul e indivizibil. Nu ne putem întinde sufletul, ci doar putem cugeta. E o cauză directă asupra minţii mele în momentul timpului meu liber, stând în parc, pe o bancă, doar câteva minute. Cine sunt? De ce judec pe Homo faber. Timpul liber permite o asociere a calităţii, continuităţii, duratei pure atinsă doar de soare? Mă folosesc de intuiţie să clasific ori să clarific un lucru atât de dificil şi complex dar care are esenţă? Ar trebui să mă ridic şi să-mi uit teoria, să trec peste oamnei cu privirea. Privirea se opreşte pe vârful pantofului meu. Natura a înăbuşit ideile mele depravate. De unde şi către unde se îndreaptă toţi oamenii din parc? Eu sunt omul ce acţionez sub impulsul imperativului ipotetic? Rămâne o întrebare din perspectivă kantiană să-mi contrazică acţiunea lipsită de morală. Recunosc… sunt o naivă, chiar credeam că pot atinge îngerii. Fac parte dintre oamenii ce nu ştiu unde se află? Acest text e o apologie a staticii? Aud muzică, mă simt un fenomen vibrant, corpul declanşează fericirea. Uit de dispreţul meu lăuntric, mă îndepărtez de umanitate, nu o judec, nu o înţeleg, dar o accept. Accept fericirea să intre în mine odată cu aerul şi mă raportez curajului de-a o păstra. Epicur spune că plăcerea este absenţa durerii, a suferinţei. Ader la calitatea fericirii anulând durerea. Ei, de-aş putea! Nu-mi cade bine fericirea când sângele-mi curge. Trăiesc în parfumul unei femei îndrăgostite. Las ţinuta şi forţa omului, las frustrarea lui Simone Weil, mereu invidioasă, în locul meu, pe bancă în parc. Păşesc dansând în urma vântului, zâmbesc la oameni încruntaţi şi las în urmă parfum de femeie îndrăgostită.