FDL.ro

Eva strângea sticla cu putere sub braţul îndoit. Mâna se încleştase pe gâtul sticlei, lângă dop. Braţul îi amorţise. Lichidul din sticlă se clătina la fiecare pas. Paşii Evei se clătinau şi ei printre brazde. Se duceau spre locul unde fusese şanţul satului. Ochii Evei nu priveau însă într-acolo. Priveau spre pământ. Picioarele se împiedicau de bulgări. Bulgării săreau şi se sfărâmau. Şi bulgărele din pieptul ei sărea, dar încă nu se sfărâmase. Inima vroia să scape din strânsoarea coastelor şi să fugă. Gândurile erau arătură nouă peste un pământ vechi. Pământul de-acasă, din satul ei. De ce dracu se întorsese aici? Nu putea să înţeleagă.  De tâmpită, altfel nu îşi putea explica ce o apucase să pornească la drum, îniţial fără ţel precis şi totuşi să se trezească aici. Probabil că fusese beată moartă de mai mersese întâi şi la Ion. Ce crezuse, că va fi primită cu flori?  Că or să-i zică: “bine ai venit, noi te-am aşteptat”? Ion, singura amintire limpede precum coniacul, care nu dispărea oricât de multă votcă şi-ar fi turnat pe gât. Locul ei preferat era în sticla cu votcă. Acolo era întotdeauna cald şi dispăreau toate problemele. Uite aşa, la comandă; rămâneau afară şi ea intra în sticlă. Baba o învăţase să creadă în poveşti, poveşti care puteau fi şi bune şi rele.

De câte ori se rotise pământul de la plecarea ei? Cine putea şti! Pământul se rotea întotdeauna prea repede; îi fugea mereu de sub picioare. Luna stătea sus atârnată de stele. Jos, câmpul nu avea de ce să atârne, poate numai de noapte. Eva se opri lângă ceea ce fusese cândva şanţul satului. Două maluri şterse. Iarba era uscată, fructele ciulinilor, coapte, rânjeau în tufele ţepoase. Şi ele aveau ţepi pentru agăţat. Dacă nu aveau de cine, se agăţau de vânt. Mintea Evei nu mai avea de cine să se agaţe, dintre cei vii. Doar de trecut. Trecutul era plin de morţi ; unii morţi de-a binelea, alţii în aşteptare, dar nu printre gândurile ei.
Vântul scuturase aburii de votcă şi îi gonise somnul. Aici a fost!.. îşi zise Eva. Aici a fost coliba Babei, ceva mai încolo, cocioaba mamei Tinca. Nu mai rămăsese nimic în afară de ciulini. Ciulinii fuseseră aici dintotdeauna. Eva ţinea în mâna dreaptă şalul mototolit pe jumătate. Îl privi şi îşi dădu seama că era şalul pierdut printre frunzele uscate de gingko biloba, cândva, într-un parc din oraşul acela străin. Acum îl avea din nou în mâna ei. Franjurile i se încurcaseră printre degete. Degetele încercau să se desfacă. Mintea desfăcută din aburii beţiei înţelesese în sfârşit, că Ion fusese cel care ţipase la ea în gară. Eva nu pricepea însă, cum ajunsese şalul ei la Ion! Ion nu o recunoscuse când bătuse la el în poartă. Nu o recunoscuse şi nu o lăsase să-i vorbească. O gonise ameninţând-o cu cei doi dulăi care o lătrau de după gard:
- Cară-te cerşetoareo! Ce-ai venit, fă, aici?! Valea, vagaboando că pun câinii pe tine! Ce la mine-i azil pentru săraci? Aşa îi vorbise, atunci. De ce îi adusese, acum, şalul în gară? De unde avea Ion şalul ei?!
Eva îşi puse faţa în şal şi plânse. Nu ştia ce a apucat-o să plângă cu adevărat. De mult lacrimile erau pentru ea, doar un argument stradal pentru înduioşarea celor mai slabi de înger. Lacrimile udau şalul şi trezeau mirosuri vechi. Parfum de flori de salcâm, dar şi urme fade atârnate printre fire: alcool, sex şi fum de ierburi. Intoarcerea acasă era întotdeauna finalul poveştii şi descoperirea adevărului. Eva se trezea.
Ce-şi amintea? Ameţeala care o cuprinsese la vederea luminilor oraşului. Fusese ca şi cum cineva ar fi scos o ciută dintr-o groapă adâncă. O groapă în care era prinsă între rădăcini ca-ntr-o plasă tridimensională. Braconierul, putea fi considerat salvatorul ciutei?  I se  păruse că ajunsese în rai. Un rai negru, zgomotos, dar sclipitor. Altceva nu mai văzuse în afară de noapte cât timp a stat acolo, în oraş. Doar aeroportul la plecare; fusese o zi însorită. Până la aeroport o dusese duba poliţiei. Duba nu avea ferestre. Nici camera unde o ţinuse închisă madame Claude nu avusese. Câţi ani avea când ajunsese acolo? Poate paisprezece sau poate nici nu îi împlinise.

Dinţii mari, bombaţi şi lucioşi ai lui madame Claude împingeau lateral colţurile buzelor îngroşate cu silicon. Madame Claude zâmbea. Gura îi era o felie de pepene roşu cu seminţe albe. Pe acolo nu se prea mănâncă pepeni roşii, numai pepeni galbeni. Li se spune melon; aşa se numeşte şi o pălărie.
Madame Claude chicotea cu vocea ei stridentă la urechea domnului cam copt, ce purta un melon peste pielea capului lucioasă:
- C’est mignonne cette petite roumaine! Elle est  très jeune. La plus jeune des toutes mes filles.
Ochii domnului cu melon  scăpăraseră printre zbârcituri ca o brichetă. Se rotunjiră şi se aruncară lacomi pe decolteul Evei şi apoi mai jos. Mult mai jos.
- Oui,.. oui!… Confirmă bărbia ca o farfurie ciobită şi nasul împins înainte al domnului cu melon. Limba lui plescăia salivă.

Madame Claude nu era franţuzoaică, dar madame Claude avea acte. Eva nu avea niciun fel de act. Eva fusese adusă clandestin. Eva fusese o afacere. Trebuia să fie ferită de ochii poliţiştilor. Ochii lor scotoceau peste tot. Eva fusese încuiată într-o cameră de la subsol. Camera nu avea ferestre, doar o lumină roşiatică se scurgea din plafon peste roşul aşternutului. O oglindă neagră se căsca pe un perete, oglinda înghiţise multe trupuri goale. Eva purta desuuri frumoase, roşii, peste ele nimic altceva; nici nu îi trebuia, în cameră era cald şi te sufoca mirosul de mosc. Cum ajunsese ea acolo?! Cum?

Pământul uscat şi prăfos i se prinsese de palme. Palmele îi erau ude, îşi ştersese cu ele lacrimile de pe faţă. Faţa i se mânjise cu pământ şi devenise la fel de neagră. Întunericul nopţii îi apăsa inima, se opintea cu zvâcniri scurte să i-o scoată afară din piept. Coastele din nou, nu o lăsau să iasă. Unde să se mai ducă acum? Eva scoase dopul sticlei. Mâna îi tremura. Şi sticla tremura. Duse sticla la gură şi bău. Nu era nevoie să înghită, votca se descurca singură; ştia drumul. Se lungi peste brazdă. Luna o acoperi cu umbra unui tufiş de ciulin. Eva nu mai era; pământul sforăia încetişor.
Se făcea că redevenise o fetiţă cu părul câlţos ce se juca în noroiul din mijlocul drumului. Nu era un drum, ci un fel de şanţ care se strecura printre colibele de chirpici. După fiecare ploaie, acolo se aduna apă. Apa se făcea noroi. Noroiul se usca şi se făcea praf. Praf erau şi visele celor care locuiau acolo. Dar asta nu îi împiedica să viseze. Nu visau la grădini şi scări de argint ce urcau spre cer, visele lor erau simple: mâncare şi băutură pe săturate ; sexul era gratis şi uşor de găsit.
Eva nu se juca singură, era şi Ion. El nu era de-al lor. Părinţii lui Ion aveau casa în centrul satului, părinţii lui Ion aveau o casă, nu o colibă. După ce ploua, Ion venea aici să se joace. Numai aici, în şanţ, se aduna apă multă. Băteau apa cu picioarele şi râdeau, stropii le săreau pe faţă. Pe locul unde săriseră se făceau bube dulci. De ce le-o fi spunând dulci, când ustură?
Coliba Evei era pe jumătate săpată în pământ. Era mai simplu aşa, dacă mureai, erai pe jumătate îngropat. Acolo locuise o bătrână. Îi spunea Baba, căci aşa îi spunea tot satul. Ea o găsise pe maică-sa pe câmp, mai mult moartă decât vie şi gravidă. O luase la ea şi îi purtase de grijă ca unei fiice. Mama Evei nu vorbea, nu ştia cine este şi de unde vine; privea doar dincolo de oameni, dincolo de cer, undeva unde nu vedea nimeni. Eva se născuse în colibă.
Mai fuseseră acolo, ceva mai departe, câteva case de chirpici. Nu erau săpate în pământ ca a lor, erau lipite de suprafaţa lui; lipite cu balegă şi noroi. Toate aveau o prispă cu stâlpii înfipţi în acoperişul de paie şi doar câte o cameră. Acolo locuiau bunici, părinţi şi copii. Camerele aveau doar laviţe puse una lângă alta şi sobă de pământ. Nu se gătea acolo decât iarna sau dacă ploua. În faţa caselor se făcea foc de lemne şi deasupra lui se punea un ceaun pentru pregătit mâncarea. Undeva mai departe fusese o pădure de salcâmi ; furau lemne de acolo. Copiii se jucau cu toţii afară, iar seara se adunau la focul făcut de Baba. Coceau porumb de furat. Boabele trosneau pe jar. Gurile copiilor erau pline de cenuşă. Baba le spunea poveşti cu zâne şi vrăjitoare. Cei doi dinţi din faţă i se mişcau odată cu limba. Când povestea despre vrăjitoare copiii se uitau la ea, dar de ea nu le era frică. Baba era o femeie bună.
Mama Evei se comporta ciudat când era lună plină. Începea să urle ca lupul. Oamenii spuneau că probabil o chemau vârcolacii. În rest era liniştită; stătea într-un colţ, în fundul colibei şi torcea lână. Baba o învăţase să toarcă. Îi mai aduceau din când în când lână la tors femeile din sat, în special cele care-şi căutau un bărbat şi vroiau să fie gătite. Ea torcea lână în fire atât de subţiri că ai fi zis că-s de mătase.

Eva mai crescuse. Picioarele i se înălţau din noroi, ca la barză, dar nu semănau cu picioarele  de barză. Erau frumoase. Maică-sa îi făcuse şi ei un şal dintr-un rest de lână. Pentru că lâna fusese puţină, torsese firul atât de subţire, încât se vedea doar în lumină. Atunci strălucea. Şalul ei era cel mai frumos lucru din câte făcuse maică-sa. Îl făcuse pentru Eva. Eva îl iubea, păstra dragostea mamei sale în el.

Baba făcu focul ca de obicei. Copiii se adunară repede în jur; ştiau că le va spune o poveste, poate pe aceea cu regina focului. Cerul însă începu să se învârtească în jurul lunii, ca un câine negru-n jurul cozii. Luna dispăru, întunericul se prăvăli din înalt. Baba nu-l mai putea ţine în spate. Aerul îi astupase nările şi gura. O gheară nevăzută i se-nfipsese în coasta stângă şi o strângea. Durerea era roşie şi ardea ca focul. Foc peste care se prăvălise împroşcând scântei, ce deveneau apoi stele căzătoare. Flăcările îi făcură repede veşmânt, jarul încropi un tron, lumina focului îi auri faţa. Părea o imagine din poveştile ei. De mult copiii credeau că Baba vine din poveşti. Copiii ţipau: Baba e regina focului, regina focului! Oamenii au sărit să o ridice. Au îngropat-o în câmp, aproape de colibă. Copiii nu au crezut că murise, ci doar că plecase în palatul ei de sub pământ, unde era regină. Mama Evei a rămas acolo, lângă mormânt. Urla iar ca lupul.
Pe Eva au luat-o vecinii; una, mama Tinca. Unde-s copii mulţi, nu mai contează încă unul. Maică-sa a dispărut din acea noapte. O căutaseră cu toţii peste câmp şi prin pădure. Un sătean, aflat la furat de lemne, văzuse un lup alergând prin pădurea de salcâmi. Tot atât de bine ar fi putut să fie şi un câine pribeag. Oamenilor nu le era frică de lup, doar de vârcolaci. O căutară şi acolo. După părerea lor, o fiinţă ca ea, apărută de nicăieri şi fără grai de om, nu putea să fie decât om pe jumătate şi se întorsese în lumea ei de poveşti de unde venise.
În casă la mama Tinca erau numai laviţe pe care dormea ea, bărbat-su şi cei opt copii. Acum dormea şi Eva pe o margine, spre uşă. În coliba Babei nu mai stătea nimeni.

Eva mergea la şcoală unde îl întâlnea pe Ion. Nu se mai jucau în noroi. Timpul lui trecuse. Tălpile altor copii plesneau acum noroiul. Noroiului nu-i păsa cine-l plesneşte; riposta cu stropi. Ion mergea de-acum la câmp; câmpul avea nevoie întotdeauna de oameni la muncă. Eva se strecura printr-o grădină de meri şi apoi prin lanul de porumb, pândindu-l ca o pisică. Când Ion era singur, venea lângă el şi îi dădea mere furate din grădină. Ion mânca lacom; munca la câmp îi făcea foame şi el era mereu flămând:
- Nu poţi să mai aduci şi altceva? Măcar nişte pită, – spunea gura lui plină cu carnea albă a mărului.
Seara, uneori, Eva se ducea tiptil în pădurea de salcâmi. Spera să o întâlnească acolo pe maică-sa, dar maică-sa nu venea niciodată. Veni Titi Bosu’, fratele mamei Tinca, cea care o primise pe Eva în casă. Avea capul ras şi o faţă aspră de om care a făcut puşcărie. O privise lung, cercetător pe Eva, ca pe viţica altuia. Nu zisese nimic. A şuşotit doar cu soră-sa Tinca şi cu bărbat-su, noaptea afară.
- Asta-i ce-mi trebuie mie. Ţi-o plătesc. – îi zise cumnatului.
- Nu ţi-o dau! -sări soră-sa.
- Taci muiere, nu fii tâmpită! – O repezi bărbat-su.
- Ce o să faci cu ea aici? Îi zise frati-su cu glas scăzut. – Asta face repede plozi şi fără bărbat. Îţi zic eu, că mă pricep. Îi lucesc ochii-n cap ca la mâţe. Ce faci dacă vine cu burta la gură? Poţi să o mai ţii?
- Nu vine, că-i fată cuminte.
- Fată cuminte, ai mai văzut tu?
- Poate oi mărita-o?
- Cu cine? Cine ia aşa o sărăntoacă? Ce faci, o vinzi la ţigan? Crezi că i-o fi mai bine?
- Nu ştiu!
- Vezi?! Eu am intrat într-o afacere. Vă dau bani, bă, pe ea. Ce nu vă trebuie bani? Îţi ajung  cumnate, banii pe care îi ai sau nu-i ai, pentru băut şi mâncare?
- Ajung, pe dracu! De unde bani…
- Şi tu fă! N-ai nevoie pentru copii?
- Da n-are decât treişpe ani juma, mai încercă soră-sa.
- E dezvoltată. Astea mici se caută. Hai,…fie. O să o iau data viitoare când vin. Poftim, bă, bani. Na şi vouă pentru copii. Da să ştiţi că-s pentru arvună. Încheie Titi Bosu’ discuţia, în hârşâit de hârtii.
De a doua zi, bărbatul mamei Tinca începu să se uite lung după Eva. Ea continua să se vadă cu Ion în pădurea de salcâmi. Nu se priveau. Frunzele copacilor tremurau la atingerea vântului, ochii Evei tremurau sub pleoape, îi tremura şi inima, tremurau şi degetele când îl ţinea de mână pe Ion. Gurile lor nu spuneau nimic, mâncau mere.
Bărbatul  mamei Tinca o urmărea cu ochii şi cu mâinile. Venea lângă ea şi încerca să-i scormonească sub haine. Puţea a băutură şi a transpiraţie. Mama Tinca nu avea vreme să vadă.
Eva se întâlnise într-o seară, mai târzior, cu Ion în pădure. Ion era supărat: Eva nu-i adusese nimic de mâncare şi lui, ca de obicei, îi era foame. De ce naiba s-ar mai fi întâlnit cu ea dacă nu avea niciun folos? Eva îi promisese plăcintă cu dovleac, dar nu-i adusese nimic, nici măcar o bucată de dovleac copt Era îmbufnat şi cu greu acceptase să o ţină de mână. Bărbatul mamei Tinca se ţinuse şi el ascuns de întuneric, în urmă. Ion plecă repede, se grăbise să se ducă la masă căci ai lui cu siguranţă deja cinau. Când Eva ajunse în dreptul colibei părăsite, bărbatul Tincăi sărise pe ea ca lupul pe oaie şi o târâse înăuntru..

- Târfă – îi zisese. – Dacă spui la careva te omor! – Şi o trânti jos.

De atunci nu se mai văzuse cu Ion. Peste încă o lună veni Titi Bosu’ şi o luă pe Eva.

În casa de la marginea oraşului, casa cu gard înalt prin care nu se vedea nimic înăuntru, într-o zi, pe la amiază, a venit doctorul. Un bătrân cu mutră de beţiv. Titi Bosu’ îl adusese. În camera mică fumul ţigărilor vălătucea lovindu-se de pereţi. Pe o tapiserie ieftină, turcească,  un cerb îşi căsca un ochi pluşat.  Doctorul sta chircit pe vine, degetul lui noduros scotocea în Eva. Faţa i se înroşise şi gâfâia.
- Cum e? – Îl întrebă Titi Bosu’ nervos.
- Încă se mai poate.
Titi Bosu’ începu să înjure. O luă de păr pe Eva şi o dădu cu capul de pereţi.
- Ce-ai făcut, fă? Cine dracu a fost?
Ochii verzi de pisică ai Evei scânteiară:
- Cumnatu-tu! îi spuse printre dinţi.
Titi Bosu’ o lăsă şi începu să înjure:
- Mama… mamei lui… de hoţ! Mi-a furat banii. Îl omor!
Totul s-a petrecut pe o masă de bucătărie,.. se pusese şi o pătură în geam, pentru mai multă siguranţă. O veioză stătea strâmb pe un scaun.
Masa era de lemn. Eva îşi încleştase unghiile în el. Degetele ei deveniseră frunze uscate. Simţea cum se rupe viaţa din ea în bucăţi şi se aruncă în găleata de gunoi.

Ceva mai târziu, poate trecuse o lună, o maşină neagră le dusese pe Eva şi încă trei fete, în noapte, la o altă adresă. Coborând pe bâjbâite nişte scări la subsol, au ajuns într-o sală îngustă. Titi le ordonă să se dezbrace. Apoi le înghesui sub lumina rece a unui reflector, într-o cameră alăturată. Doi tipi cu capete rase şi cu mutre aspre le priveau. Burţile puhave râdeau scuturându-se peste curelele de la blugi.
- Pentru asta nu mă tocmesc! – Spuse Titi Bosu’, arătând cu degetul cu ghiul de aur spre Eva.
- Pe asta o şi vrem!
- Vedeţi că trebuie să o mai învăţaţi! – Zise Titi Bosu’ în timp ce-şi număra mulţumit „banul”, scuipând pe buricele late ale degetelor.

Madame Claude era severă. Nu le lăsa pe fete să tragă chiulul de la muncă. Avea un caiet în care nota când aveau ciclu şi le dădea la ore fixe pilule. Erau cinci. Doar Eva şi încă o fată Lalia, erau ţinute ascunse. Eva avea puţine cuvinte, cele mai multe rămăseseră acasă. Aici nu aveau nevoie de cuvintele Evei ; aveau nevoie doar de trupul ei.
Se împrietenise cu Lalia. Pielea ei avea nuanţe violete. Ochii scânteiau precum nisipul pe care pica luna. Zâmbetul îi înflorea rar printre dinţi, ca o floare de colţ. Când îi povestea Evei despre ţinutul ei, i se aprindeau ochii. Acolo paşii se pierdeau şi drumul ţi-l arătau stelele. Şi ei îi plăceau poveştile; îi plăcea să şi citească. O învăţase o rudă bătrănă. Nu prea avusese ce, acolo la ea. Mai găsea uneori aruncate pe la gunoaiele de la marginea oraşului, pagini din reviste. În paginile acelea vedea o altă lume posibilă. O lume a femeilor fără văluri. Imaginaţia ei colindase prin lumea aceea.
Laliei îi plăcuse şalul Evei. Îi adusese un rest de praf din care îşi vopseau, acolo la ei, hainele. Era puţin pentru a-i da o nuanţă închisă; suficient însă pentru a face ca şalul să capete viaţă. Culoarea vibra în lumină. Nisipul, cerul care niciodată nu avea nori, apusul vişiniu de deasupra pădurii de salcâmi… toate erau acolo.  Lalia zâmbi:
- Îmi place cum a ieşit! Are şi ceva de la mine şi ceva de la tine. O să-ţi aminteşti cândva spusese Lalia.
- Cum ai ajuns aici?- o întrebase Eva.

- În deşert aştepţi ploaia ca pe o minune; ploile sunt rare, apa este înghiţită iute de nisip. Apoi rămâne deşertul singur şi trist, visând la ploaie. În deşert nu ai voie să rătăceşti paşii. Eu i-am rătăcit, încercând să caut ploaia.

Trecuseră aproape trei ani. Eva şi Lalia se mai strecurau pe afară când se lăsa întunericul. Hoinăreau pe străzi. Nu aveau voie să atragă atenţia. Oraşul părea un cer răsturnat. Sus rămăsese noaptea. Jos sclipeau stele.
Odată, pe când se întorceau din mica lor escapadă, Lalia îi spusese Evei:
- Cred că am zărit o figură cunoscută.
- Un client?
- Nu. Cineva de departe, din familia mea.
- De ce nu ai vorbit cu el?
- Eu,.. eu,.. se consideră că mi-am dezonorat familia.

Eva se plimba de acum singură. Îi plăcea să-şi depene în minte o poveste. Poveştile cântă printre gânduri, doar să le asculţi. Crepusculul începea să se topească-n noapte în parcul din centrul oraşului. Băncile deveniseră de un gri trist. Culorile se stingeau. Felinarele puneau măşti de var peste ele. Copacii de gingko biloba îşi legănau frunzele. Aveau frunze frumoase, în formă de inimă. Se apropia toamna, multe inimi-frunză erau călcate în picioare.
- Dacă îţi pui o dorinţă sub un astfel de copac, se împlineşte. Trebuie să rupi o frunză şi să te gândeşti la persoana iubită. Auzi Eva o voce lângă ea, vorbindu-i în limba română. Ridică privirea. Un tânăr în ochii căruia lumina zilei încă nu asfinţise, o privea zâmbind. Visa?! Nu mai auzise demult vorbindu-se româneşte. Doar gândurile ei hoinăreau printre ciulini, grădina de meri, pădurea de salcâmi şi vorbeau cu Ion, româneşte.

- De unde şti că sunt româncă? – îl întrebase surprinsă.

- Nu am ştiut !Aşa mi-a venit, dintr-o dată. Te-am văzut şi… nu m-am putut stâpâni să nu spun ce gândesc, în graiul meu. Am gândit cu voce tare, asta e. Îmi pusesem o dorinţă. Nu ştiu dacă a fost o coincidenţă sau nu. Eu sunt Dan, cum te cheamă? – o întrebă tânărul, întinzându-i o frunză de gingko biloba.
- Eva! Îi răspunse în timp ce lua frunza.

- Eva repetă el…
Eva nu era atentă. Se gândea la Ion. Îi era dor de el. Dar ce fusese Ion decât o poveste trăită doar pe jumătate. Restul fusese doar în mintea ei. Şi totuşi ei îi era dor de Ion. De acel Ion din mintea ei, chiar dacă nu era decât o construcţie imaginară. Dar unde era diferenţa dintre imaginar şi real? Tot în minte.

Sau mai întâlnit acolo, sub copacul de gingko biloba. Eva fugea mereu fără să îi spună nimic despre ea. Se jucau de-a poveştile? Visul, uneori simţi cum adevărul l-ar arde pe rug acţionând ca o inchiziţie. Uneori cel mai bine este să nu gândeşti. Nu îi era prea clar ce se întâmpla în general cu ea. Era bine, era rău?  Ceea ce ştia sigur, era că scăpase de foame. De foame şi de sărăcie. Putea să mânânce cât dorea. Nici vorbă de mămăliga drămuită. De ochii copiilor Tincăi care-i pândeau fiecare îmbucătură. De nopţile în care nu putea dormii de chiorăitul maţelor şi se furişa afară să mestece iarbă. Învăţase să bea ca să-şi amorţească mintea şi trupul. Dacă bea suficient de mult, amorţeala devenea plăcută. În fond te obişnuieşti cu toate.

Într-o seară a stat mai mult de vorbă cu Dan. Era medic şi făcea un stagiu la un spital din oraş. Se făcuse târziu. Când a fugit i-a căzut şalul fără să bage de seamă. Dan l-a ridicat. Nu o strigase, spera că aşa o să se întoarcă. Nu s-a mai întors.

Când Eva ajunsese la madame Claude, acolo era mare vânzoleală. Toată lumea se agita. Madame Claude se ţinea cu mâinile de cap şi se văieta.

-  Quel malheur! O să vină poliţia.

Lalia fusese găsită înjunghiată în cameră. Instinctiv Eva şi-a dus mâna la umeri şi atunci a realizat că nu mai are şalul. Sărmana Lalia, se întorsese în deşertul ei tăcut, unde vântul risipeşte cuvintele. Venise deja poliţia. A fost luată cu celelalte fete. Eva a fost apoi repatriată împreună cu o mulţime de ţigani.

Titi Bosu’ o astepta la aeroport. Când o văzu exclamă admirativ:

- Mamăăă!!! cu tine o să mă umplu de bani.

- Ce cauţi aici. Pleacă!

- Hei nu zău! Ascultă fă, fără mine stăteai în noroi cu porcii, ca proasta de soră-mea. Poate şi mai rău.

- Tu m-ai vândut, nenorocitule!

- Vândut, nevândut,.. te-am răscumpărat tâmpito. Aşa că gura, dacă nu vrei să te pocesc.
Apoi, totul a fost ca-ntr-un nor negru de ploaie coborât peste munte. Ea nu mai exista; doar întunericul şi apa. Apa de ploaie curgea la vale târând pietre şi grohotiş. Ea era ca apa care curge, s-a făcut noroi şi încă alunecă mâloasă, până rămâne pământ. Pământ.

Eva doarme pe pământul gol. Îi era frig şi-şi strânsese trupul ghem. Luna îşi strângea şi ea catrafusele de plecare. Se apropia răsăritul. Îl visase pe Ion. Venise după ea să o caute. O recunoscuse în sfârşit. Ion o ţinea de mână şi o săruta pe faţă. Era fericită. Se întorsese acasă şi casa ei era o grădină de meri. Deschise ochii. Luna îşi proptise o ultimă rază pe obrazul ei. O respiraţie caldă şi domoală se simţea pe aproape. A întors capul. O lupoaică mare şi albă îi lingea mâna. Începu să plângă. Toată viaţa ei îi trecu prin faţă. Şi ce vroia să uite, chiar şi ce uitase deja. Nu vroise să ţină minte nimic, pentru că nimic nu era de ţinut minte. Lupoaica plecă privind înapoi, la Eva, ca şi cum i-ar fi părut rău. Eva se ridică ca în transă şi porni după ea. Alerga pe câmp înspre calea ferată. Apoi trenul trecu în viteză huruind. Un şal vişiniu şerpuia ca un fir de sânge printre pietrişul terasamentului. Pe câmp două animale albe alergau spre orizont. În zare norii erau atât de coborâţi încât păreau o pădure de salcâmi.