FDL.ro

Din poveștile îndrăgostitului miop.

De obicei nu mă uit la oameni cu pancarde de gât. Am dezvoltat un comportament de animal modern când sunt în public, bag privirea în pământ și trec cât mai repede pe lângă ghinionistul care a ajuns atât de rău încât să aibă ceva de cerut oamenilor pe stradă. Strada e un teritoriu al nimănui, agresiv, e locul pe unde vrei să te strecori cât mai repede, să ajungi la adăpost, iar nefericirea exprimată printr-o pancartă atârnată de gât are în ea ceva contagios. Dacă te oprești și îți pasă va deveni și problema ta, vei deveni părtaș la o doză de nefericire în cel mai rău context posibil, capturat în viermuiala străzii, lipsit de apărare.
Ea nu stătea propriu-zis pe stradă, era în pasajul de la Universitate, dar hruba aia modernizată kitsch are toate atributele agresiunii stradale, minus zgomotele mașinilor. Pentru mine compensează prin atmosfera de cavou pe care nu o pot spăla toate neoanele și vitrinele colorate, dar asta e o poveste veche, înfiptă în creier din secolul trecut.
Cu privirea periferică a alergătorului de București i-am zărit pancardele de departe. Mi-am fixat ochii pe pardoseală, ca ancoră mentală, și am pornit-o spre ea. Trebuia să ies spre Teatrul Național și am dezvoltat un fetiș în privința pancardagiilor și cerșetorilor. Dacă îi ocolesc de la distanță îmi merge rău toată ziua. Dacă trec pe lângă ei pe modul „ignore” totul va fi bine. Mi-au atras atenția pantofii, văzuți cu coada ochiului, chiar când mă apropiam de ea. Pantofi fițoși, de firmă. Și or fi multe lucruri pe care nu le recunosc pe lumea asta, dar pantofii de corporatist și însemnătatea lor pentru exprimarea bunăstării fac parte din primele lecții învățate de pe vremea când aveam firmă și mă jucam de-a prestatorul de servicii video cu Microsoft, Oracle, IBM și alte asemenea creaturi. La început a fost distanța – ei purtau pantofi eu adidași – apoi a intervenit invidia – ei trebuiau să poarte pantofi eu puteam să port adidași – și la sfârșit a apărut respectul – șefii lor îmi tolerau adidașii și continuau să facă afaceri cu mine, ei însă erau la fel de dispensabili ca și pantofii lor. Dar asta e iarăși altă poveste veche, și în ritmul acesta nu mai ajung să vă spun cum am ajuns eu să mă îndrăgostesc din cauza unei amărâte – de fapt ar trebui să zic nenorocite de pancarde.
O corporatistă cu o pancartă atârnată de gât! Șocul unei asemenea idei m-a făcut să ridic ochii, și deși intervalul a fost foarte scurt am reușit, din cauza adrenalinei cred, să înregistrez la ralanti tot ce priveam. Picioare lungi, zvelte, blugi uzați artistic, de patru milioane bucata, genunchi fini, rotunzi, scoși în evidență de faptul că stătea cu picioarele ușor flexate, coapse cabrate, subliniate de două pseudo-rupturi în stofa materialului, făcute strategic, exact acolo unde mâna bărbatului s-ar înfiora urcând, pielea de un arămiu deschis lucind episodic prin tăieturile fără petic în spate, și apoi, încă un pic mai sus… pancarda! Pancarda m-a șocat atât de tare încât am rămas cu privirea lipită de ea și nu am apucat să văd nimic mai sus. Practic am rămas holbându-mă la mesaju-l de acolo toată secunda cât a mai durat până am trecut de ea. Era grav. Scria „Îmbrățișează-mă!”
Bun, acum poate vouă nu vi se pare grav ca o persoană să vrea să fie îmbrățișată în plină stradă. Deși v-am spus cum stă treaba cu strada, și cred sincer că o îmbrățișare în plin vârtej citadin e ca o scaldă într-o baltă amazoniană infestată cu lipitori și piranha. Dar o persoană care să ceară necunoscuților s-o îmbrățișeze? O femeie? O corporatistă?! Imediat mi-au trecut prin cap toate scenariile posibile de sinucidere ale corporatiștilor, în frunte cu cele date de alienarea dată de lipsa de sens a unei activități căreia nu-i văd niciodată finalitatea. Dar nu puteam să exclud nici epuizarea dată de supra-doze de muncă, dezechilibrul emoțional agravat de lipsa cronică de afectivitate, autismul social indus de reguli artificiale de comportament etc. etc. Cert este că m-am trezit bătând pasul pe loc în fața scărilor rulante, căzut pe gânduri. Cine era fata asta?
M-am scotocit după o țigară, am aprins-o și am tras cu poftă. Nu stăteam bine. Eram fix în mijlocul drumului, în dreptul ieșirii din pasaj și era destulă forfotă în jurul meu. Trebuia să găsesc o cale să mă întorc să o mai văd. Chipul, mimica, atitudinea, mă rog, să o observ în întregime. Simțeam o urgență dramatică, dublată de o imposibilitate, ca și cum aș fi stat pe cheiul Dâmboviței în plină iarnă și cineva din apă ar striga după ajutor. Vrei să te arunci să-l ajuți dar știi sigur că dacă ajungi alături de el în apa înghețată nu faci nici o brânză, nu ai cum să urci înapoi pe digul înclinat și alunecos. Îți trebuie o frânghie. Asta îmi trebuia și mie. O cale sigură de a coborî în disperarea ei și apoi de a reveni la siguranța platitudinii zilnice, cu tot cu ea. Nu-mi făceam iluzii că nu m-a observat. Ceva din încordarea gambelor pe care le întrezărisem mă făcea să cred că se uita țintă în ochii trecătorilor, fie că aceștia o priveau, fie că nu. În mod cert mă fixase cu privirea în timp ce trecusem ca acceleratul pe lângă ea. M-am întors lejer, ca din întâmplare, ca și cum tocmai îmi amintisem ceva, spre locul aproximativ unde stătea. La naiba! Era întoarsă spre mine și se uita țintă drept în ochii mei. Mi-a zâmbit scurt, trist, a ridicat ușor din sprâncene și apoi s-a întors, nu neapărat cu spatele la mine, ci cumva într-o mișcare browniană care căuta contactul cu privirea hidrei pedestre din pasaj. Un cuplu tânăr s-a oprit în fața ei, au discutat cam douăzeci de secunde, apoi s-au îmbrățișat, mai întâi fata, apoi băiatul. Au plecat mai departe, cu o mină îngrijorată, discutând însuflețit. Din păcate au intrat la metrou, n-au venit în direcția mea. Tare aș fi vrut să prind din zbor măcar câteva cuvinte.
Dat fiind că era conștientă de prezența mea, nu mai avea nici un sens să mă ascund. Totuși vroiam s-o observ în liniște, nicidecum stând ca un cretin proțăpit pe lângă un perete. Așa că am intrat la cafeneaua aia absurd de scumpă, cu mobilă ultramodern de incomodă, care e acum în locul anticariatelor de pe vremuri. Mi-am luat un ceai verde, m-am așezat lângă geamul care funcționează pe post de vitrină pentru țăranii de oraș – uite, noi avem bani să o ardem aici! – și am căutat-o din priviri. Un moment am intrat în panică, nu o vedeam. Ar fi culmea să fi intrat aici, să dau 10 lei din cei 20 câți am pe sufletul meu pe un pipi de pisică de culoare verzuie și ea să fi plecat! Apoi a apărut. Era ascunsă de panourile din centru. Practic descria un cerc în mijlocul pasajului, cu variații date de densitatea oamenilor și, probabil, de fețele care îi stârneau interesul.
Într-adevăr, arăta ca o corporatistă get beget. E drept, nu în ținuta de serviciu, ci în țoalele de ieșit în oraș, dar există un standard subtil în ciuda variației vestimentare, pe care un ochi antrenat poate să-l detecteze cu ușurință. Mi-am completat rapid imaginea, continuând de unde mă întrerupsese pancarda. Jachetă de stofă neagră cu nasturi, la două rânduri, deschisă cât să creeze un dublu rever asimetric, atrăgând atenția asupra helancei de mohair gri, cu guler pretins mulat, dar de fapt suficient de larg cât să pună în valoare gâtul lung, respirând delicatețe. Geanta mare, din piele neagră, împănată cu ținte argintii, atârna neglijent undeva la nivelul coapsei, menită să transmită senzația de lejeritate. Jacheta se termina abrupt la nivelul taliei printr-o banda textilă elastică care o strângea pe mijloc, deasupra unui fund elegant.
Apropos – iarăși divaghez dar nu mă pot abține: ați observat că puține femei, chiar dacă au un fund frumos, știu să și-l poarte cu eleganță? Există o întreagă posologie a fundului feminin. Dacă nu este administrat corect poate duce la tulburări grave de comportament. Bărbații au o fixație în ceea ce privește aprecierea unei posibile partenere de sex opus, care cred că provine de la maimuțe. Încep întotdeauna cu fundul. E un loc comun în mitologia stradală mitocănia „Mamă, ce fund ai!” – o expresie pe care dacă o iei ad litteram e obscenă, fie și numai pentru că duce cu gândul la incest. Și nu putem uita poveștile cu bătrânei care ciupesc de cur puștoaicele în autobuz – conform principiului că e mai bine să-ți iei o geantă în cap decât un loc la geam, asta îți demonstrează că ești încă viu. Dincolo de spectaculosul facil al interacțiunilor sociale din jurul fundului feminin, jocul psihologic e complex. Femeile sunt și ele perfect conștiente de slăbiciunea genetică a bărbaților pentru posteriorul lor. Drept pentru care încearcă să-l pună în valoare sau să-l ascundă, bazându-se pe imaginația masculului – după caz. Felul cum își poartă o femeie fundul influențează la nivel subliminal comportamentul față de ea, chiar dacă posesoarea nu face această legătură. Un fund obraznic, purtat deșănțat, eventual cu niște blugi cu talia foarte joasă, care lasă să se ghicească începutul despicăturii dintre fese și prezintă deasupra taliei ridicol de strâmte niște șuncuțe ca niște mânere – un asemenea fund plebeu va genera întotdeauna obrăznicie și agațament instantaneu, de cele mai multe ori la modul grobian. Un fund dizgrațios, lăsat sau supradimensionat, purtat la vedere, va genera dezgust, un pic de milă și categoric miștocăreală la bârfa bărbaților „ieșiți la țigară”. Ca în orice domeniu al interacțiunii umane cu încărcătură sexuală, teoria fundului feminin admite categorisiri nesfârșite și subtilități de-a dreptul sofistice. Dar un lucru e clar. Încă n-am întâlnit un mascul normal care să nu fie pus la respect de un fund elegant.
Eleganța fundului de femeie nu e dată nicidecum de forma sa. Frumusețea e o condiție necesară, dar nici pe departe suficientă. Un fund elegant trebuie să fie nonșalant, purtat cu naturalețe și delicatețe în același timp, cu grație chiar. Trebuie să aibă personalitate, să-ți transmită senzația mai degrabă de ființă, decât de obiect. Un asemenea posterior te calmează, te îndrumă, se joacă cu tine cu finețe. E asemenea unei rochii de mătase. Superbă pe o doamnă, o simplă cârpă pe o țoapă. Și da, fata care îmi atrăsese atenția își purta fundul spectaculos, ca o lady.