Gellu Naum  text publicat la 14.02.2012, 10:12 categorie: articole, editorial, eseu 
|
||
Uimitoare este în cazul lui Gellu Naum capacitatea de a reveni după 20 de ani la tipul de lirism la care renunțase în 1948. Cele patru volume ce compun acest hiatus, Filonul (1952), Tabăra din munți (1953), Poeme despre tinerețea noastră (1960), Soarele calm (1961), sunt date uitării atât de el cât și, în mare parte, de critică, iar versurile:
„cu toate glasurile tinereții
rostim solemn, la nesfârșit,
cuvintele de aur:
Lenin!
Partid!
Spre comunism!”
par rostite de o gură străină. Aparent găsim în Poeme despre tinerețea noastră toate ingredientele necesare unui volum pe linie, germenii unei „estetici angajate”, propagandistice. În realitate însă este o ordonare mecanică a cuvintelor, un joc sinistru pe care poetul acceptă să-l joace, un pseudolimbaj necesar pentru a adăposti în subterană poezia la care Gellu Naum nu renunță nici un moment. Gellu Naum scrie în Poeme despre tinerețea noastră despre cuvintele „cele noi”, „cele roșii”, despre „schimbarea lucrurilor, care poate să însemne și schimbarea perspectivelor”:
„Sau poate ar trebui să caut
cuvintele de evocare –
cu gingășia degetului pus pe flaut –
la steagurile care ard în soare…”
În lungile convorbiri cu Simona Popescu, Gellu Naum îi vorbește despre autoamuțire, cea legată de siniștrii ani ’50: „«un coșmar, cineva care n-a trecut prin asta nu are cum să înțeleagă și nici n-ar trebui să judece», îmi spunea. «Ei ar fi putut atunci să mă distrugă de două ori. O dată în plus ca poet. Am încercat să mă apăr cum am putut. Am ieșit într-un fel din viață». Știi că trecuse atunci printr‑un soi de maladie ciudată, care a durat câțiva ani. «Nu mai puteam să vorbesc și nu mai vroiam să văd pe nimeni», mi-a mărturisit. (…) «Eram cât pe‑aci să mă sinucidă atunci»”. Această stranietate „psihosomatică” pe care o trăise și în timpul războiului, preț de o lună, se traduce în scris prin cele 4 volume pe care le publică. Este o continuă raportare a poetului la un trecut antifascist, la o frenezie juvenilă, la miturile stângismului occidental, o căutare a evitării realităților prezente:
„și, împotriva lor, pe-atunci,
în inimile noastre venea cuvântul lui Lenin,
așa cum în ghinda stejarului … pădurile viitoare.” (Pe-atunci)
Gellu Naum caută să nu scrie despre furnale, uzine, colectivizare, schele, să nu alunece în banalitățile versificate ale „tribunilor îmbujorați”. El scrie despre idealurile unei generații, despre ceea ce ar fi trebuit să reprezinte miezul literaturii de stânga:
„Nici vorbă că o mână de poeți
mai ciripeau prin colivii
după faimoasele criterii ale poeziei
vreo patruzeci și patru de poeme
(ba, ce zic, poate chiar mai multe),
poeme despre dor,
dar despre comunistul îngropat
în noaptea zăbrelită a Jilavei,
în noapte subterană a Doftanei,
și despre dorul lui
cânta, în milioane de inimi
pasărea nevăzută, pasărea vie a speranței.” (Nici vorbă, înfloreau lalelele)
Deși încearcă să uzeze de o parte a temelor indispensabile în epocă (inapetența unor poeți pentru o realitate imediată), Gellu Naum nu are parte de cronici favorabile. Dimpotrivă. Criticii îl privesc cu suspiciune, plasându-l în categoria „poeților care ciripesc prin colivii”. Astfel, Ion Dodu Bălan acuză Viața Românească pentru că ar fi publicat „versificații moderniste, fără nici un conținut nou, social-politic. Anumite poezii ale lui Gellu Naum sunt din acest punct de vedere prezențe regretabile în paginile revistei. Avem nevoie de o poezie a muncii socialiste, a muncitorului înaintat, a pasiunilor și idealurilor sale. Din păcate mai apar unele poezii despre muncitori, rezumate la niște vagi pasteluri urbane, în care sunt «plantați», pentru decor, oameni în salopetă, oameni despre a căror viață sufletească nu aflăm decât extrem de puține lucruri, în cazul cel mai fericit”.
Un ton revoltat, violent, îndreptat împotriva „celuilalt”, a memoriei care nu se poate desprinde de o realitate opusă noilor timpuri răzbate din Cuvinte de aur:
„cu toată ura
(…) ne place să lovim retina
acestor ochi rotunzi
și nu prea inocenți, deși catifelați,
acestor ochi care de-atunci,
din vremea tinereții noastre,
păstrează-n ei mucegăitul peisaj
al celeilalte părți a baricadei.”
Interesantă ni se pare asocierea între textele lui Gellu Naum și ilustrațiile lui Jules Perahim (grafician suprarealist devenit unul dintre cei mai cunoscuți ilustratori ai romanelor realist-socialiste ale epocii). Poetul mimează entuziasmul:
„cuvintele-faptă, cuvintele
din arsenalul tainic al tinereții noastre:
Lenin, Partid, Eliberare.” (Oamenii și cuvintele lor),
dar pare să știe că dincolo de ceea ce spune e scris altceva. În Cerneala surdă Gellu Naum avea această conștiință a structurii palimpsestice a textului poetic și a forței ambivalente a cuvântului: „Cuvintele sunt extrem de periculoase, ele întind curse la tot pasul, ele pot uneori, când suspectarea lor devine mai puțin atentă, ucide. Înapoia fiecărui cuvânt stă totdeauna celălalt cuvânt și aproape totdeauna acesta din urmă este cel adevărat”. Dincolo de lozincă se află în permanență la Gellu Naum cuvântul poetic. De altfel, deja din Soarele calm (1961) poemele nu mai sunt decât rareori atinse de „spiritul partinic”, iar poetul își amintește cu greu „sufletul optimist al poporului și ideologia clasei muncitoare”. Este și cazul poeziei Plutirea timpului, unde doar ultima strofă este tributară tematicii timpului:
„Între tavan și podea, undeva,
în forma ei fluidă și neclară
plutirea timpului se modela
ca un bulgăr moale, de ceară.
(…) Mi-era dor. Și vroiam să te chem
la această solemnitate
în care se scria un început de poem
despre politica partidului la sate.”
Este o strategie discursivă la care recurge poetul, în care poanta finală este una ratată. De altfel, aceste „stângăcii”/„strategii” sunt sancționate de critică. Chiar în Steaua apare o recenzie a volumului din 1961 în care se observă atipicitatea poeziei lui Gellu Naum, obscurizarea mesajului care-și pierde din eficiență:
„Participarea oricât de sinceră la contemporaneitate poate fi compromisă, în poezie, de sistemul ambiguu al imaginilor artistice. E ceea ce se observă mai des în volumul de poeme «Soarele calm» de Gellu Naum. Cultivarea notației bizare, de un anume primitivism ce se vrea naiv, de mult depășită de altfel în poezie, îl aduce pe autor în situația de a realiza o imagine denaturată, nesemnificativă a satului nou.”
Poetul dă impresia că se află într-un labirint în care caută o ieșire. Tonul s-a domolit, nu mai are duritatea din volumul anterior, e o „temporizare” a mișcării observată de Cezar Baltag în Athanor. Singura certitudine pe care o are poetul este hipermnezia. Revin în textele sale reacții de protest împotriva războiului, amintiri ale unui timp sumbru, fără a avea virulența și puterea de mobilizare prezente la „tribunii îmbujorați”:
„Mă mișc desigur cu o încetineală uluitoare;
uneori îmi întind mâna ca să mângâi un scaun pe care nu stă nimeni,
alteori îmi îmbrac versurile în redingotă
și silueta lor mă plictisește de moarte;
acesta nu e un joc, desigur,
sau, în orice caz, e un joc poetic deosebit de grav,
dar în căutările mele nedeslușite încă,
un singur lucru e sigur:
nu uit cu ușurință gangurile întunecate ale trecutului,
nici umbra tăcută a câinelui
și veghez, laolaltă cu ceilalți oameni vii,
ca niciodată noaptea să nu se mai oglindească în ochii senini ai copiilor.” (Un singur lucru)
Textul de mai sus poate fi și autocritică a poetului, incapabil să deprindă „virtuozitatea” celor din plutonul fruntaș și să renunțe la reflexele dintr-o altă vârstă poetică, la poezia ca joc, la violența limbajului, la experiment.
De departe însă cel mai interesant experiment al volumului Soarele calm, un text unic în poezia timpului, este Studii pentru un poem la țărmul mării completat cu Paranteze lirice. Structura mozaicată a poemului lasă să se întrevadă de fapt doi poeți. Primul, de la suprafață, este Gellu Naum, autor al unor meditații în cadru marin, iar al doilea este conștiința de rezervă, poetul nemulțumit de vitalitatea și de implicarea în cotidian ale celui dintâi. Este o conștiință poetică scindată, o transpunere pentru prima dată în versuri a discursului dublu:
„Tu care-ți rezemi fruntea de ape și țărână,
precum odinioară ți-o rezemai de mână,
și care-n osul timpului, ca într-un antic scut,
mai simți vibrând, zvâcnind sub deget, zvâcnirea de-nceput,
la ceasul când pe creste se mai adună încă
luminile plăpânde și umbrele domoale,
când se desprind din ape și se preling pe stâncă
șopârlele de spumă cu mlădieri egale,
nu sta s-asculți, în seară, cum marmura îngână
sub vetre de cenușă, tulburătoru-i mit
purtat de vânt din largul Mangaliei și până departe, în Colchinda cu țărmul aurit;
unde stă să te cuprindă tristețea idioată:
cetatea asta greacă, venind de sub pământ,
din amfora ei spartă mai sună câteodată
și orbul mai bocește din flautul lui frânt.
Nu sta să-ți pună umbra zăbranic peste chip,
ci, scuturându-ți sarea din părul ca de smoală,
îngroapă-ți cu călcâiul tristețea, în nisip,
s-o umple apa mării cu verdea ei cochetă. (Versurile acestea, transcriind actul liric al reveriei, departe de a însemna cântarea nu știu căror «frumuseți» defuncte, scot la iveală, pe plan poetic, contradicția dintre nevoia de contemporaneitate și expresia ei, aici înceată de vraja melodiei. În ceea ce privește imaginile, fondul vechi pe care sunt brodate le face să semene grozav cu petalele colorate ale unor flori veștejite. Abundența creează mozaicuri și nu corole vii).”
Vocea din „subterană” are rolul de a sancționa un discurs liric mult prea detașat pentru necesitățile timpului. Versurile sunt etichetate drept revolute, iar sensibilitatea fanată. Poetul găsește forța de a se dedubla, de a mima un discurs critic, dezaprobator, disponibilitate pe care o vom mai întâlni la Marin Sorescu sub forma parodiilor. Sunt așezate fată în față două tipuri de limbaj: unul poetic, cu irizații simboliste, și altul justițiar, îmbibat de clișeele epocii, care se limitează să denunțe și să vitupereze:
„În fața ta e marea, gigantic sân, rotund,
sub străvezii marame, zbătându-se încet
și ea, pe nesimțite, trezește din afund
tristețea ta naivă de om și de poet;
(…)
Tu, învelit în falduri de vânt, ca-ntr-o cămașă,
la pragurile apei, lângă zăgazul rupt,
prin carapacea asta de scoică uriașă,
asculți tristețea lumii cum bate, dedesubt… (și iată cum reveria aduce după ea tristețea, melancolia. Dar toată istoria melancoliei, toată atracția amforelor și faldurilor, nu poate acoperi caducitatea situației poetului care meditează la țărmul mării; sursa penibilului provine, printre altele, din înghețarea expresiei la etape depășite și, de aceea, limitante. Contemporaneitatea noastră nu se recunoaște – nici măcar ca simbol – în tragismul lui Orfeus, după cum nu se recunoaște nici în tristețile minore, de situație. Transcrierea mai departe a reveriei va face, firește, și mai vizibile toate acestea).”
Este un exercițiu de autoflagelare, de eliminare a oricăror urme de lirism și de aducere a acestuia în zona locului comun, a sloganului și lozincii, de renunțare la tristețe și inspirație în favoarea heirupismului contemporan și a inventarului de teme impuse.
„Știu, înconvoi spinarea și bâigui abătut,
fragmente de poeme acum clasicizante
și regăsești în ele miasme de trecut,
ca zgura de cărbune uitată-n diamante;
cum stai aici, la pragul frenetic al stihiei,
îți potrivești pe buze o cută de tristețe
izbind solemn, cu fruntea, sicriul poeziei
și regăsești în ele miasme din trecut,
(…)
le recunoști pe toate, și le privești cum dorm
mai prăbușite parcă în somnul lor domol:
FRUMOASA ADORMITĂ, respiră uniform
și lui s-așterne praful, pe umărul ei gol… (Aici las mării, veșnic aceeași, vuietul ei și mă întorc spre oamenii de pe țărm. Ei nu-și uită niciodată numele, culoarea ochilor, linia obrazului… și, lăsând de asemenea mării reveria legănătoare și tristețea clasicizantă, reții doar consecințele lirice ale acestei paranteze).”
Morala textului este explicită: natura nu mai stârnește interesul. Stimulii s‑au schimbat, la fel ca și poetul care pare să abandoneze reveriile marine. Textul este însă mult mai complex decât pare, iar autorul nu trebuie crezut pe cuvânt. La o interpretare atentă, circumspectă, care ia distanță critică față de text, se va vedea că poezia trebuie citită cu sensul frazelor schimbat. Gellu Naum nu crede în ce spune, tocmai de aceea el nu omogenizează cele două structuri, ci are grijă să le delimiteze strict. El afirmă acolo unde ar vrea să nege, și tocmai de aceea are grijă ca parantezele să fie scrise în cel mai autentic limbaj de lemn.
În Soarele calm sunt și poezii de iubire suave și muzicale:
„Când mângâi, mai spre toamnă, vreo frunză ruginită,
rugina asta, bronzul din carnea ei, ivită,
foșnește cu un sunet ușor de necrezut,
izbind în scoarța crengii verzui, ca într-un scut.
Eu sunetul îl caut și îl întorc, domol,
spre alba frumusețe a gâtului tău gol.” (Când mângâi),
sau viziuni în care regăsim imaginația luxuriantă, explorarea subconștientului, realitatea din visele lui Gellu Naum:
„Era o noapte, poate prea lucioasă,
o noapte de miasme și de tăcute ore
și, peste carapacea de pâclă albicioasă,
părea că-și sună cerul tipsiile sonore;
cascade virginale, elastice și drepte,
superbe acrobate, cu fiecare salt,
împrăștiindu-și părul de spumă peste trepte,
se prăvăleau, molatec, în plase de bazalt;
pășteau în urmă turme de elefanți greoi
mugind a rut, sălbatec, cu trompele în vânt,
ca niște catedrale înfipte în noroi,
cu turle și clopotniți întoarse spre pământ
și se umfla pământul de-o caldă respirare:
în zumzete ușoare, de ovații
plutea în aer moartea când se iveau, pe zare,
corăbii, parcă arse, aceste constelații,
iar mai spre sud, în bezna cu tainice unghere,
își legăna pădurea vlăstarii suferinzi;
lianele ca niște gigantice artere
zvâcneau în somn, trosnindu-și puternicele grinzi.” (Era o noapte)
Cât de insolite par astfel de viziuni hipnagogice în vacarmul de urlete și trâmbițe ale celorlalți.
Într-o confesiune, Gellu Naum vorbește despre moralitatea poetului care în viziunea sa este de fapt autenticitate. Onestitatea în poezie este un act vital. În ce măsură este Gellu Naum consecvent, onest, autentic în anii ’50? Cât din ceea ce publică sunt rezultatele compromisurilor pe care le face? Sunt acte antipoetice? „știi, cel mai important pentru un poet e moralitatea. Asta înseamnă să fii cinstit. Cinstit în poezie. Ca și în viața ta. De pildă, atunci când vorbești despre dragoste să știi ce e aia. Știu unul la o mie. Vorbesc toți. Cinstit în poezie înseamnă să nu faci compromisuri. De nici un fel. Orice compromis este un act antipoetic. Sau înseamnă să aperi ceea ce e al tău, ceea ce ești tu. E un lucru care merită orice sacrificiu. Și trebuie făcut. Cu prețul vieții trebuie făcut!”. Schimbarea discursului se observă chiar din titlul Soarele calm, unde determinantul îmblânzește, temperează arderea ideologică.
misto. n-am reusit sa citesc tot, e prea lung pentru ochii mei pe calc. cel mai mult de la naum mi-a placut zenobia, un roman ciudat si f bine scris
Ioana, pana la urma iubesti poezia lui G. Naum?
ce intrebare stupida dori. sensul unei discutii despre scriitor e sa fii cat mai obiectiv
puiutzu , nu o mai gasi stupida, stii, se spune ca poezia lui e neinteligibila desi diferita.
daca a scris de ea, inseamna ca are un interes aparte
ai citit macar ce scrie?
nu tot, esti comic, si mircea cartarescu a scris despre el, dar nu i-a inteles niciodata incalceala de cuvinte congelate, desi l-a respectat intotdeauana.
Ambivalenţa Amoralităţilor Ambientale
prin
Autoinserţia Anaempaticului Auctorial
ca
Apraxiologie Aspergeriană Autoasumată
Da ID, e un bun punct de plecare pe un filon de caz Naum pe care ar fi foarte multe de gândit, spus, scris, evaluat, postulat…cândva.
… anii 51′ – 61′ … anii în care Sadoveanu mustăcea patriarhal
când afirma că “Amărâtu’ de Gelu Naum îi un monah de viţă nouă retras ân păreaţii îndoielii ca’ntr-o dumbravă’mpuţinată a absenţilor multe de la’ncercările vieţei cele noi” (sic! – Mitrea Cocor) … anii naumieni despre care Z. Stancu o “trântea de-a dreptul” când pufnea că “Unul ca Naum de pildă, consideră, fară vreo justificare stilistică ori măcar vreo teoretică fundamentare, că, scriitorul, îşi poate permite să se retragă, îmbufnat ca un belferaş dezamăgit de realităţi ce el le vede sumbre şi ieftine-ieftine, într-o cuhnie a divagărilor fortificate de alienări lipsite de orice valori sociale” … asta deşi el, Zaharia era cel care scrisese
” Bătălia s-a sfârşit, soldatul
rămas pitulat într-o mască
Undeva departe pământul geme
Gata să urle, gata să nască.
Deasupra cerul gol şi soarele
În jur câmpul gol şi morţii
Sufletele lor stau drepţi şi aşteaptă
Să intre-n rai în faţa porţii.
Soldatul din mască vede o floare
Şi vesel şi-o pune după ureche
Ce mândră, ce pură e lumea
Ce rea, ce urâtă, ce veche
Bătălia s-a sfârşit, soldatul
Ridică fruntea să vadă iarba
Ţiuie-un glonţ rătăcit
Şi-i sfărâmă tâmpla şi barba
Deasupra cerul gol şi soarele
În jur câmpul zdrobit de obuze
În mască soldatul nu mai are
Nici ochi să vadă, nici buze. ”
… dar deh: tu Zaharia Stancu n-ai cum să mai vezi cum Gellu Naum nu vrea să mai aibe ochi care să vadă ceea ce din jilţul conducerii USR ochii tăi oricum nu pot să mai vada.
Hic Pereat … Bellum Poesis?
hmm …de discutat
pai se respecta astia cu incalceala, par destepti
xiron, stii ce mai aprecia mircea cartarescu la el? ca nu era fanaticul unui anumit gen de poezie.
unde bati, doar tu pe g.n. nu-l consideri incalcit in scriere.
aaaaaaa, te iei de xiron, bine ca te baga si pe tine cineva in ceata.
n-am avut niciodata ceata draga dori, i’m fast and self-learner
ai bre, si pe cartarescu cum il gasesti?
in piata romana din cand in cand, nedormit si cu cearcane enorme
ha, lasa glumele, imi place enorm ca scriitor. desi, unii spun ca l-a ,,umflat” mult Manolescu. Ca n- a venit cu nimic nou in literatura, decat cu excentricitati. Tu ce zici? sincer.
Mmmmmm … ce-i aia “Gen de Poezie” doralino?
nu cumva până şi Vasile Alecsandri era fanul unui anumit
“Gen” de instrumentare circumversică retroconfigurativă
(fie chiar auto-aprehensivă) fără ca teoreticienii să-l
definească vreodat’ drept fanaticul prozelitar al unui
“anume gen de poezie” ?
… gen
” Prin foc, prin spăgi, prin glonţi,
Prin fum, prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete. ”
Direct spus, ce tot spui tu intens extracolateral acolo?
Unde vezi tu vre-o legătură între Diversitatea behaviouristă şi Diversionalismul manierist ca inserturi sinestezice naumiene pe de o parte şi ABSENŢA lui Gellu Naum din propria poezie 3 (trei) lucşi plini?!?
E Fun & Fancy să glisezi comm-uri,
dar,
Mai Fine & Feisty ar fi dac’ai reuşi
să nu glisezi dens şi tu odată cu ele.
nu’i bai-acu’ te iert pen’că ai cuciulă cu
moţ roş ciucuraşi verzi şi zâmbet albastru
si mie mi-a placut, am scris k el o vreme
xiroane, ex. gen de poezie prozodia. auzi? ai citit pururi tanar infasurat in pixeli?
puiutzu, ca el? nu-mi trimiti una, te rog. sunt curioasa.
daca-mi mai zici o data asa te tund la zero
de ce sa trimit?
cum ai scris ca el? explica. si cum adica, ti-a placut?
bai ce intrebari pui
again: ce relevanţă poate avea “genul” scrierii când axioma este “ABSENŢA” din scriere?
Bueeeeey!!! tu eşti uşor distrată pentru că încă n-ai terminat
de degustat şodoul cu bezele în timp ce priveşti pe fereastră
cum ninge şi tastezi delicat cu un deget comm-uri-answer sau CE?
intră serios în “Chestiune” ‘n pălăria mea şi
mai dă-le’ncolo de aromaterapii vag conexe
pai, poate te-ai pacalit. poate, nu ai scris ca el. sa inteleg ca nu-ti mai place deloc?
xiroane, vad ca ma biciuiesti rau, daca nu ai citit cartea de mai sus, ma opresc. o zi buna.
ioana, poate scrii ceva si de cartarescu. mersi.
dori acu’ să nu te dori în ego doar din 15 xin-fraze intra-subiectale
cum naiba să poţi fi atât de fragilă când poţi fi atât de abilă?
… abia s-a făcut de dimineaţă pentru mine …
(mircea, poate scrii şi pentru dori ceva. merci)
eu le am pe toate,xiron. si ata e……………………..
buna seara. azi mi-a fost furata caciula de iepure, cu urechi. sunt trista si infrigurata.
ca sa scriu de cartarescu ar trebui sa-l recitesc. nu stiu cand se va intampla.
ioana, poate pui o poza cu tine si caciulita daca o sa-ti cumperi alta. pare rau……….
dori, am vazut intrebarea ta cu iubitul poeziei cuiva sau a altcuiva. nu asa sta treaba (cel putin nu in cazul meu). sunt cerebrala (si eu rad cand scriu asta), deci pot sa spun ca ma intereseaza un scriitor (pentru ceva dintr-o carte, pentru altceva din alta). am avut etapa impresionista in lectura (care e foarte ok). am entuziasmul postlectura, dupa care la vreo doua zile apar hibele. putini sunt cei care supravietuiesc. am scris ca am scris de naum. nu ca-i iubesc poezia sau mai stiu ce.
ok. am inteles.
zii si tu, ca ma apuca rasul. constantin spune ca a scris ca, carta.
dar acum, ca cine scrie? tu il cunosti.
el mi-a dat un raspuns hilar.
nu-l cunosc.
ioana, ţin cu tine şi cu căciula ta de iepure.
căpcăunajul eșuat e eșuat, dori.
dori, cel mai constructiv lucru pe care l-ai putea face pe situl ăsta e să spui de ce cărtărescu e una doo folosit de tine drept miezu din dodoaşcă (“nu tot, esti comic, si mircea cartarescu a scris despre el, dar nu i-a inteles niciodata incalceala de cuvinte congelate, desi l-a respectat intotdeauana.” )
hey joe, I’m gonna shoot my dorian lady, you know I caught her messin’ ’round site with her own stupidity.
foarte interesant, mereu mi-au placut recenziile/ cronicile tale. inca n-am terminat de citit, ma dor ochii, ochelarii nu-mi dau pace, dar revin.
multumesc. in martie sa citesti recenzia la copci. e diferita mult fata de ce s-a scris pana acum despre volum.
ca sa si explic sa nu para ca sunt nu stiu cum. am citit niste bazaconii de mi-a crapat capul. scrise de critici, unii cu nume. banuiesc ca nici nu au citit volumul sau l-au citit si au probleme. poti face un dosar de deformare critica a cartii (cu ce s-a scris pana acum).
da, l-am terminat si n-am avut de pierdut. imi placea Gellu Naum si inainte, dar niciodata nu m-am interesat de istoricul lui; m-am multumit doar cu poezia. e genial cum a reusit sa-si pastreze identitatea integra intr-un mod oarecum camuflat.
abia astept sa apara recenzia la copci, stiu ca apar multe bazaconii in general, cu atat mai mult in cazul debudantilor unde datele sunt asa si oarecum asa. intrebarea e, ca simplu cititor, cum faci diferenta dintre una buna si una culeasa de pe coclauri?
uite asa faci diferenta
stefan baghiu, revista cultura: “ar putea seca in fantezie tocmai in fata supralicitarii unei revolte contra distorsiunilor absurde ale realitatii contemporane, supralicitare care la un moment dat nu mai spune nimic, de fapt.”
mariu chivu, dilema: “toate acestea fac din Matei Hutopila, pe alocuri, un fel de Stoian G. Bogdan rămas la ţară.”
alexandru farcas, vorba vine (el e mic si nu stie multe, deci e pe jumatate iertat ca povesteste poeziile): “desi are cercel in ureche, funk pe ipod si viziunea valurilor calarite de surferi, nu scrie si nici nu-si traduce textele in engleza pentru ca sa evite falsul unor traduceri proaste”
a vai…ok
Excelent eseu… Pacat ca subsolul imi pare a fi plin de “trolli”… Nu stiu altii cum sunt, dar Xiron mi se pare ininteligibil (absenta lui Gellu Naum?), nu Gellu Naum.
Tu daca esti un cititor avid de poezie actuala, si nu un teoretician samanatorist (google it, samantoristii au avut o gramada de poeti “in dulcele stil clasic”, poeti care mai exista mentionati doar in Istoria lui Lovinescu, daca incercati sa-i cititi o sa radeti copios), nu poti afirma decat in gluma ca G.N. e un poet ininteligibil… Altminteri, inseamna ca ai chiulit de la Eminescu incoace…
Hai sa nu fiu totusi prea aspru. Daca citesti numai poezie actuala, risti sa uiti ca, totusi, la un moment dat poezia sugerea, nu numai sugea…
Mai in serios: G.N. nu e un poet dificil decat daca stai sa-l diseci ca la scoala (folosind niste tehnici de-a dreptul umile). Dar cam trebuie sa stii o boaba de alchimie sau sa stii cam cu ce mecanisme umbla imaginarul suprarealist. Iar, mai ales prin volume ca Tatal meu obosit sau Copacul-animal, secretul sta in perspectiva. Daca, de pilda, reusesti sa vizualizezi ca tu privesti un obiect si in acelasi timp privesti din perspectiva obiectului asupra ta (practic, dedublare, iesire din corp etc. etc.), atunci incepi sa intelegi cum sta treaba.
Desigur, ajuta mult si sa citesti ce zice Simona Popescu in prefata aia la Despre identic si felurit
Unde a zis Mircea Cartarescu ca n-a reusit sa-l inteleaga pe Gellu Naum? Tot el a afirmat (citez din memorie) ca poezia lui G.N. este o fisura in zidul cunoasterii iluzorii, deci pare sa fi inteles ceva-ceva, daca nu cam tot…
De ce-mi racesc acum gura de pomana? Pentru ca l-am citit si l-am iubit (si se intelege ca nici acum nu m-am plictisit) pe G.N. Nu toti il poti citi sau iubi, fiindca nu toti sunt indeajuns de mistici…
Multumesc ca ai citit si ai inteles ce ai citit. Se spune ca am vrut sa-i afectez imaginea lui Naum. Niciun moment nu mi-a trecut prin cap asta. Am incercat sa fiu cat de obiectiva am putut.
Ma enerveaza cititorii care idolatrizeaza un autor. Ca in momentul ala devii obtuz, ti se tulbura privirea si ti se pare orice pozitie diferita un afront.
Mie imi place mult tare Paul Cornea (critic, om). El a avut functii la viata lui si a scris diverse. Asta nu-l face mai nu stiu cum in ochii mei. E la fel de bun.
Sau Mircea Horia Simionescu. El n-a scris (in jurnal se vede ce probleme avea), dar a fost director la opera, asistentul lui “Dumnezeu”. L-au adus in pragul nebunei de s-a aruncat in fata masinii.
Perioada asta e sinistra.
Mai în serios?
bine.
Mai în serios:
gellu naum !ESTE absent din propria’i poezie 15 ani!
á măh ygrule – dă-o’n păsule dă treabă!!!
- doar nu’mi spui că nu decelezi cum vine traba cu
patina neutralităţii auctoriale şi cum este dânsa
dobândită prin interpenetraţia creaţională dintre
[felurirea identicului] şi [identitatea feluririi]
de eşti serios (uh-nu!!!) … reiterează
” … Gellu Naum nu crede în ce spune, tocmai de aceea el nu omogenizează cele două structuri, ci are grijă să le delimiteze strict. El afirmă acolo unde ar vrea să nege, și tocmai de aceea are grijă ca parantezele să fie scrise în cel mai autentic limbaj de lemn … ”
în
Θ
Ambivalenţa Amoralităţilor Ambientale prin
Autoinserţia Anaempaticului Auctorial ca
Apraxiologie Aspergeriană Autoasumată
Θ
Poţi fără putinţă de tăgadă
oops!
“á măh y-i-grule”
… iatromatrie identitară imersând involuntar un “i”