FDL.ro

Interesul pentru scenografia aventurilor rămâne în continuare deosebit de pregnant în cadrul peisajului romanesc al secolelor al II-lea şi al III-lea p.Ch. Cel mai complex şi mai valoros exponent al genului din această perioadă, romanul lui Heliodor, Etiopicele (Ethiopica) sau Teagene şi Haricleea păstrează arhetipurile romanelor anterioare complicând însă întreaga intrigă şi întreaga structură a romanului.

Aventura este explorată la maxim în acest roman în care peripeţiile se înmulţesc în mod considerabil, în care cei doi îndrăgostiţi sunt supuşi unui nesfârşit şir de încercări, în care spaţiul geografic străbătut este foarte vast pentru vremea aceea.

Naufragiile şi călătoriile pe mare, răpirile şi recunoaşterile erau evenimente cotidiene ale realităţii secolelor al II-lea şi al III-lea. În consecinţă ele vor fi nelipsite din relatările romaneşti ale acestei perioade. Călătoria deţine în romanul lui Heliodor o pondere însemnată căci în fuga lor din faţa primejdiilor şi în încercarea de a se opune acestora, personajele se deplasează în continuu pe mare şi pe uscat astfel încât cititorului îi revine sarcina de a urmări un adevărat itinerariu plin de peripeţii întâmplate cel mai adesea într-un peisaj exotic. Despre acest itinerariu se poate afirma că are nu numai o valoare profană (de a delecta cititorul) dar şi una sacră (în sensul de valoare iniţiatică) pentru eroii care sunt tot timpul în serviciul unor divinităţi (în final ajungând sacerdoţi ai zeului Soare) şi pentru care puritatea şi castitatea sunt valori supreme.

Intriga Etiopicelor are caracterul unui voiaj iniţiatic prin existenţă, voiaj ce reprezintă singura cale pe care Teagene şi Haricleea pot dobândi ceea ce îşi doresc cu ardoare: posibilitatea de a rămâne împreună alături de obţinerea unor funcţii sacerdotale (aceasta situându-se însă pe un plan inferior iubirii lor).

Heliodor dispune de o notabilă capacitate de ficţionare. Hazardul deţine un loc atât de mare în opera sa încât logica obişnuită a evenimentelor pare să fie întru totul anulată. Romanul său nu se deschide cu începutul firesc al naraţiunii. Acesta este povestit mai târziu, evenimentele fiind mereu invertite pentru întreţinerea tensionată a surprizei, pentru crearea necontenită de suspanse-uri.

Aţiunea începe brusc în delta Nilului. O ceată de oameni înarmaţi ajunge la gurile fluviului unde li se întinde o privelişte destul de neobişnuită. Povestirea lui Heliodor începe cu o veritabilă descriere precum un adevărat roman al privirii: “ţărmul era acoperit cu oameni care fuseseră omorâţi de curând, unii îşi dăduseră sufletul, alţii trăgeau să moară, abia mişcând, semn că măcelul tocmai se sfârşise. Fusese o luptă stranie, după urmele pe care le lăsase, că se vedeau laolaltă rămăşiţele vrednice de milă ale unei petreceri nenorocite, care se încheiase în chip tragic. Se vedeau acolo încă o mulţime de mese încărcate de bunătăţi; unele trântite la pământ se aflau şi acum în mâinile celor care le folosiseră ca să se apere când începuse prin surprindere măcelul”.

Misterul este nota definitorie al acestui început de roman căci cititorul nu ştie încă nici cine sunt oamenii cei morţi, nici cine îi priveşte, iar aceştia, la rândul lor, nu înţeleg nimic din spectacolul tragic descris de prozator, singurul lucru care îi ispiteşte fiind o imensă pradă aflată la îndemână. Aflăm după aceea că spectatorii acestei tragice situaţii nu sunt decât nişte hoţi. Privirea lor se apropie tot mai mult de locul măcelului unde găsesc doi tineri, pe Teagene şi Haricleea, care, deşi obosiţi şi suferinzi, se remarcă printr-o frumuseţe divină. Dar când cititorul află că hoţii sunt gata să se apropie de pradă şi de cei doi tineri supravieţuitori autorul anunţă că şi-a făcut apariţia un alt grup de hoţi alungându-i pe cei dintâi. Romanul se deschide astfel sub semnul unor peripeţii palpitante, scenele relatate schimbându-se cu o vietate ameţitoare. Noii veniţi iau prada şi pe cei doi tineri iar căpetenia lor îi duce în Bucolia, în mlaştinile Nilului populate de un gen curios de păstori. Aceşti locuitori nu au nimic în comun cu păstorii lui Longos ci sunt nişte hoţi barbari care trăiesc după o lege a junglei unde cel mai puternic decide şi îşi face dreptate după bunul său plac.

Dar cum într-un asemenea roman evenimenţial trebuie să se întâmple tot timpul ceva, Tiamis, căpetenia hoţilor, se îndrăgosteşte de Haricleea. Pentru a-l putea salva pe Teagene, căzut şi el în mâna hoţilor, Haricleea îl prezintă drept fratele ei şi cei doi sunt daţi în grija grecului Cnemon. Cu acest prilej scriitorul introduce o primă acţiune secundară: Cnemon îşi povesteşte viaţa sa plină de peripeţii, tribulaţiile mamei sale vitrege, gelozia tatălui, exilul şi căderea în mâna hoţilor. Dar nici nu isprăveşte Cnemon bine de povestit că autorul aduce în scenă alţi hoţi, de fapt pe primii care fugiseră. Între cele două bande începe o luptă inegală în timpul căreia Haricleea este ascunsă într-o peşteră. Încolţit de nişte hoţi Tiamis se întoarce în peşteră cu intenţia de a o ucide pe Haricleea, însă, fiind întuneric, o răneşte pe Tisbe, sclava ateniană pocăită plecată în căutarea lui Cnemon.

Naraţiunea lui Heliodor este plină de coincidenţe dintre cele mai fabuloase. În cadrul intrigii apar mereu noi personaje al căror destin se intersectează cu cel al lui Teagene şi Haricleea. Informaţiile succesive relatate de autor nu capătă unitate decât în mintea cititorului, la sfârşit, când deţine cheia tuturor evenimentelor. Bătrânul Calasiris face cunoscută soarta fiilor săi dintre care unul a ajuns în mod necinstit preot, iar celălalt, Tiamis, a dispărut. Eroii care ascultă povestirea l-au cunoscut însă pe Tiamis. Astfel romanul este tot timpul “condimentat” cu alte periperiţii: Teagene este prins şi destinat să fie predat regelui. Calasiris dezvăluie originea regală a Haricleei arătând că ea este fiica reginei Etiopiei (Persina) care o părăsise de frică, pentru că avea pielea albă.

Pe parcursul povestirii cititorul află cum Haricleea a ajuns preoteasă la Atena şi cum s-a îndrăgostit de Teagene. Cu acest prilej venim în contact cu concepţiile lui Pitagora şi ale orficiilor despre metempsihoză şi în primul rând cu doctrina platonică despre dragoste: “… scena la care am asistat ne-a dovedit că sufletul este de esenţă divină şi că a primit din cer înclinaţii predestinate căci din momentul s-au privit unul pe altul, tinerii s-au iubit ca şi cum sufletele lor şi-au recunoscut de la prima vedere perechea şi s-au îndreptat spre acel singur bun demn de ei. O clipă lungă s-au privit ţintă ca şi cum încercau să-şi aducă aminte dacă se cunoşteau mai de mult sau dacă nu cumva se mai văzuseră”. Iată cum explică preotul Calasiris ivirea dragostei: “… e suficient să-ţi aduc aminte cum se naşte dragostea, cum pătrunde în noi prin priviri, purtată în aer, iar pasiunea se cufundă prin ochi în suflete, lucru cât se poate de explicabil” .

Aşadar, tipicul coup de foudre nu lipseşte nici din romanul lui Heliodor, el declanşând dragostea protagoniştilor. În continuare ei vor suferi psihic şi fizic la limita unor violenţe interioare incredibile: “Când m-am dus la Haricleea, ce să-ţi spun? am văzut-o suferind, pradă pasiunii; îi pieriseră bujorii din obraz şi privirile i se stinseseră înecate în lacrimi. Auzind că Teagene a murit, Haricleea este cuprinsă de disperare: “… dacă am să aflu că nu mai eşti în viaţă… n-am să mai zăbovesc nici o clipă şi am să vin să te întâlnesc. Şi în aşteptare, iată darurile de moarte pe care ţi le închin – şi în acest timp ea îşi smulgea părul şi îl punea pe pat; iată libaţiile pe care le varsă ochii care îţi sunt dragi – şi un râu de lacrimi îi inundă perna”.

Dragostea ca motivaţie fundamentală a intrigii este în mod inevitabil prezentă în Etiopice, puterea ei fiind elogiată în mai multe rânduri: “Căci Eros este cel mai puternic dintre zei şi după câte se spune are putere uneori şi asupra nemuritorilor”.

Este relatată de asemenea fuga lor, întâlnirea cu piraţii şi moartea acestora în lupta de pe malul Nilului, unde atât căpetenia cât şi un alt pirat avea un singur obiect dezirabil: Haricleea.

Itinerariul celor doi tineri este în aşa fel conceput încât ei se întâlnesc şi sunt despărţiţi mereu de alte evenimente. Calasiris ajunge cu Haricleea la Memfis unde soseşte şi Teagene ca scav oferit regelui. Aici scriitorul copleşeşte pe cititor cu un nou val de întâmplări. Marele preot îşi dezvăluie identitatea. Cei doi fraţi, fiii săi luptă pentru demnitatea sacerdotală supremă, lupta este oprită de către Calasiris şi Tiamis este declarat mare preot. Cei doi îndrăgostiţi ajung şi ei la curte, unde Teagene trezeşte interesul lui Arsace, sora marelui rege şi soţia satrapului Oroondates, care era o desfrânată. Ea se îndrăgosteşte subit de Teagene iar pe Haricleea o ameninţă cu o căsătorie silnică. Cunoscuta tehnică a amânării, apoi a refuzului demn nu dă rezultate. Cei doi sunt torturaţi cu cruzime dar virtutea lor nu poate fi distrusă în nici un fel. Tot acum se conturează un mic epilog moralizator: Satrapul este anunţat de intenţiile nelegiuite ale soţiei, tinerii sunt scoşi pe ascuns din oraş şi duşi satrapului iar nevasta acestuia se spânzură.

Dar cum totul trebuie să ducă spre o dezlegare finală a enigmei celor doi tineri şi a dorinţei lor (existenţa pereche), Heliodor o introduce în spaţiul altor evenimente. O veche rivalitate dintre etiopieni şi egipteni se soldează cu o luptă în care victoria este de partea etiopienilor iar cei doi tineri sunt luaţi prizonieri pentru a fi dăruiţi regelui Etiopie (tatăl Haricleei). În acest mod, marea lovitură de teatru este amânată pentru final. Teagene şi Haricleea sunt desemnaţi de rege pentru sacrificiile de vieţi omeneşti în cinstea victoriei. Ajutate de Sisimitres (marele judecător etiopian), care o recunoaşte, Haricleea îşi dovedeşte identitatea de fiică a familiei regale. Dar în ciuda victoriilor sale în lupte Teagene rămâne sub ameninţarea morţii până când anunţarea dorinţei de căsătorie emoţionează întreaga adunare a etiopienilor şi le aduce iertarea. Regele însuşi aprobă şi binecuvântează unirea celor doi tineri: “În faţa zeilor care au hotărât aceste destine şi în faţa voastră care aveţi aceleaşi sentimente aici declar pe aceşti doi tineri uniţi prin legile căsătoriei şi le încuviinţez să întemeieze o familie”.

Etiopica este romanul unui tehnician, desăvârşit al compoziţiei, capabil să mânuiască iscusit intriga, să îmbine reţelele de evenimente în naraţii ingenioase integrate în alte naraţii. Heliodor este un adevărat maestru al povestirii pe sertare, el foloseşte în mod fertil procedura încadrării inserând unele naraţii în cuprinsul povestirii cadru Rahmenerzählung.

În Evoluţia romanului antic Eugen Cizek descrie astfel arta compoziţională a lui Heliodor: “Tocmai naraţiile eroilor contribuie la elucidarea firelor intrigii. Povestirea aventurilor lui Cnemon sau Calasiris au şi valoare în sine, ca veritabile nuvele dar decantează şi implicaţiile povestirii-cadru. Asemenea naraţii se întrerup uneori, se intersectează cu figurarea peripeţiilor prezentului şi se reiau ulterior. Jocul perspectivelor, discontinuitatea timpului conferă romanului o arhitectonică variabilă, mobilă, capabilă să acţioneze restrictiv asupra monotoniei psihologice”.

Roman evenimenţial prin excelenţă, etiopicele abundă în peripeţii, în întâmplări dintre cele mai neaşteptate, în coincidenţe şi răsturnări de situaţie care amână la nesfârşit deznodământul povestirii. Aşadar structura romanescă este mult amplificată la Heliodor căci povestea de dragoste dintre Teagene şi Haricleea se intersectează mereu cu alte poveşti palpitante.

Toate tribulaţiile întâmpinate de eroi sunt subordonate atotputerniciei destinului, a soartei, Tyche, care guvernează existenţa oamenilor. De fapt tocmai intervenţia majoră a destinului în resorturile esenţtiale ale existenţei umane marchează amplificarea structurii romaneşti.

Drumul spre un final fericit este lung şi anevoios. Teagene şi Haricleea parcurg un traseu al chinului, al nenorocirilor, al deznădejdii, un traseu epuizant. Ei dau dintr-un necaz în altul, într-o înşiruire de întâmplări care mai de care mai primejdioase. Soarta lor este deplânsă în multe ocazii chiar de către protagonişti care, lipsiţi de orice speranţă, ajung să creadă, după cum reiese din dialogul sau din monologul lor melodramatic că moartea este de preferat unei vieţi chinuite şi nesigure de pe o zi pe alta.

Astfel, în cartea VIII, în capitolul IX aflăm despre Haricleea că: “… se hotărâse să primească orice pedeapsă la care ar fi supusă ca să nu mai trebuiască să traiască astfel într-o veşnică mizerie, în rătăciri continue, sub loviturile unei soarte potrivnice”. Tot Haricleea aesmuieşte viaţa lor cu o dramă, cu o dragedie de al cărei sfârşit se teme: “Parcă şi-ar râde de noi, face din viaţa noastră o adevărată dramă. Aşa că să întrerupem cursul tragediei ei, dându-ne pe mâna celor care vor veni să ne ucidă ca nu cumva să aibă pretenţia să desăvârşească opera până la un deznodământ şi mai trist şi să ne silească să ne omorâm noi singuri”, căci ea îşi dă seama că în faţa destinului omul este lipsit de putere, toate împotrivirile sale fiindu-i inutile.

Mai mult chiar, nici zeii nu îngăduie împotrivirea faţă de Tyche iar religiozitatea celor doi tineri îi determină să ia hotărâri înţelepte: “Începuse deja să fugă când Teagene a oprit-o”. Marea furtună care se abate asupra vasului fenician, acum ocupat de piraţi este pricinuită de o hotărâre a soartei (“Dintr-o dată marea a început să se învolbureze. Se datora această schmbare bruscă unor cauze naturale sau aşa hotărâse soarta? Nu ştiu” ). În plin duel între Tiamis şi Petosiris, demonul său, soarta îl aduce pe Calasiris ( “În acea clipă ori un zeu, ori soarta care călăuzeşte toate acţiunile oamenilor intervin cu un episod nou în tragedia care se desfăşoară” ), adăugând începutul unei alte drame (7, VI) şi ulterior destinul urmăreşte pe cei doi tineri prin mijlocirea femeilor Arsace şi Cybele. ( “Soarta care se înverşună asupra lor, după ce le dăduse câteva ceasuri de răgaz şi îi lăsase să guste o bucurie scurtă, avea să-i supună curând la încercări şi să-i părăsească, sclavi de bunăvoie, cum s-ar putea spune, în mâna duşmanilor” ).

Aşadar soarta sporeşte lungul drum de peripeţii al celor doi protagonişti, îi supune la nenumărate încercări, le testează tăria dragostei, dar nu numai atât. Pe parcursul acestui voiaj plin de încercări, Teagene şi Haricleea îşi propun să rămână curaţi, neprihăniţi, virgini nu numai unul pentru celălalt, dar şi pentru a putea fi pe placul lui Apolo, zeul suprem căruia i se închină şi la care încearcă să găsească o explicaţie a soartei celei crude: “Apolo, zicea ea, atât de greu ne pedepseşti pentru greşelile noastre şi tot nu crezi că te-ai răzbunat? După ce am fost despărţiţi de cei dragi, răpiţi de piraţi, expuşi la mii de pericole pe mare, prinşi a doua oară de piraţi pe uscaţi, ne mai aşteaptă alte încercări şi mai amare încă. Când te vei opri? Dacă trebuie să mor neatinsă, plăcut îmi va fi sfârşitul, dar dacă mi-e dat să sufăr vreo ocară, mie cea respectată întotdeauna de Teagene, o frânghie mă va scăpa de această nelegiuire. Curată am fost şi curată voi rămâne până la moarte pentru a duce în pământ virtutea mea ca pe un frumos giulgiu şi nici un judecător nu va putea fi mi crud ca tine” ea mai vorbea când Teagene a oprit-o: “Încetează scumpa inimii mele, Haricleea, zise el. Plângi pe bună dreptate dar îl mânii pe zeu mai mult decât crezi. Nu trebuie să-l copleşeşti cu tânguiri ci să-l invoci, deoarece numai rugăciunilor şi nu învinuirile vor putea să-i potolească mânia”.

Am văzut aşadar că aventurile lui Teagene şi Haricleea se ivesc se multiplică prin hotărârea unui destin potrivnic, dar ele sunt create şi pentru a mulţimi aşteptările unui public dornic să intre în legătură cu medii necunoscute lui, să cunoască spaţii geografice noi fie şi numai prin intermediul lecturii. De altfel chiar personajele romanului se arată fascinate de povestiri, de peripeţiile unor oameni necunoscuţi. În cartea a cincea, Capitolul I Cnemon îşi mărturiseşte astfel interesul pentru noutate: “Opreşte-te, tată, i-a spus Cnemon; n-am obosit să te ascult şi cred că fără să mi se întâmple aşa ceva ai putea continua zile şi nopţi la rând să-mi povesteşti lucruri atât de interesante de care nu mă mai satur”.

În naraţia itinerariului celor doi tineri Heliodor inserează şi informaţii geografice despre locurile pe care eroii romanului le străbat. Astfel, cunoştinţele sale despre Marea Ionică par a fi fost destul de importante pentru publicul epocii sale, fapt ce îl determină pe scriitor să facă o descriere detaliată a acestei regiuni: “Marea Ionică, i-a spus acesta, se îngustează şi se strânge ca să intre în Golful Crissei, se grăbeşte să-şi verse apele în cele ale Mării Egee. Curentul este întrerupt de Istmul Pelopones şi divinitatea cred că a ridicat într-adins această barieră ca să apere uscatul aşezat în calea ravagiilor inundaţiei”.

Obiceiurile altor neamuri precum serbarea Nilului, credinţele egiptenilor legate de acest fluviu nu puteau fi cunoscute decât de un călător. Ele sunt prezente ca o noutate, ca o ciudăţenie, în peisajul helenistic al lumii sale: “Era tocmai în timpul serbării Nilului, cea mai mare sărbătoare la egipteni, ea ajunge la noi în toi la solstiţiul de vară, când fluviul dă primele semne de creştere. Egiptenii o celebrează cu mai mult fast decât pe altele şi iată de ce: ei socotesc că Nilul este zeul lor şi îl cred rivalul cerului pentru că el fără nori sau ploi le udă pământul în mod regulat, în fiecare an. Aceasta este credinţa lor. Dar iată de ce cred în acel zeu: sunt convinşi că principiul vieţii şi fiinţei la om este alcătuit dintre amestecul dintre umed şi uscat, celelalte elemente neputând să existe sau să apară în lipsa acestora, substanţa umedă este Nilul iar cealaltă este pământul lor”.

Motivul călătoriei este aşadar uzitat la scară mare în acest roman al aventurii căci personajele devin fără voia lor “călători” fie în mod concret în deplasarea lor încotro îi duce soarta, fie într-un mod figurat, prin intermediul imaginaţiei în momentul în care ascultă poveşti despre locuri îndepărtate şi oameni necunoscuţi lor.
Romanul lui Heliodor s-a bucurat în vremea Renaşterii de o mare atenţie, fiind citit cu plăcere de Shakespeare, Calderon şi Racine iar în secolul al XVII-lea a devenit etalon valoric pentru ultimul roman al lui Miguel de Cervantes, Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei. Cunoscutul teoretician de formaţie aristotelică, italianul Scaliger considera romanul lui Heliodor drept un model al literaturii epice.