FDL.ro

A cazut primul fulg…Si odata cu el puritatea ei… S-a asternut primul cearceaf pufos peste taciunele pacatos al pamantului… Fiori de gheata au invaluit geamurile aburinde ce tradau prezenta unei veioze aprinse.

Soarele apunea trist in propria-i mare de sange…Firavi si tematori, fulgii de nea valsau in ritmul vantului ce suiera printre crengile copacilor…. La fereastra, doi ochi mari si negri priveau prin aburul aromat ce invaluia cana ce ciocolata calda…Buzele carnoase si rosii, stinse de ultimul sarut gustau timorate fierbinteala canii…Doua maini firave cu degete lungi si subtiri ieseau de sub cearceaful ce acoperea acel trup inalt si subtiratic… Privea pierduta pe geam in timp ce gandurile sale se perindau periculos de repede prin mintea sa. Era placut sa o privesti… Atat de inocenta precum prima ninsoare, si atat de periculoasa precum vapaia focului. Atat de rece precum zapada, si atat de calda precum cana din mainile sale. Zambetu-i atat de trist precum lacrima unui copil, si totusi…atat de zvapaiat precum nebunia unui indragostit. Era nebunie si ratiune, era frumusete si inocenta, era caldura si asprime…Era ea.

Un fior rece o abate de la nimicul pe care-l facea. Geamul s-a aburit brusc sub suflarea lui calda si doua maini puternice au invaluit acel corp de madona. Un suspin urmat de o lacrima fierbinte si un zambet copilaresc. O imbratisare precum vantul de afara. Atat de rece, si totusi atat de primitor. O nebunie de simturi si o mare de incantare supuse lacrimilor de fericire si zambetului ce trada regret. Era constienta ca nu mai avea ce sa se intample. Stia ca fetita fara de griji avea sa devina pe veci ingrijorata, stia… Se afla in fata lui a mia oara, insa chipul sau ii parea necunoscut. Cunostea palmele acelor maini puternice care acum erau harti necunoscute. Era de nerecunoscut. O privea acum cu alti ochi. Un gand negru ii trecu prin minte; nu mai era ce fusese pana atunci. Era doar o umbra a ceea ce-si dorea ea sa fie. Acum nu era decat un trup gol invelit intr-un cearceaf ce purta parfumul sau fin. Era doar o floare ofilita in fata asasinului sau spiritual. Insa ii placea…Acum se simtea ocrotita si iubita. Il iubea si era iubita.. Si natura toata le era mator; fulgii de nea, soarele trist, florile de gheata ce invaluiau ferestrele, si cana de ciocolata calda.

***

S-a trezit in lumina crepusculara a camerei. Veşnica veioza cu radiaţii azurii era aprinsa si prin perdeaua copilăreasca se desluşeau suavi fulgi de nea…

Perna părea mai moale ca niciodată si cearceaful alb păstra un miros aparte. Simţi un fior catifelat peste trupul ciocolatiu..Zambi fericita si trase picioarele lungi sub cearceaful protector..Deschise ochii…reuşi sa desluşească perna alăturata. Era calda inca si chipul lui lăsase o forma plăcuta. Se ridica pierduta si privi in jurul ei.. Parca uitase cele petrecute…ofta adânc…”Se pare ca a fost un vis…”. Întinse mana delicata către noptiera pe care se afla veşnic o cana cu ciocolata calda…Uimire: noptiera era goala si rece…Uşa camerei se deschise încet si prin ea paşi el. Parca era un înger înalt cu chip demonic si zâmbet ameţitor. Ţinea in mâini o tava.. I-o puse pe pat. Un trandafir roşu, o cana mare din care ieşea timorat abur aromat de ciocolata cu scorţişoara si-un bileţel. Zambira fericiţi. Erau doar ei si trăirile lor…Isi dorea sa pătrundă in mintea ei, isi dorea sa ii cunoască temerile si aspiraţiile, voia sa o simtă ca nimeni altul, ştia ca e stăpâna inimii lui, dar voia sa afle daca si ea simţea la fel.. Trase perdeaua;afara ningea feeric. S-a aşezat langa ea…

L-a cuprins temătoare in braţe neştiind ce urma sa se întâmple. L-a privit cu acei ochi mari si negri ce ascundeau iubire si necunoscut. Si-a aşezat capul pe pieptul sau..Simtea inima batand si parca prin acea piele de ciocolata vedea sângele pulsând prin vene si isi dădu seama ca in sufletul sau era loc doar pentru el. Ofta adânc…”Mă iubeşti?” Si închise ochii in aşteptarea răspunsului.. El nu răspunse. O ţinea strâns la pieptul sau si privea pierdut la peisajul fantasmagoric de afara…Si-a aprins ţigara in timp ce ea sorbea copilăreşte din cana roşie. A sărutat-o pe frunte in timp ce buzele ei tremurau si simţi cum i se opreşte respiraţia.. Ii arata bileţelul. „Eşti a mea…eşti a mea si te iubesc…”

~lacrimi de fericire~

***

-Vreau ca aceasta să fie ziua noastră, vreau să ştii că orice s-ar întâmpla eşti singura, vreau să îţi dau floarea viselor mele, cea alături de care te visez în fiecare noapte, vreau să te ştiu fericită mereu, nu vreau să te văd plângând, aş vrea să fiu eu cel care să-ţi spele lacrimile… Vreau să plouă să-mi spele păcatele, vreau să vină vara să-mi topească gandurile rele, vreau să fie primăvară să încolţească în sufletul nostru speranţa şi iubirea, vreau să fie toamna să ne ofilim împreună… Dar mai ales, vreau să ştii că dacă se va întâmpla să te rănesc vreodată, să mă uiţi imediat căci nu aş merita nici măcar un gând de-al tău, fie el bun sau rău… Însă vreau să mă ierţi pentru toate cele pe care le-am făcut şi o să mai fac….

-Vorbeşti de parcă s-a întâmplat ceva… Povestea noastră acum se scrie, acum începe cu adevărat!

-Poate că ai dreptate însă am simţit nevoia să îţi spun aceste lucruri…

Se priviră îndelung în ochi apoi se pierdură în lumea viselor… Ea l-a visat exact aşa cum era în realitate, perfect pentru ea, şi cu bune şi cu rele, sarea si piperul vieţii ei, cel care ştia să facă cea mai bună ciocolată caldă pe care a băut-o vreodată…Când s-a trezit el nu mai era acolo…A crezut că este la bucătărie , sau la baie .. A aşteptat privind visătoare pe geam… Însă în zadar, el nu mai apărea… S-a ridicat temătoare din pat şi, tot căutând ceva anume, nici ea nu ştia ce, a căzut in genunchi răbufnind în plâns… Pe jos, erau petale de trandafiri, roşii, până în dreptul uşii… Pe uşă era un bileţel. „ Nu mă urî, încearcă să mă uiţi…Poate că aşa este cel mai bine, nu vreau să fiu cel care să-ţi alimenteze visele şi să te rănească in incapabilitatea sa de a-ţi demonstra suficientă iubire pe cât meriţi…Iartă-mi însă laşitatea, iartă-mă că nu am putut rezista alături de tine, alături de iubirea ce mă înconjura şi mă proteja… Vreau să ştii că tot ce am vrut vreodată este sa găsesc fericirea ..pe a ta. Şi am găsit-o ascunsă in ochii tăi, în glasul tău, în zâmbetul pe care îl afişezi uneori… Acum însă, cred că este timpul meu, este momentul să plec însă vreau să ţii minte faptul că atât timp cât voi trăi, vei fi singura… Şi nu uita ce-mi spuneai tu mereu : iertarea este cheia către propria-ţi fericire…”

Acestea au fost ultimele sale cuvinte… Plecând furios de la ea, cu lacrimi în ochi, dorindu-şi să se întoarcă la ea, la iubirea lui, la cea care avea atât de multă nevoie de el, a încetat să mai raţioneze pentru câteva secunde. Îşi uitase casca la ea iar vântul si fulgii de nea îi intrau în ochi în timp ce înainta spre pustiu, pe autostrada viselor spulberate.. „Am plecat de lângă un vis, am părăsit raiul şi acum mă îndrept spre nimicul infernului fără tine…” A luat curba în viteză, a fost ultimul său gând, zâmbetul ei…

Un an mai târziu, un trup înalt şi subţire se zbate să înlăture zăpada de pe o piatră rece … Zeci de lacrimi toride brăzdează obrazul ei şi mii de gânduri negre îi trec prin minte.. „Fericirea mea era să te vreau, să te simt, să te am, fericirea mea erai chiar tu*… Te-am iertat căci fericirea nu poate fi alungată, fericirea pleacă singură aşa cum ai făcut tu ..şi dacă ai ales să pleci, te-am lăsat să zbori în voie fluturaşul meu… Îţi mulţumesc pentru ceea ce ai avut să-mi dai şi pentru ceea ce mi-ai refuzat, îţi mulţumesc că m-ai iubit…”

În drum spre casă auzi un zgomotul furios al unei motociclete ce spărgea liniştea asurzitoare ce era în mintea sa… Pentru moment avu senzaţia că nu este singură…Şi avea dreptate…

„Voi fi întotdeauna cu tine, te voi păzi, îţi voi veghea somnul şi te voi iubi orice ar fi!”