Iar tavanul foarte sus  text publicat la 28.06.2010, 16:05 categorie: proză, rec-proză 
|
||
Se jucau de-a vieţile anterioare şi de-a înmormântarea. Nu auziseră pe nimeni vorbind despre asta, nu citiseră nicăieri despre asta. Când le-a venit ideea nici măcar nu ştiau ce înseamnă alfabetul.
“Eşti în viaţa de călător”, spune Anamaria. “Erai comandant pe corabie şi mă întâlneai pe mine. Eram bărbat. Şi te enervai rău că fata pe care o iubeşti tu mă iubeşte pe mine. Şi am început să ne luptăm. Ai tras cu pistolul şi m-ai rănit la umăr.” “Şi ai murit şi fata a rămas cu mine?”, întreabă Andrei. “A murit fata. Şi am rămas singuri mereu.”
“Mi-a părut rău când am murit. Vă iubeam pe amândoi… mi-a fost aşa dor până m-am născut iar…” Raluca pune punct poveştii, luându-i de mână pe Andrei şi pe Anamaria. Andrei pufneşte în râs. “Hai să ne jucăm de-a camera.”
Cum? “Ce-ai face dacă ai fi într-o cameră fără uşi, fără ferestre. Fără intrări, fără ieşiri. Doar o fereastră mică de tot în tavan, iar tavanul foarte sus?” Fetele se uită serioase la el. Andrei începe să fredoneze: „Foarte sus, foarte sus, foarte sus, tavanuuuuuuuuuuuul…” Anamaria se gândeşte încă.
Raluca zice dintr-o suflare: “Aş striga după ajutor, aş plânge… Aş chema pe cineva să mă scoată de acolo…” Andrei zâmbeşte superior. Raluca îl ia la rost: “Ceeeeeee? Să stau aşa, aiurea?… trebuie să vină cineva dacă strig, nu?” Andrei zâmbeşte şi mai larg. Raluca insistă: “Tu ce ai face?”
“Eeeeeee…”, întârzie Andrei cu efect. “Ce?” “Aş face o şmecherie, o gaură în zid… aş găsi eu ceva şi aş ieşi până la urmă.” Raluca se întoarce spre Anamaria. “Şi tu?”
Anamaria coboară ochii din tavan, unde de atâta concentrare i se pare că vede o ferestră mică. Oricum, tavanul a urcat mult mai sus decât l-a ştiut ea vreodată. “Ea vine cu mine”, se pomeni Andrei că lămureşte situaţia.
Raluca se uită descumpănită când la Anamaria, când la fratele lor. “Eu mă joc… şi după aia mă rog,” spuse Anamaria. “Vezi, veeeeeeeezi?” izbucneşte satisfăcută Raluca “nu vine cu tine, nu vine cu tineeeeeeeeee…”
Andrei nu-i răspunde. Acum are altă idee şi trebuie să i-o spună Aneimaria. ”Eu eram mama ta şi tata pleca la război şi nu ştiam dacă se mai întoarce.”
“Nu m-am mai întors”, spune încetişor Raluca, la urechea unui ursuleţ care de câteva săptămâni e confesorul ei preferat.
Foarte bună ideea. Ce frumoasă este copilăria şi cît de bine ar fi să mai uităm de răutăţile lumii şi să ne recăpătăm puritatea copilăriei ! Lumea ar fi mult mai bună, atunci.
Bun final.
fainutza ideea, pacat ca te-ai rezumat la o schita
mare pacat
deea, ma uimesti. se poate deci sa te scuturi de patetisme, de fortari inutile, balast… keep up the good work. iti recomand textul pentru ca merita mai multa atentie si totodata iti sugerez sa continui astfel de “idei”, cum ti-au zis colegii.
Un tăciune şi-un cărbune, spune, Mihaiule, spune
Cum ai vedea dezvoltarea poveştii? Adevărul e că le-am presimţit şi la maturitate pe cele trei personaje, iar felul cum ar continua viaţa lor pare să le despartă la un moment dat. La asta te gândeai? La o dezvoltare pe două planuri a relaţiei dintre ei?
Mulţumesc, dragii Tibi şi Cristia. Îmi prind bine feed-back-urile voastre.
Andreiu, uimirea este reciprocă. Îţi sunt recunoscătoare mult pentru cele scrise şi pentru steluţa de onoare
Şi da, mai lucrez la proze de acest fel. Mai am în pregătire “idei” dintr-acestea.
Crezi că ar putea fi the beginning of a beautiful friendship cu fdl.ro?
Întrebarea e de-a dreptul retorică.
De excepţie, foarte bun, de recitit la un ceai şi de căutat pe mai departe.
Deea, ştiu că deşi este tăcut, Andrei Mitucă priveşte şi admiră.
deea, nu am plecat cu povestea mai departe, tocmai pentru ca e a ta si ma bucur mult sa vad ca ai ”planuri de viitor”, ca sa zic asa
stii ca asteptam…
mi se pare ca treci prea repede de la una la alta, dar poate asa si trebuie… 
as fi dezvoltaat mult pe punctele astea…cu toate ca scriu cam numai poezie si in poezie deseori e bine sa dai si sa fugi,( poate pentru ca fiecare cuvant trebuie sa fie motivat pe prea multe planuri). as fi dezvoltat dialogurile, jocurile, povestile
Mulţumescu-ţi, Călin. Aprecierea ta mă onorează.
Mih, aşa gândisem povestea – scurtă, mi s-a părut că are un impact mai mare fără detaliile de care spui. Dar după ce m-ai sfătuit să o dezvolt, am început să mă uit la ea cu alţi ochi. Sunt încă în cumpănă dacă să fac un text mai complex
fain, dulce d, ca un delusor. cand ajungi in varf ai placuta surpriza: “foarte sus, foarte sus, foarte sus, tavanuuuuuuuuuuuul…”
iar aici as vrea sa aud si cantecul din care pare ca ai luat refrenul “foarte sus, foarte sus, tavanuu-uuu-uuuul…”