FDL.ro

I. În faţa şi în urma fenomenului de corupţie

“Faptul că ne naştem într-o stare de corupţie este deja o manifestare a judecăţii lui Dumnezeu împotriva rasei umane.
Iar pedeapsa lui Dumnezeu, în acest caz, este dreptatea noetică.”

R.C. Sproul

În Grădinile Raiului trăiau Adam şi Eva înconjuraţi de propria necunoaştere. Nu existau nici binele, nici răul, nici ruşinea, nici plăcerea. Geneza ne povesteşte însă, despre o ispită şi despre creatura şarpelui mai şiret decât toate fiarele câmpului pe cari le făcuse Dumnezeu . Este deci, în natura şarpelui tendinţa de a fi mai şiret şi de a-şi satisface această şiretlenie folosindu-se de unica ispită şi de necunoaşterea omului.

La rândul ei, Eva cea neştiutoare înţelege că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea şi acceptă acest avantaj, încălcând legea lăsată de Dumnezeu. Identificăm astfel în Geneză primul caz de corupţie, singurul posibil în acel context. Putem afirma deci că un act de corupţie morală este intriga lumii în care trăim, este chiar motivul pentru care s-a creat această lume. Şarpele, ca reprezentant al forţelor răului, îşi satisface o condiţie comportamentală, cerându-i femeii primordiale încălcarea legii şi promiţându-i înţelepciunea. Eva acceptă acest gest, considerându-l minor; ea decide dincolo de lege că această cunoaştere trebuia atribuită cuiva şi nu conştientizează fatalitatea actului de încălcare a legii.

Contextul religios ne obligă să acceptăm acest unic caz ca fiind inexplicabil. Nu ne putem însă abţine de la câteva întrebări, nu putem refuza să tragem câteva concluzii:

Cele întâmplate sunt mai degrabă improbabile şi totuşi inevitabile. Sub ce formă să fi găsit omul această portiţă către singura posibilitate de încălcare a legii? Ar fi o naivitate să presupunem că aşa a vrut Dumnezeu, dată fiind reacţia imediată a Acestuia. Pentru că întâiul caz de corupţie nu a rămas nepedepsit, dimpotrivă- religia susţine că plătim până în ziua de astăzi naivitatea strămoşilor noştri. Vom fi poate tentaţi să afirmăm că Dumnezeu a creat pomul, şarpele, legea şi omul neştiutor şi deci, singur a dat naştere păcatului strămoşesc. Da, este adevărat că un caz de corupţie morală( numită astfel deoarece corupţia, în accepţiunea sa modernă, presupune şi o componentă materială) a fost posibil numai cu voia Domnului, dar acesta a fost mai degrabă o limitare, o restrângere. Pomul nu poate fi decât un simbol; cantitativ vorbind, el este atât de neînsemnat în Măreţia Raiului încât este de datoria omului să evite această fărâmă de rău.

Alungat din Împărăţia Raiului pe Pământ, omul va încerca în continuare să respecte legea( de orice natură) şi să evite greşeala corupţiei sau va suporta pedepsele cuvenite. Cu fiecare abatere însă ispitele cresc exponenţial până la punctul în care ţelul omului nu mai constă în a evita corupţia, ci în a o restrânge valoric. De aceea este necesar ca fiecare individ să se străduiască exponenţial pentru a răscumpăra abaterile anterioare. Pentru că prin manifestarea judecăţii, Autoritatea Supremă oferă constant o şansă a răscumpărării, dar numai dacă omul ar rezista unor ispite înzecite. Ne naştem deci într-o stare de corupţie şi este de datoria fiecărui individ, nu doar să evite acest fenomen,ci să împiedice pe cât posibil şi manifestările tangenţiale lui.

Încercând să avansăm pe axa timpului printr-un uşor efort imaginativ până la localizarea primului caz autentic de corupţie, vom avea parte de o călătorie mai scurtă decât ne-am fi închipuit. Primele invenţii ale omului au avut loc în perioada neolitică şi în scurt timp omul a conştientizat( nu şi definit) existenţa plus valorii. Într-un scenariu, complet fictiv, ştim că până la un anumit moment exista doar proprietatea comună şi toţi membrii unei comunităţi erau definiţi ca egali datorită aptitudinilor similare. Aceştia adunau deci toate bunurile într-o proprietate comună, nestingheriţi de oportunitatea vreunui avantaj: sentimentul nedreptăţii nu avea origini în firea umană. Dar dacă vreunul din membrii comunităţii ar fi descoperit arcul, atunci cantitatea de hrană cu care acesta contribuia la proprietatea comună ar fi fost semnificativ mai mare şi ar fi dat naştere unor revendicări. Omul conştientiza în acel moment plus valoarea; ceea ce acesta aduna în plus era păstrat pentru uz personal suplimentar şi devenea astfel proprietate privată.

Odată cu proprietatea privată se dezvoltă şi instinctul pentru deţinerea de bunuri materiale private. Ne putem deci imagina că primul act de corupţie a avut loc atunci când un membru al comunităţii a apelat la puterea şefului de trib pentru a-i fi repartizată o bucată de pământ mai fertilă, oferindu-i acestuia cantităţi variabile din bunurile personale sau, cine ştie, poate chiar propria soţie ori fiică.

Ceva mai târziu acest fenomen avea să fie generalizat- şi ştim astăzi că în epoca feudală funcţiile erau licitate public şi fără constrângeri. Lua naştere o ierarhie având ca metodă de dezvoltare fenomenul de corupţie: individul aduna bunuri pentru a obţine o funcţie mai avantajoasă care să-i permită atât o îmbogăţire, cât şi asumarea unei puteri ori a unor titluri nobiliare.

De altfel, sisteme similare acestuia au dat naştere corupţiei la nivel înalt. Pe teritoriul ţării noastre acte de corupţie sunt vizibile încă de pe vremea lui Matei Basarab, în veşnicul război al acestuia cu domnitorul Moldovei, Vasile Lupu. Recunoaştem de aici înainte o ascendenţă biaxială a corupţiei: din ce în ce mai prezentă, din ce în ce mai complexă. În ecuaţia procesului de corupţie intră şi noţiunea de relaţii, prin îndreptarea oportunităţilor către cei apropiaţi, prin distribuirea puterii către un grup de interese şi prin facilitarea de bunuri şi servicii pentru anumite categorii sau indivizi. În acest sens, regăsim în opera epigramistului Alexandru Teodoreanu( a.k.a. Păstorel), o glumă cu dublă referire istorică:

Caligula Imperator
A facut din cal – senator,
Petru Groza – mai sinistru
A facut din bou – ministru.

În secolul XX vorbim despre corupţie ca despre un factor de influentă mondială: de la marile războaie din prima jumătate a secolului până la marile afaceri din Occident şi Orient. În România, odată cu venirea comunismului, corupţia capătă puternice valenţe sociale. În conştiinţa publică ea devine o stare de fapt, o epidemie de care nimeni nu poate scăpa. Dovadă a acestei situaţii stau chiar glumele ce aduc în atenţia publică fenomenul, precum celebrul sistem PCR: Pile-Cunoştinţe-Relaţii.
Abia după căderea revoluţiei putem spune că o fracţiune a conştiinţei locale a declarat război fenomenului de corupţie. O sumă de legi şi organe responsabile cu reducerea infracţionalităţii şi combaterea corupţiei s-au dezvoltat mai ales odată cu aderarea României la Uniunea Europeană. Paradoxal însă, în faţa libertăţii de reacţie se dezvoltă un aşa numit complex al corupţiei.
Şi iată că am ajuns într-un moment care îmi permite să observ dincolo de orice documentare( dincolo de istorie aş spune) că fenomenul de corupţie se dezvoltă aproape nestingherit, în faţa şi în urma mea, dându-mi în permanenţă senzaţia că eu însumi mă aflu neputincios…în faţa şi în urma fenomenului de corupţie. De data aceasta o altă parte a conştiinţei ( sau subconştiinţei) publice pare să ne coordoneze toate acţiunile, la fiecare pas, la orice nivel- răspunzându-mi obsesiv, naiv, lipsit de scrupule şi chiar enervant: “ Ce’ai puştiule, nu ştii c-aşa se face? Aşa merg treburile! ”.