FDL.ro

Bogdan Coșa mi-a atras atenția asupra unui interviu cu poetul Alexandru Mușina apărut recent în revista Observator Cultural.

“Alexandru Muşina este poet, eseist şi profesor. Este în primul rînd poet, dintre cei care caută, care explorează, care văd lucruri esenţiale şi reuşesc să le comunice constant, într-un mod profund. Budila-Express, Strada Castelului 104, Aleea Mimozei nr. 3, Tomografia şi alte explorări, Lucrurile pe care le-am văzut, Regele dimineţii sînt cărţi la care te întorci, cărţi de la care înveţi, cărţi care rămîn nu doar într-un raft, ci undeva înăuntrul tău. Aşa cum se întîmplă întotdeauna cu poezia adevărată. Interviul de faţă prefaţează întîlnirea cu Alexandru Muşina la Serile Observator Cultural. Dar un interviu este prea puţin pentru cîte ar fi de spus, iar farmecul discuţiilor pe viu este doar o mică urmă. Joi, 27 mai, vom profita de prezenţa scriitorului la Serile Observator cultural, pentru a-l asculta citind poeme inedite şi pentru a sta de vorbă live despre o mulţime de lucruri.”

Iată câteva fragmente din interviu:

“Poezia cotidianului nu înseamnă să faci reportaj: eu merg pe stradă şi fumez o ţigară.

Da, tocmai asta e. Distincţia majoră între poezie şi reportaj a făcut-o deja Mallarmé. Reportajul e omniprezent, poezia este rară. Eu încerc să ţin linia poeziei tot timpul. Să povesteşti ce ţi se întîmplă sau ce ţi s-a întîmplat ţine fie de pălăvrăgeală, fie de reportaj. Dar poezia, marea poezie – şi noi toţi vrem să ajungem acolo – înseamnă un soi de intrare în vibraţie cu „lucrurile“ exterioare şi interioare şi transmiterea acestei vibraţii. Cînd vorbesc despre lucrurile exterioare, mă refer la faptul că nu trebuie să laşi deoparte ceea ce se întîmplă în jurul tău, dar şi la faptul că trebuie să exprimi în poezie un fenomen nou, care nu ştiu dacă este fericit sau terifiant, şi anume secularizarea lumii. Secularizarea este rezultatul unei evoluţii socio-culturale, dar şi o traumă. Poţi să practici discursul autist şi să spui că numai ceea ce ţi se întîmplă ţie este important, dar e un discurs nevrotic. Or, poezia e un discurs sofisticat şi simplu, în acelaşi timp, despre ceva esenţial al omului care este viu, „normal“. Poezia nu e scrisă de nebuni şi pentru nebuni. Fiecare nebun e „în lumea lui“, cum se spune. „Poezia“ lor e interesantă strict ca o curiozitate, eventual pentru psihiatri (şi e atît de mecanică, de previzibilă, de plictisitoare).

Ai scris şi sonete. Forma fixă te constrînge şi poţi avea senzaţia că nu poţi spune lucrurile aşa cum ai vrea. Cum se împacă exerciţiul formal cu ceea ce vrei să exprimi?

Forma fixă te ajută extraordinar (inclusiv ca să înveţi, ca să progresezi în „meserie“). Dacă vrei să ieşi din mediocritate, dacă vrei să construieşti un obiect poetic adevărat, trebuie să cauţi, să cauţi… Pînă găseşti şi forma, şi ceea ce-ai vrut tu să spui. Sonetul de asta a rezistat: e o formă dată, aproape perfectă, utilizabilă şi azi. Funcţionează uneori şi ca un fel de proteză. Cel puţin aşa a fost pentru mine la început, ca să reînvăţ să scriu, că nu mai scrisesem, după 1988, vreo 7-8 ani deloc. Mi-am asumat ca formă fixă sonetul, o imensă provocare, dacă nu reproduci vechile sonete, ci încerci o poezie a lumii actuale. Eu am un model în practica sonetului modern, unul „imens“: Baudelaire. Probabil cel mai important poet al secolului al XIX-lea, cel mai adesea, într-o formă veche de sute de ani. Paradoxal, multe dintre lucrurile de vîrf şi relativ originale despre lumea contemporană le-am exprimat în sonete, mai degrabă decît în poeziile celelalte. Sonetul a fost şi o demonstraţie a faptului că stăpînesc meseria. Cine este în stare să scrie un sonet stăpîneşte meseria, cine nu, mai puţin. Nu este obligatoriu să scrii sonet, nici o formă nu este obligatorie, dar pentru mine a fost ceva extraordinar; în plus, m-a ajutat cumva să revin la poezie.

Acum eu o să mă fac că n-am înţeles foarte bine şi o să te întreb dacă respingi cu totul ideea de inspiraţie.

Spun doar că inspiraţia fără meserie este muget, sunet nearticulat, pentru că, în momentul în care-l articulezi, intri pe convenţii deja existente. Meseria şi cultura (nivelul cultural) fac, dincolo de talent (absolut necesar), diferenţa. Cînd spui: „Prietenii mă iubeşte, duşmanii mă duşmăneşte“, eşti deja într-o convenţie artistică, la un anume nivel. Ceea ce înainte era înţeles şi perceput şi luat ca venind de la divinitate, acum este înţeles ca un fel de tensiune plasmatică, o tensiune specifică ce se acumulează şi trebuie transferată în afară („Scriu ca să nu înnebunesc“). Ea poate fi exprimată printr-un muget sau prin spart geamul cu pumnul, dar poţi s-o prefaci (că de-aia eşti artifex!) în obiect artistic, încercînd să comunici acea complexitate care a dus la acea tensiune şi să-l faci pe celălalt s-o retrăiască prin lectură.

Da, e foarte frumoasă solidaritatea poetică, dar acum am impresia că există doar o solidaritate de grup şi atît, dacă mă uit la douămiişti.

Nu-s în poziţia să mă pronunţ. E treaba lor ce şi cum fac. Oricum, mi se pare aberantă, azi, discuţia pe generaţii. Discuţiile ar trebui să fie pe ideologii, teorii, practici poetice diferite, care să se concureze (chiar în interiorul aceleiaşi generaţii socio-culturale, biologice). Între douămiişti, există poeţi cu poetici diferite. Dar asta nu se prea bagă de seamă. Există şi aici poeţi buni, foarte buni, dar care nu prea se văd pentru că, cel mai adesea, nu vorbim de „oastea domnească“, de elita lor, ci de „oastea cea mare“, de strînsură (douămiistă). Oşti de genul ăsta nu rezistă, rămîn doar poeţii valoroşi, grupurile literare articulate, cu adevărat semnificative.

Ce părere ai despre poezia aşa-zis mizerabilistă?

Poezia „mizerabilistă“ (termenul e nepotrivit, dar… asta e, lucrăm cu „ce se spune“ în tîrg), mai exact ceea ce noi numim „mizerabilism“ este o simplificare şi o convenţionalizare a realităţii, la fel ca poezia idilică. Pentru că viaţa este foarte amestecată. Sînt momente, situaţii şi întîmplări minunate, iar altele absolut atroce, degradante, despre care nu vrei să vorbeşti niciodată. Un anumit tip de discurs poetic le selectează fie numai pe cele frumoase, fie numai pe cele mizerabile. Sau pur şi simplu le asamblează într-un anume fel, le inventează chiar. Problema cu poezia „mizerabilistă“ este următoarea: dacă ea apărea acum 30 de ani, ba nu, acum 70 de ani, avea un chichirez. Există (cu un anume impact) deja la Bogza, în Poemul invectivă şi Jurnal de sex. Acum nu mai are nici un haz, pentru că poezia trebuie să fie tot timpul în avans faţă de celelalte forme de exprimare culturală: jurnalism, film ş.am.d. Or, „mizerabilismul“ este o trecere în poezie a anumitor tipuri de emisiuni de televiziune, o „reciclare“ a anumitor filme care se fac în Occident de 30-40 de ani, a unui anume tip de proză „supărată“, să zicem a tinerilor furioşi englezi din anii ’50. E, paradoxal, „retardată“ . Are, în plus, ceva care pe mine mă deranjează, despre care am vorbit deja: e prea adesea jurnalistică. Perspectiva asta „mizerabilistă“ este perspectiva ştirilor de la ora 5, senzaţionalistă şi stupidă. Prea puţini reuşesc să realizeze un Teatru al Sinelui cu „tema“: viaţa e de căcat.”

Pentru a afla cine sunt cei ce reușesc acest lucru și alte lucruri interesante click aici.

(Credit foto: Elena Pașca)